Scriere câștigătoare a Marelui Premiu EUSEBIU CAMILAR, la Festivalul – Concurs de Literatură ”Rezonanțe Udeștene” – mai 2014

Uita de sine seara când căuta adânc în notele languroase puțină alinare. Punea vinilul în pick-up și trecea pragul nostalgiei către Molly, acolo, în țara în care ea nu murise… Fata îi zâmbea, îi întindea întâi o mână, în semn de chemare, apoi își deschidea brațele și el se contopea cu trupul delicat al iubitei. Muzica îi stimula imaginația mai ceva decât iarba sau îi grăbea doar intrarea pe tărâmul tuturor posibilităților. Asta și fiindcă țigările începeau să nu-și mai facă efectul.

Viața lui se prăbușea cu fiecare zi scursă din calendar. Nimeni nu-i mai trecea pragul, nici dacă mai trăiește părea să nu mai pese cuiva. Poate doar proprietarului, care venea la sfârșitul fiecărei luni să-i amintească de chirie. Până și antrenorul l-a părăsit, a renunțat să mai creadă în el, când a văzut că nu iese din melancolie nici la nouă luni de la nefericitul accident. Aflând că s-a apucat și de droguri, i-a întors defintiv spatele.

Alcoolul nu-i pria, viața de sportiv dusă până de curând își pusese amprenta asupra organismului. Încercase de câteva ori, tot așa să uite durerea pierderii iubitei, dar după două, trei shut-uri pielea începea să-l mănânce, spasme dureroase îi încercau mușchii abdominali și o stare generală de rău îl făcea să caute repede patul. De-asta a căutat alinare întâi în canabis, apoi în țigările cu hașiș.

Astăzi intrase iar în ring, momit de niște pușlamale ce organizau meciuri ilegale prin halele părăsite din sudul Long Island și, în nici jumătate de ora, s-a văzut cu 480 de dolari în buzunare. Alteori lua câteva mii bune pentru un meci, dar vremurile alea îi păreau ca dintr-o altă viață. Cu banii câștigați la prânz și-a propus să-i plătească proprietarului chiria restantă, să se aranjeze la bărbier, să-și cumpere țigări, un curcan fript și cartofi dulci, așa ca la ziua recunoștiinței, sirop de arțar și o sticlă de șampanie, că deseară voia să serbeze împreună cu Molly doi ani de când s-au cunoscut. Să cumpăre săpun și spumant de baie scump, fiindcă fetei îi plăceau mirosurile florale, ba chiar și lumânări parfumate, așa pentru frumusețea evenimentului.

- Little Beetle! s-a auzit strigat când trecea prin dreptul magazinului unde-și lăsase amanet saxofonul în urmă cu ceva timp. Rămas fără bani, îl amanetase ca să-și cumpere iarba trecerii în țara iubitei. Saxofon

Cel care-l striga era chiar patronul magazinului. Văzându-i chipul fericit, boxerul i-a trecut pragul și i-a strâns prietenește mâna. Atunci și-a zărit instrumentul într-o vitrină, chiar la intrare și s-a gândit că ar putea să-l răscumpere. Apropiindu-se de raft însă, a văzut eticheta pe care scria ”vândut”.

S-a întristat, că i se făcuse dor de clapele lui argintii, de sunetele tânguitoare ce plângeau întocmai ca sufletul lui sângerând. Ș-apoi, cât de mult îi plăcea iubitei lui să-l audă seara cântând,

înainte de culcare. Molly îl iubea în acele momente ca pe un zeu, uita că în zilele ce aveau să urmeze urca iar în ring și din nou avea să-i vină acasă plin de sânge și vânătăi.

Fetei nu-i plăcea boxul și momentele când Little-Beetle cânta la saxofon o convingeau că și-a ales bine omul, că nu-i o brută, așa cum cei mai mulți îl vedeau. După ce termina și saxofonul se întorcea în cutia de lemn, văzându-i sudoarea curgând de pe tâmple pe obrajii-i aspri, pe gât și pe pieptul zvâcnind încă de emoția cântatului, i se dăruia cu frenezia sângelui ei negru, uneori abia ca o bucată de carne ce dăruia și căuta plăceri la limita isteriei. În acele seri toate sunetele Africii originare ieșeau din inima ei, toate bucuriile evadării din negrul Arkansas se topeau în ființa-i delicată. Little Beetle speriat, uluit și transpus inevitabil în transa fetei, căuta și-n zilele următoare să mânuiască saxofonul cu aceeași îndemânare, doar pentru o nouă doză de nebunie.

Erau fericiți. Banii curgeau, că el era campion, dar pe fată nu banii o interesau. Fusese obișnuită cu privațiuni, câtă vreme familia ei scăpase de sclavie abia când ea a împlinit opt ani. Făcuse parte din grupul primilor elevi de culoare acceptați în școlile din Little Rock. A învățat. Dar asta n-a ținut-o pe loc. La terminarea școlii a vrut să plece cât mai departe, acolo unde oamenii de culoare nu erau priviți doar ca îngăduiți. Libertatea găsită în New-York City aproape c-a speriat-o. Era 1967. I se părea nefiresc și măgulitor că oamenii de culoare mergeau cu albii la aceleași restaurante, la un același loc de muncă ori că familiile își dădeau copiii la aceleași grădinițe…

Când boxerul i-a cerut întâlnire, lucra de ceva timp la Forest Hills Hospitals. Era asistentă și șeful de secție i-a remarcat siguranța cu care curăța, dezinfecta și bandaja și cele mai urâte răni. Ori spitalul din apropierea Queens bvd. nu ducea lipsă de răni urâte! Când i s-au propus ore suplimentare s-a bucurat. După mintea ei de fetișcană venită din sud, s-ar fi mutat cu totul la spital dacă cineva i-ar fi dat un pat, un șifonier și încă ceva mobilă între patru pereți. Și-o ușă. O ușa care s-o despartă de oamenii răi…

Acolo l-a cunoscut și pe Little Beetle, adus într-o pătură de niște indivizi dubioși. Părea mic învelit în pătura militară, așa cum stătea chircit de durere. A râs de el și i-a zis că seamănă cu un gândăcel. Atât de mult i-a plăcut diminutivul, că nu i-a mai spus vreodată Adamh.

- Mă bucur să văd că te-ai gândit să-ți recuperezi saxofonul, l-a trezit din visare patronul amanetului. Mâine s-ar fi împlinit cele nouăzeci de zile și rentabilitatea-mi cerea să-l pun la vânzare.

Boxerului i-au sclipit ochii. Și cât de fericită va fi Molly deseară…

- Puteam să-l vând după treizeci de zile – și clienți n-au fost puțini – dar m-am gândit că un campion nu lasă așa o bijuterie fără s-o răscumpere! Ori tu ești campionul nostru…

Little Betle i-a zâmbit fericit. Era măgulit că cineva încă îl aprecia. Știa că pe mulți din cartier îi îmbogățise, că pariaseră pe el și, în ring, nu i-a dezamăgit. Manusi box

Ãsta a fost și norocul lui, că după ce s-a răzbunat pe Appache, n-a avut probleme nici cu mafia. E drept, don Padrino a trimis gealații după el, dar a făcut-o elegant. S-au prefăcut turiști canadieni și l-au servit cu ”iarbă”. Au început cu un shut de whiskey și o bere și Little Betle nu i-a refuzat. Apoi a urmat o altă bere și-un joint. Asta l-a relaxat și i-a dezlegat limba. N-a mai băut altceva în următoarele ore, dar a mai tras două țigări. Apoi i-a urmat pe falșii turiști până la hotelul mafiotului. Nu bănuia că va ajunge chiar în biroul de unde puțini oameni mai ieșeau vii. Când l-a văzut pe don Padrino a început să râdă. Gândea că i-a venit și lui sfârșitul, dar era bucuros că o va urma pe Molly. Mafiotului nu i-a căzut prea bine veselia boxerului; unul dintre oamenii lui a scos pistolul, dar șeful i-a făcut un semn scurt și arma s-a întors în buzunarul sacoului.

- Știi, Little Beetle, nimeni nu scapă cu viață dacă-mi omoară vreun om, și-a început calm discursul don Padrino. Appache mi-a fost multă vreme fidel și ar trebui să-i răzbun moartea. Totuși, de când am aflat că nu e indian, ci un pârlit de portorican cu ochii migdalați, am început să-l suspectez. L-am pus sub urmărire și nu mică mi-a fost uimirea când…

- Pumnii mei n-au avut știință de nemulțumirile tale, s-a băgat Little Betle în discuție.

- Da, știu asta! Tu ai vrut doar să-l omori pe nemernic… am aflat ulterior, de fapt datorită ție am aflat, atunci când l-ai cotonogit prima dată, că făcea bani fără știrea mea din prostituție. Momea tinere proaspăt venite în oraș și le exploata. Așa încăpuse și Molly în plasa lui…

Asta aflase și Little Betle încă din seara când îi ceruse prima întâlnire fetei. Molly nu l-a refuzat, dar i-a spus că rămâne și în schimbul de noapte, că i se îmbolnăvise o colegă și l-a rugat să lase întâlnirea pe sfârșitul săptămânii. Boxerul, care se îndrăgostise deja de ea, a privit-o lung, apoi a clătinat din cap. Nu știa ce să creadă. Limpede îi era doar că începe s-o iubească! După cum l-a îngrijit când fusese adus plin de răni la spital, după cum i-a vorbit, de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea, ba chiar l-a și poreclit, Adamh simțea că și-a găsit jumătatea. Ori vocea ei îl mințea, simțea că ar fi venit cu drag la întâlnire, dar se temea de ceva. Așa că a așteptat la poarta spitalului, pe o bancă, în dosul pâlcului de arțari. A văzut-o ieșind la ora normală și s-a întristat. Poate greșise sperând că și ea-l place…

O mai urmărise și-n alte două seri în drumul către casă, așa că atunci când a văzut-o pornind curajoasă pe 66 Avenue nu i s-a mai părut ciudat că înfruntă pericolele străzilor pustii aproape de miezul nopții. Schimbul fetei se termina la 10,30 p.m., dar până vorbea cu colega din schimbul de noapte, până se schimba în haine de oraș, n-apuca să iasă mai devreme de 11 noaptea din spital. Little Beetle știa că avea să traverseze Queens blvd., apoi, în apropiere de Beth Jacob Congregation, la intersecția cu Saunders Street, o va coti la stânga până la al doilea imobil. Acolo urca treptele ce porneau direct din trotuar, privea grijulie în stânga și-n dreapta să se asigure că nu e niciun derbedeu prin preajmă, apoi descuia și intra repede în clădire. Nu treceau trei minute și becul încăperii de la mansardă clipea vioi. flamenco_female_dancer_by_crisvector[1]

În seara aceea însă, fata a traversat Queens blvd. doar până la jumătate; n-a mai călcat trecerea de pietoni ce ducea către șantierul unde începea să prindă contur Parkside Memorial Chapels inc. și a rămas pe refugiul de beton ce separa sensurile de mers ale bulevardului. Și-a privit ceasul, apoi a pornit către stația de metrou de la intersecția cu 67th Road. Acolo s-a oprit. Dinspre Long Island Expy s-a auzit scrâșnet de roți. Un Dodge portocaliu cu aripile nichelate a oprit brusc în dreptul fetei. Little Beetle s-a speriat gândind că fata va fi răpită și a iuțit pasul. Când a văzut însă că intră singură în mașină, pieptul i-a luat foc. Știa că pe-acolo își fac ”meseria” femeile ușoare, că nu de puține ori băieții de la sală căutau plăceri pasagere și nu prea costisitoare. Lui Adamh nu-i plăcea așa ceva. Chiar ajunsese de râsul prietenilor și unii îl porecliseră Mr. Church. Boxerul nu s-a supărat, că o urmă de adevăr exista până și-n asta. Era catolic. Chiar dacă nu practicant, învățăturile catolice primite în școala primară i-au rămas întipărite în minte. Anii mulți scurși de atunci nu l-au schimbat. Nici măcar anii petrecuți în Lumea Nouă, că deja intra într-al zecelea an de când se îmbarcase pe vaporul ce-l desprindea de Béal Feirste[1].

Când ușa s-a deschis brusc și a văzut-o pe Molly zbughind-o din mașină Little Beetle a înghețat. Imediat o namilă de om a țâșnit în urmărirea fetei. Poate matahala n-ar fi prins-o, dar ghinionul a făcut ca urmărita să se împiedice de-un bolovan. Atât i-a trebuit bărbatului, a înșfăcat-o de păr și a început s-o lovească cu pumnul în spate și în coaste. Molly urla de durere și cerea îndurare. Bărbatul însă era insensibil la rugămințile fetei. Little Beetle s-a trezit alergând printre mașinile de pe Queens blvd, fără să-i pese că putea fi lovit. Cu furia omului ce iubește l-a ridicat pe opresor cu mâna dreaptă și cu stânga a dezlănțuit croșeul ce l-a făcut renumit în ring. Direct în ficat. Matahala s-a prăbușit la pământ. Din Dodge au mai apărut două pușlamale, dar când l-au recunoscut pe campion au ridicat mâinile a pace. Și-au săltat colegul și l-au pus pe bancheta din spate a mașinii, apoi au plecat în viteză.

A doua zi a venit don Padrino la sală. După câteva cuvinte schimbate cu antrenorul, don Padrino i-a făcut semn că vrea să-i vorbească. Little Beetle a coborât din ring și l-a urmat pe stăpânul cartierului. Don Padriono l-a luat părintește pe după umeri și l-a întrebat care a fost cauza incidentului din seara trecută.

- OK! a spus el părând că înțelege cum stau lucrurile. Appache nu-ți poartă pică…

Cum boxerul părea că dă să izbucnească, l-a temperat spunându-i:

- Și nici cu fetei… cum o cheamă? Molly? Molly, nu-i așa? Ei, bine, de azi nici cu fata nu mai are niciun fel de treabă!

Irlandez mândru, Adamh nu credea că va ajunge să îmbrățișeze un mafiot italian. Dar a făcut-o! Bunăvoința lui don Padrino i se părea cu adevărat părintească. Era un fel de binecuvântare…

Cu ochii pe saxofon, Little Beetle a scos portmoneul din buzunar.

- Cât îți datorez?

Proprietarul amanetului a luat instrumentul din vitrină și la pus pe tejghea. Din pâlnia lui a scos un petec de hârtia și i l-a întins boxerului.

- Numai atât? s-a mirat Little Beetle.

- Nu-ți iau comisionul…

Boxerul l-a privit mirat. Nu-i plăcea să fie compătimit și ca să înțeleagă omul că nu stă la mila lui a a deschis portmoneul, să se vadă teancul de dolari.

- Stai, nu te simți ofensat, l-a liniștit omul de dincolo de tejghea. Deja de pe urma lui am câștigat o mulțime de bani! a spus el bucuros și un zâmbet larg i s-a desenat pe chip.

Cum Adamh nu pricepea, omul a continuat:

- Saxofonul tău atrăgea atenția spre vitrine și așa am vândut o mulțime de instrumente muzicale. Numai saxofoane am vândut șapte… lumea, știind că saxofonul expus e al campionului, gândea că și celelalte instrumente trebuie să fi aparținut unor oameni celebri. Ș-apoi, cum știu bine să-mi fac meseria, c-o poveste mică, cu un nume cu rezonanță alăturat instrumentului și vreun oraș de la granița cu Canada, convingeam repede mușterii că fac o afacere cumpărând de la mine…

Little Beetle a râs de sinceritatea omului. A numărat banii și a plătit. Totuși, să nu rămână dator, a cumpărat două verighete de aur.

- Casă de piatră! i-a urat proprietarul ieșind să-l conducă până în stradă.

Little Beetle s-a întristat, dar n-a arătat-o. Ce vină avea omul că nu-i știa povestea?! Dar amintirile l-au năpădit iar și o furie surdă l-a făcut să strângă saxofonul la piept. I-au dat lacrimile. A lăsat capul în pământ și a grăbit pasul. Ca să scurteze drumul a tăiat un colț al parcului Hoffman, alegând aleea ce-l scotea către strada Seabury. Acolo locuia.

De când Appache dăduse cu mașina peste Molly, apartamentul devenise doar un refugiu. Nu mai locuia acolo. Se ascundea acolo! Lumea putea să cadă sub bombele cubaneze, că lui nu-i mai păsa. Nu-i mai păsa nici că lumea naște, nici că lumea moare, sufletul lui încremenise în durere. Le ura pe femeile ce-și plimbau pruncii în cărucioare prin parc. Pe tații care-și strângeau copiii la piept îi compătimea. Îi spusese lui don Padrino că rușii nu se vor da bătuți. Că al treilea război e cât pe ce să înceapă. De-aia își făcuse mafiotul buncăr antiatomic sub hotel. Ori să faci copii în vremuri așa de tulburi era inconștiență…

Dar Adamh nu gândise așa tot timpul. E drept că teama de război îl încercase adeseori și, până s-o cunoască pe Molly, nu se vedea familist. Cu războiul din Vietnam, care părea că nu se va mai sfârși vreodată, niciun tânăr nu era în siguranță. De două ori fusese și el aproape de încorporare, dar don Padrino i-a aranjat să nu meargă pe front. Ca să dea bine, i-au aranjat un turneu demonstrativ pe linia frontului, cu băieți care nu-i puteau pune probleme în ring. Mai mult, promotorii au profitat de ocazie și i-au găsit un challenger, Oleg Nikolai. Bunicul boxerulului venise în state[2] la începutul veacului, așa că fiul și nepotul, născuți și crescuți la poalele Munților Stâncoși erau mai americani decât irlandezul Adamh Cook, dar numele pur rusesesc a fost determinant în alegerea challengerului. Așa, toată ura împotriva dușmanilor care sprijineau Vietnamul de Nord era canalizată spre viitorul adversar al lui Little Beetle. Repetata pomenire a rusului prin garnizoanele pe unde boxa l-a făcut pe Adamh mare erou american. De-atunci și armata l-a lăsat în pace.

Molly era fericită. Se temea că nu-l vor lăsa să se întoarcă de pe front. Își amintea că-n ’58 America luase foc, când armata l-a recrutat până și pe marele Elvis. Ori când l-a văzut pe Adamh revenit din turneu, apărut la poarta spitalului cu un buchet mare de trandafiri albi în brațe, a izbucnit în lacrimi. În acea seară i-a spus și că e însărcinată. Atunci Little Beetle a rupt-o la fugă. Nici nu mai știa cum florile au trecut din mâinile lui într-ale ei. Fata a crezut că l-a pierdut definitiv și i-a părut rău că nu făcuse avort, așa cum o învățase o colegă din spital. Dar Adamh s-a întors după numai câteva minute. Avea șampanie într-o mână și o cutie mare cu bomboane în cealaltă. Mai mult, pe alee a apărut un florar ce împingea un cărucior plin cu garoafe roșii.

-Toate sunt pentru voi! i-a spus Little Beetle și Molly iar a izbucnit în lacrimi. Pentru tine și pentru copilul meu…

Ca seara să fie completă, boxerul a cumpărat un tort de la o cofetărie din drum, cu frișcă și fructe proaspete, așa cum îi plăceau fetei. Acasă Adamh a îngenunchiat și a cerut-o de soție. Cum n-avea un inel pregătit pentru eveniment, a desfăcut repede brățara de pe-un muștiuc de saxofon, l-a potrivit ca dimensiune și i l-a pus fetei pe deget. Deși avea lacrimi în ochii, Molly a râs. I-a plăcut ideea. Apoi s-au înfruptat din tort, au băut șampanie și Adamh a cântat la saxofon de parcă sufletu-i însuși mângâia clapele. Și s-au iubit printre garoafe…

- Peace man! l-au întâmpinat două fete chiar înainte să iasă din parc.

I-au oferit o floare și l-au sărutat pe obraji. Acum îi părea rău că nu apucase să se bărbierească. Nu că ar fi avut vreun gând necurat cu fetele, era doar trist că barba lui aspră înroșise obrăjorii delicați ai fetelor.

- Grupul nostru e acolo, a spus una din fete și a arătat cu mâna către o mulțime de tineri din apropiere. Vrei să cânți cu noi?

Little Beetle se pregătea să refuze, avea atâtea de făcut până să-și revadă iubita. Nu cumpărase nimic din ce și-a propus, nu se aranjase, nici măcar iarbă nu-și procurase.

- N-are să-ți pară rău, a mai spus fata. Și ca să se facă bine înțeleasă, a scos o țigare din sutien și a aprins-o.

Mirosul de marijuana l-a convins și a primit cu bucurie țigarea abia aprinsă. Fetele l-au prezentat grupului. Să tot fi fost vreo douăzeci de tineri, toți îmbrăcați în haine viu colorate, veseli și guralivi. Ritualic, toți l-au îmbrățișat și l-au sărutat pe obraji. Little Beetle se aștepta ca măcar unul să-l recunoască. Cum nimeni nu-l știa, a spus mândru:

- Știți, eu sunt campionul…

- Campion la ce? l-a întrebat fata care i-a dat țigarea.

- Cum la ce?! s-a revoltat Little Beetle. La box, firește!

Zâmbetul a dispărut de pe chipul tinerilor. Tăcerea a devenit apăsătoare. Boexerul nu pricepea unde greșise.

- Adică trăiești din violență? l-a întrebat unul din grup.

Și înainte ca Adamh să le explice că boxul e un sport ca oricare altul, că are reguli și că violența e secundară în confruntare, băiatul i-a mai spus:

- Vei avea mult de suferit… Karma ta e plină de lovituri… ce dai, aia vei primi!

”Aia am primit deja” ar fi strigat boxerul, dacă ar fi gândit că merită să li se destăinuie. Dar era printre străini. ”Printre ciudați” și-a spus. A ridicat saxofonul de pe iarbă și a dat să plece.

- Nu pleci nicăieri! s-a încruntat dulce o fată din grup. Nu-l lua în seamă pe John. El mereu face pe deșteptul. Hai, mai bine cântă-ne ceva!

Little Beetle a cedat. A umezit muștiucul și a suflat cu putere. În timp ce cânta și-a amintit de Molly și parcă o vedea în grup. Uneori purta și ea o bandană pe frunte sau un baticuț înflorat ce trebuia să-i strângă părul cârlionțat. Nici ea nu purta haine din piele. A încercat să-l convingă și pe el să poarte doar haine textile, dar n-a reușit. Și asta fiindcă nu putea renunța la ghetele de ring, la mănușile de box și nici chiar la geaca lui norocoasă, din piele neagră, aspră, pe care fusese imprimat cu cerneală violet ”CHAMPION”.

Cânta cu ochii închiși, fără să mai țină seama de tinerii din parc. Þigarea începea să-și facă efectul și drumul i se netezea spre Nirvana. I s-a părut chiar că aude glasul iubitei. Molly avea un stil aparte de a-i vorbi. Era blândă și-i vorbea ca unui copil.

- Ia și tu chitara! i-a auzit vocea și cum nu pricepea despre ce e vorba, a deschis ochii.

Atunci l-a văzut pe John deschizând fermoarul husei. Prietena lui era cea care-l mobilizase. A tras pana de sub ornamentul de pe chitară și a intrat în ritm. Un alt băiat a scos o muzicuță și s-a alăturat improvizatei formații. Au cântat câteva piese, apoi Adamh a spus că trebuie să plece. Prietena lui John a aprins o țigare și i-a înmânat-o. A tras cu sete și a ținut fumul în plămâni. ”Erau oameni buni totuși tinerii ăștia!” a concluzionat boxerul. A simțit nevoia să li se destăinuie. La început mai greu, apoi din ce în ce mai ușor, cuvintele se înșirau în povestea lui de iubire. Pe măsură ce vorbea, sufletul i se ușura.

Era și el uimit, că nu mai simțea furie nici măcar când le-a spus tinerilor cum Appache se îmbătase într-o seară și a dat cu mașina peste Molly, chiar în fața spitalului. N-a mai simțit nici plăcerea pe care o încerca de fiecare dată când rememora cum l-a omorât în bătaie pe criminal. Simțea că ieșise din corzi, acolo unde soarta îl înghesuise luîndu-i iubita și copilul nenăscut. Se eliberase parcă de trecut.

Când a terminat de povestit fetele plângeau. Băieții își dregeau glasurile și aprindeau țigări. A mai tras și el două fumuri, apoi le-a spus că e timpul să plece. Băieții l-au îmbrățișat și fetele l-au sărutat. Unul din băieți i-a dat trei țigări. John a tras celofanul de pe pachetul de țigări și, dintr-o cutie metalică de bomboane cu camfor a scos două pastile albastre.

- Dacă marijuana nu-și face efectul ia una de-asta și te asigur că Molly va fi mai vie decât a fost vreodată… Dar, vezi, cu grijă, să faci pauză de câteva ore între doze! l-a atenționat John.

Little Beetle a grăbit pasul către casă. S-a oprit la un magazin de lângă bloc, de unde a cumpărat tot ce-și propusese. În timp ce-i așeza cu pricepere cumpărăturile în sacoșele mari de hârtie, vânzătorul l-a întrebat:

- Ai urmărit aselenizarea?

Chipul boxeorului vădea maximă nedumerire.

- Aselenizarea! a insistat vânzătorul. Am auzit la radio că acum nici 15 minute Aldrin a anunțat că modulul lunar Eagle s-a desprins de Columbia și că a poposit cu bine pe lună.

Ca să-și susțină spusele, omul a arătat cu degetul către ceasul de pe perete. Arăta fix 4:30 p.m.

- Am trimis oameni pe lună? a întrebat boxeorul nevenindu-i să creadă cele auzite.

- Doamne, dar pe ce lume trăiești, campionule?! n-a mai rezistat vânzătorul. Bine c-am făcut-o noi… că le-am luat-o înainte spucaților de ruși!

Little Beetle și-a luat sacoșele și a luat-o la fugă. A înțeles și el cât de rupt de lume fusese. Acum a realizat că n-a mai pornit televizorul de când a dus-o pe Molly pe ultimul drum. A urcat scările în grabă și nu s-a oprit decât la etajul unde locuia. Pe același nivel locuia și proprietarul. Ușa apartamentului acestuia era larg deschisă și când l-a zărit din sufragerie a sărit de pe canapea.

- Am banii de chirie! l-a asigurat Adamh când l-a văzut pe proprietar.

- Lasă asta! a spus el și a dat a lehamite din mână. Am aselenizat…

Boxeorul i-a spus că știe și că se grăbește să pornească și el televizorul, să vadă minunea. De fapt, dincolo de uimirea că americanii reușiseră să atingă Luna, evenimentul nu-i trezea mari emoții. În continuare inima lui era nerăbdătoare s-o regăsească pe Molly, s-o strângă la piept.

- Vin mai târziu după bani! a strigat proprietarul înainte ca ușa chiriașului să se închidă.

Adamh a scos repede din pungi. Tortul a poposit pe prima etajeră a frigiderului, căpșunile în cutia de plastic iar șampania culcată pe raftul de jos. Curcanul a vrut să-l bage direct la cuptorul cu microunde, dar n-a avut loc. Asta îi spusese și fetei, că nu găsește rostul noii invenții în bucătărie, că gustul mâncării e mai bun la cuptorul cu gaze. Dar Molly i-a replicat că e mai practic și că scurtând timpul petrecut cu pregătirea mesei, poate sta mai mult cu el. Cum tocmai aflase și că e însărcinată, n-a mai stat pe gânduri și a plătit furnizorului apropae 500 de dolari. ”O grămadă de bani” a gândit el atunci, știind că majoritatea oamenilor din cartier nici după o lună de muncă nu primeau atâția bani.

A pornit gazele să se încingă cuptorul; a despachetat curcanul din folie și l-a așezat într-o tavă uriașă. A spălat cartofii dulci și i-a tăiat cubulețe, apoi i-a aranjat în tavă, cu grijă distribuiți împrejurul curcanului. Nițică sare, piper, un strop de ulei și doi de sirop de arțar. Pentru ca gustul să fie mai intens, printre cartofi a strecurat și doi chili și câțiva căței de usturoi.

După atâta muncă i s-a făcut sete. Și-a desfăcut o bere și a băut. Atunci și-a amintit de pastilele albastre. Le-a scos din buzunar și le-a privit îndelung. Nu luase niciodată droguri adevărate, țigările cu haș fiind nivelul maxim la care a ajuns. Îndoiala nu l-a ținut mult. A strâns din umeri și a înghițit una cu o gură mare de bere.

A dat tava la cuptor și s-a dus la baie. Uitase să dea pe la bărbier, așa că și-a săpunit îndelung barba cu pămătuful, apoi a început să dea briciul peste cureaua veche de piele, agățată special lângă oglindă. Păstrase ritualul văzut în frizeria bunicului, chiar dacă rare ori se mai bărbierea acasă.

Dacă ar fi trăit, tatăl lui Adamh poate ar fi preluat meșteșugul și, cine știe, băiatul n-ar mai fi plecat din Irlanda. Ar fi moștenit la rându-i frizeria și ar fi trăit mai liniștit, departe de tot ce-i fusese dat să îndure. Dar, nu, Cadogan Cook a trebuit să se încaiere cu niște protestanți și să moară pe străzile Belfastului pentru o cauză în care nici măcar nu credea. Ideea de a fi catolic își pierdea din însemnătate în condițiile în care emanciparea din anii de după război[3] au dus la căsnicii mixte, așa încât anglicanismul, catolicismul și protestanții păreau că pot conviețui dincolo de felul cum se raportau la divinitate.

După moartea tatălui, mama lui Adamh a înnebunit și au dus-o la ospiciu. Nu mai recunoștea pe nimeni și vizitele băiatului s-au rărit cu trecerea timpului. Asta până într-o zi când bunicul l-a luat deoparte, i-a pus niște bani în mână și i-a spus:

– Pleacă-n lume și fă-ți un rost!

A mai dat de două ori lama briciului peste curea, apoi a început să se bărbierească. De sub spuma groasă începeau să se vadă bucăți din pielea curată. A zâmbit mulțumit știind cât de fericită o va făcea pe Molly. Zâmbetul larg l-a făcut să-și ciupească puțin obrazul stâng și câțiva stropi de sânge și-au făcut apariția. Încet, încet s-au prelins de pe obraz pe bărbie, apoi au picurat în chiuvetă. Zgomotul lor l-a speriat pe Adamh și o nouă ciupitură, de data asta pe obrazul drept, a început să sângereze. Picurii cădeau în chiuvetă cu zgomot similar ploii de vară pe acoperișul casei. Chiuveta s-a umplut de sânge și a început să dea pe-afară, și sub tălpile goale a început să simtă lichidul cald și lipicios.

”De la două ciupituri?!” s-a minunat Little Beetle privindu-și degetele de la picioare năclăite. Când și-a ridicat ochii spre oglindă a văzut cum din obrazul stâng picurau stropi de sânge albastru, iar din cel drept roșu deschis. Oglinda a început să se deformeze până s-a transformat în cuptorul cu microunde. Din spate, o voce care semăna cu a proprietarului îi repeta la nesfârșit:

– Bagă capul aici și ai să ajungi pe lună! Bagă capul aici…

Un vârtej iscat în cuptor a început să-l tragă către înăuntru. S-a proptit cu mâinile în perete încercând cu disperare să scape. De-acum părea că și proprietarul îl îminge de la spate, că-i auzea vocea și îndemnul obsesiv:

– Bagă capul și-ai să ajungi pe lună! Bagă…

A renunțat să se mai împotrivească și a flexat brațele. S-a auzit un zgomot surd. Când a deschis ochii s-a văzut în zeci de fâșii, după cum hazardul hotărâse spargerea oglinzii. Acum avea o rană și în mijlocul frunții. Recunoscându-și chipul, a respirat ușurat gândind că halucinația a trecut. Și-a tamponat fruntea cu un prosop și a văzu că nu mai sângerează. Rana părea că se vindecă, dar când a dus mâna să se convingă, ceva l-a zgâriat. Și-a apropiat chipul de o bucată mai mare rămas nespartă din oglindă și a văzut ceva ce părea a fi un coș de adolescent. Coșul a început să crească și dădea să semene cu un dinte. Era și ascuțit, ca un canin. În mai puțin de un minut dintele a crescut și a început să semene cu un corn.

- Inorogule, cântă-ne ceva! a auzit-o pe prietena lui John, cea a cărei voce semăna atât de bine cu vocea iubitei.

Little Beetle a respirat adânc. Începea să înțeleagă că se află sub efectul pastilelor albastre. Între realitate și halucinație a auzit iar vocea fetei:

– Dacă nu ne cânți, de ce nu-ți bagi capul în cuptor?

Boxeorul a fugit din baie. Și-a luat obrajii în palme și i-a găsit fără urmă de barbă.

– Cântă-le! a auzit un îndemn duios și de data asta i-a părut că vocea este chiar a lui Molly.

S-ar fi bucurat nespus dacă i-ar fi zărit chipul, așa nebunia asta ar fi devenit agreabilă. Nu a văzut-o. Era doar prietena lui John care acum vorbea ceva, dar fără voce, ca în filmele mute. Dintr-o dată fata s-a transformat într-un curcubeu și tot peretele cu geamuri al livingului s-a animat. De-acolo au început să se-audă aplauze și Little Beetle n-a mai stat pe gânduri. A luat saxofonul și a început să cânte.

Cânta duios, așa cum îi plăcea lui Molly și lăsa muzica să-l inunde. Acordurile tânguitoare urcau din sufletul lui roșu până spre marginile violet ale curcubeului și începea să simtă parfumul iubitei. Sub degetele ce mângâiau clapele saxofonului a început să retrăiască senzațiile primei nopți de dragoste, atunci când Molly a acceptat să vină întâia dată în apartamentul lui. I-a cântat, au băut șampanie și iar i-a cântat. Fata stătea cocoțată pe pervazul lat al geamului dinspre balcon și razele lunii îi dădeau un aer misterios. Era un contur perfect decupat în rama ferestrei, linii și cârlionți rebeli. Mai erau și sclipirile din ochi, poate de la lună, poate de la șampanie și muzică, poate de la toate, dar cu siguranță și de la dorință. Nici nu-și amintește cum și-a lepădat hainele de pe ea, dar în momentul în care a părăsit pervazul era deja goală. Parfumul ei de bergamotă sfârâia parcă pe pielea abanos și toate dorințele ei întregeau mirosurile de carne tânără, cu poftă de iubit. A mai cântat sau nu, degetele lui păreau că sunt deopotrivă pe clape și pe talia ei subțire, muzica saxofonului se confunda cu respirația durerii ei ce se voia astâmpărată, muștiucul începuse să aibă gustul dulce al sfârcurilor întărite, pleoapele ei adumbreau luna ce-i strălucea în ochi a curiozitate, așteptare, alean și alinare…

Bătăile în ușa l-au readus în simțiri. A deschis. Proprietarul l-a chestionat aproape inchizitor:

– Ești cumva comunist?

Little Beetle n-a catadicsit să-i răspundă și i-a trântit ușa în nas. Dar proprietarul nu se lăsa. Acum, pare-se, avea o motivație în plus să se bage în sufletul boxeorului. În viața lui.

Little Beetle știa de urgia pe care o dezlănțuiseră serviciile secrete împotriva unora care îndrăzniseră să se numească altfel decât ”republican” sau ”democrat” și era atât de la îndemână să înjosești un om, ori să-i distrugi cariera numindu-l ”comunist”. Târziu a înțeles America și americanii că urmărirea, ascultarea telefoanelor și acuzările nefondate sunt de fapt pure practici comuniste. Pe el n-aveau cu ce să-l agațe. Era eroul anti rus, chiar dacă nu mai era campion. Oricum, viața nu-i mai aparținea, așa că indiferent cine și ce i-ar fi sortit, nu l-ar fi afectat.

Bătăile continue l-au făcut pe Little Beetle să mai deschidă o dată ușa. Proprietarul stătea la o distanță respectabilă, de teamă să nu-și ia vreun pumn de la fostul campion. Vâzându-l, Adamh a început să râdă.

– Hai, vecine, hai să-ți dau banii de chirie! l-a invitat el blând.

Omul însă a păstrat distanța de siguranță.

– Serios acum, a revenit el interogator, ești comunist?

Văzând chipul vesel-nedumerit al chiriașului, a completat întrebarea:

– Toți americanii sunt cu sufletul la gură, să vadă primul om pășind pe Lună și tu, ca într-o zi obișnuită, cânți la saxofon?

”Ce să-i spun ăstuia” gândea Little Beetle neștiind cum să scape mai repede de proprietar. Nu de alta, dar curcubeul începea să cuprindă și ușa deschisă a apartamentului vecin și chiar nu și-l dorea pe individ în peisaj.

– Aștept o femeie! a spus scurt și văzând fața proprietarului căzând, a adăugat misterios: E o fostă ”miss”…

Ochii proprietarului au lucit a poftă. Deja se fâstâcea.

– Crezi că mi-ai putea-o prezenta și mie pe Jane[4]?

Până să înțeleagă boxeorul cine-i Jane, proprietarul a dispărut și s-a întors ținând strâns o revistă în mâini. Umezind cu salivă arătătorul, a răsfoit câteva pagini și s-a oprit pe o poză.

– E Vonda[5] și nu, nu ți-o prezint! a spus boxeorul și a trântit iar ușa.

Nici nu s-a închis bine ușa că din curcubeul de pe perete a reapărut prietena lui John. Purta o rochie lungă de in, parcă chiar prea lungă, că pe măsură ce pășea în urma ei rămâneau valuri nesfârșite de material. Chipul i-a devenit fosforescent și vocea i s-a schimbat.

– Ești un om bun inorogule, ești un inorog bun…

Little Beetle și-a amintit de cornul divin și a dus mâna la frunte. Era netedă. Cornul dispăruse, și bine că dispăruse înainte de a-l vedea proprietarul, că cine știe ce conspirații i-ar mai fi născocit mintea.

- Ești un om bun, fiule! s-a auzit o voce pierită și chipul fetei începea să semene cu al mamei.

Tânărul s-a cutremurat. Simțea deopotrivă dorul de mamă, pe cât și nefirescul apariției ei în condițiile date. Situația părea că se transformă într-o cavalcadă printre reproșuri nerostite ori vini asumate dar nedigerate. Nimeni altcineva n-ar avea ce căuta în seara asta decât Molly. Și uite cum numai ea nu apărea…

O moleșeală stranie l-a cuprins. Viziunile au dispărut și s-a gândit că ar trebui să revină în realitate. S-a grăbit să facă un duș și s-a îmbrăcat apoi în costumul cel mai bun. Cravata și-a pus-o doar de formă, că nu suporta să-l strângă de gât. Când trăia Molly venea și i-o potrivea perfect sub gulerul cămășii, dar el băga repede un deget pe lângă cravată și-i lărgea strânsoarea. Mereu dădea drumul și la nasturele de sus al cămășii.

– Cântă-le, inorogule dacă poți! a auzit de această dată vocea inconfundabilă a lui Molly.

A închis ochii, sperând s-o mai audă o dată, cât să fie sigur că nu s-a înșelat. Vocea nu s-a mai auzit, dar Little Beetle ținea în continuare ochii strâns închiși, nevoind să mai vadă camera goală sau, oricum, fără fata dragă lui. Când reflexul clipirii a izbândit, a deschis ochii cu teamă. În fața lui era Molly, cu mâinile-n șold, bătând nervoasă din picior. În spatele ei grupul de tineri din parc.

- Cântă-le așadar, dacă ai cu ce! Cântă-le, inorogule…

Little Beetle nu pricepea. A întins mâna după saxofon, l-a apucat strâns și i l-a arătat.

- Am să cânt, iubito! Dar am să cânt pentru tine, nu pentru ei…

Când să înceapă cântecul a simțit un gust sărat în gură. În loc de obișnuitul muștiuc Little Beetle s-a trezit suflând într-un gât de curcan, iar degetele-i alergau pe aripile-i despănate. Mirarea i-a fost atât de mare încât a aruncat instantaneu curcanul din mâini. Ajuns pe podeaua din holul ce dădea către bucătărie, curcanul a început să țopăie și să strige că el nu e saxofon și că lumea a luat-o rău razna. Mai striga și că-i e frig și cerșea ajutor să ajungă mai repede în cuptor. Boxeorul și-a pus mâinile în cap. Nu mai știa cine e, ce caută în amalgamul ăla de utopii. Cu disperare i-a tras un șut curcanului și acesta s-a lovit de un perete, apoi a ajuns aproape de ușa băii. Hotărât să elimine măcar un element din peisajul nebuniei și-a luat avânt și a mai dat un șut curcanului. Oglinda din baie s-a transformat iar într-un uriaș cuptor cu microunde și a înghițit curcanul.

- Ce frig e pe lună! a mai auzit Adamh vocea curcanului înainte ca ușa cuptorului electric să redevină oglindă spartă.

I s-a făcut și lui frig. Ca să se încălzească a luat o sticlă de Jack[6] din bar și a dat pe gât câteva înghițituri. Ca să-și revină, a pornit apa caldă să curgă în cadă apoi a golit sticla de whiskey.

– Faci baie acum? a apărut Molly de niciunde și nu înțelegea de ce are atâta reproș în glas.

A dat să răspundă ceva, dar iubita lui s-a încruntat. Dintre sprâncenele aproape împreunate au apărut picuri de sânge. Unii erau roșii foc, alții albăstrii. Adamh și-a dus mâna la obrazul stâng și l-a simțit umed. Privindu-și palma apoi, a văzut-o plină de sânge albăstrui. S-a bucurat că până și sângerărarea îi e asemenea celei a iubitei. A întins mâna către ea, să-i arate sângele albastru cules de pe obrazul stâng. Fata nu l-a luat în seamă. S-a încruntat parcă și mai mult și picurii de sânge s-au înmulțit. Acum veneau alternativ colorați, când roșu, când albastru. images

– Du-te! i-a strigat ea.

Și cum Little Beetle nu știa unde ar trebui să meargă, Molly l-a lămurit:

– Du-te și răscumpără saxofonul, să-mi cânți în seara asta.

Adamh a rupt-o la fugă pe scări. Își amintea că-și răscumpărase saxofonul mai devreme, dar gâtul sărat al curcanului în care tocmai suflase l-a făcut să se îndoiască. Alerga pe străzi fără oprire, uimit că lumea stă cu ochii în vitrinele magazinelor, acolo unde televizoarele arătau manevrele făcute de Aldrin în capsula spațială. Nu-l interesa deloc evenimentul, el alerga doar. Amanetul s-a profilat în zare, dar o dată cu el și proprietarul lui. Tocmai trăgea grilajul greu de metal și potrivea lacătele.

– Dă-mi saxofonul! i-a strigat el. Te rog, e foarte important, deschide să-mi răscumpăr saxofonul…

Proprietarul l-a privit lung. Părea că nu-l cunoaște. Și-a văzut în continuare de prins lacătele în urechile de metal ale grilajului.

– Am bani, uite! i-a strigat Adamh și și-a întors portmoneul pe dos. Din el au căzut aproape trei sute de dolari. Îți plătesc dublu răscumpărarea, doar deschide magazinul!

Proprietarul, cu un click sec al ultimului lacăt închis, i-a zâmbit.

– Nu-l mai am!

Little Beetle a dat cu pumnul în grilaj și zgomotul metalului s-a auzit straniu în seară. Proprietarul nu s-a impacientat. Știa că grosimea zăbrelelor îi proteja avuția de furia trecătorilor.

– Îmi pare rău pentru tine. A fost răscumpărat…

”Cum adică răscumpărat?!” ar fi strigat boxeorul, dar vocea îi pierise. Nedumerirea din ochi lui l-a făcut însă pe proprietar să detalieze:

- Campionul a venit azi și mi-a plătit. A cumpărat și două verighete…

Adamh și-a pipăit buzunarul de la spate al pantalonilor. Din el a scos două verighete. Luna a scânteiat în ele.

- Ooo, ce frumos! a spus fata din parc. Doar că nu mă pot căsători cu tine. John mi-a promis că mă ia de nevastă.

Proprietarul dispăruse și, o dată cu el, magazinul, strada, oamenii care priveau prin vitrine aselenizarea. Adamh era în parc și tinerii îi erau alături. Fumau de zor marijuana. A primit și el o țigare de la cineva și a tras adânc din ea. Nu s-a oprit până când jarul nu i-a ars degetele. John l-a luat pe după umeri și i-a șoptit:

- Debra este a mea. Tu du-te după Molly…

Little Beetle nici n-avea altceva de gând. Femeia lui oricum era de mii de ori mai frumoasă decât Debra, dar nu a spus asta, ca să nu-l jignească. Așa că a clătinat afirmativ din cap și a plecat.

În urma lui s-au auzit sunete de sitar. Nedumerit, s-a întors să vadă ce degete măiastre alunecau pe corzile exoticului instrument. Atunci l-a văzut pe John venind după el. În palma larg deschisă ținea o pastilă albastră.

- Ia asta! l-a îndemnat el.

Little Beetle a refuzat. În urmă cu câteva ore chiar el, John, îi spusese că să facă o pauză de câteva ore până să înghită o nouă pastilă. John părea că-i simte temerea și l-a liniștit cu o simplă mișcare de mână. ”De fapt, ce-ar putea să mi se-ntâmple?” a gândit amuzat și a pus pastila pe limbă.

Ca s-o înghită mai repede a căutat ceva de băut. S-a trezit înapoi în casa lui, deschizând ușa de sticlă a barului. A tras de-acolo o sticlă de whiskey și a băut îndelung. Părea că alcoolul nu-i mai face rău.

Inima a început să-i bată nervos și a simțit că levitează. Încerca să-și ferească ochii de paletele ventilatorului din tavan. Era cald, cum e și firesc să fie în luna iulie. Când să iasă pe fereastră s-a apucat viguros de draperie, că Molly tocmai apăruse în cameră. Era îmbrăcată în rochie albă de mireasă. Totul era numai voal și dantelă, atât de frumos croit, că-i scotea în evidență și talia adolescentină, și umerii zvelți de abanos, și curbura sânilor obraznici. Puțin mai jos de curbura feselor începea despicătura aceea curajoasă, care lăsa să i se vadă piciorul drept în toată splendoarea lui. Sandalele, albe deopotrivă, aveau bătute pe ele pietre strălucitoare, care se asortau cu colierul de la gât. La mâna stângă, Molly purta un fir de împletitură roșie. Același fir putea fi recunoscut și ca tiv la pălăria mare albă de dantelă. În urechi avea de asemenea cercei roșii.

Adamh a coborât încet și a făcut câțiva pași către fată.

- Unde ai fost? l-a întrebat ea.

N-avea rost să-i povestească toată aventura, mai ales că și-a zărit saxofonul sprijinit de șifonier. Fără să mai stea pe gânduri l-a înșfăcat și a început să cânte. Cânta cu atâta dor încât în ochii iubitei au apărut bobițe mici de lacrimi. Și iar a cântat, cât să-l audă și tinerii adunați în spatele lui Molly. Printre ei, Adamh și-a zărit părinții, erau tineri și sănătoși, l-a zărit pe antrenor și pe alți colegi de la sală. Nu departe de ei apăruse și Oleg Nikolai însoțit de Don Padrino. Boxeorul era uimit cum de încăpeau atâția oameni în livingul lui, dar având-o pe Molly lângă el nimic nu mai conta.

- Îmi place costumul tău, i-a spus fata și Little Beetle s-a văzut în geamul camerei îmbrăcat în costum alb, de mire. Molly s-a ridicat pe vârfuri și i-a strâns cravata.

- Vino! l-a îndemnat ea și el a urmat-o supus. Luna scânteia în ferestre și fata a pășit curajoasă. Din cameră au trecut în parc, apoi din parc, printre oamenii ce urmăreau aselenizarea, au trecut prin vitrine, au trecut prin ecranele televizoarelor, au trecut prin pereți ai neștiutelor clădiri până s-au oprit pe marginea unui lac. Luna a coborât și lacul a luat foc. Lumina orbitoare l-a făcut pe Adamh să dea drumul mâinii iubitei, să-și protejeze ochii.

- Nu-mi da drumul. Nu acum!

A prins-o repede de mână, speriat că ar pute-o pierde iar. Dar Molly era lângă el. Îi zâmbea cald. Fâșii din lună coborau pe cerul negru de iulie. Inorogi zburau să prindă bucățile ce se transformau în fluturi. Fluturii băteau din aripi și acorduri de sitar se auzeau de pretutindeni.

- Cântă-ne, inorogule, i-a strigat Aldrin chiar când Neil[7] dădea să sară de pe scara puțin cam scurtă a capsulei. Mirarea l-a făcut pe cosmonaut să întârzie câteva secunde marea descindere. Aldrin le-a făcut semn de încurajare. Little Beetle a luat-o pe Molly de mână și au pășit în lumină. Neil a călcat în praful lunar.

- Un pas mic pentru om, dar un pas uriaș pentru omenire, a spus unul din ei.

_______________________

[1] Belfast, capitala Irlandei de Nord; Béal Feirste – gura bancurilor de nisip.

[2] Statele Unite ale Americii

[3] Cel de-al doilea război mondial

[4] Jane Jayroe, din Laverne, Oklahoma. Miss America 1967

[5] Vonda Kay Van Dyke, din Phoenix, Arizona, Miss America 1965

[6] Jack Daniel`s, bourbon whiskey

[7] Neil Armstrong, primul om care a pășit pe lună