Lenevesc deja la a doua cafea. Nu mă hotărăsc dacă să ies afară și unde să mă duc. Să mă prezint: numele meu e Feli. Coada mea luminează în noapte asemenea unui felinar. Am blana neagră, presărată cu câteva pete albe. Uneori port papion, joben și geantă. Toți au impresia că eu nu înțeleg mai nimic din ce spun ei. Dacă aș ști cum, aș lua toate cuvintele lor adresate mie și le-aș da formă nouă, ca așternut al tuturor gândurilor și început al veșniciei. În timpul meu liber îmi place să număr secundele, să le strâng de gât, să le țin cu capul în jos și cu aripile răsfrânte și, după ce le amețesc bine, să le strecor printr-o sită direct în cafea. Îmi place să beau cafea.
Uneori visez la modul în care amprentăm universul și pe cei câțiva pe care-i iubim și cărora le trasăm într-o stare de incipito parcursul de mai târziu. Acesta este doar un vis de-al meu, trăit la vârste diferite când, plin de entuziasm, îmi simțeam inima înveșmântată în puritate. O iubesc de Cela. Ea crede că sunt docil. De fapt ea face ce vreau eu. Când era cam de 5 ani, am rugat-o să vină și să se joace cu mine. Am miorlăit de după gard:
- Ce-la, vino să ne jucăm! Flori-ce-la, Celuța, Celuțica... Și tot așa, pe un tot din ce în ce mai stins. Îmbufnată, ea îmi răspundea:
- Vreau să fii cum vreau eu și să faci ce vreau eu. Să primesc toată atenția ta. Și să mă asculți. Așa era fetița de atunci, apăsând cuvintele pe un ton poruncitor, cu buzele răsfrânte și bărbia înălțată cu înfumurare. Stătea pe un scăunel în fața gardului, dând din picioare nervoasă. Se ridică brusc, înfigându-și tălpile zdravăn în pământ. Făcu niște roteie adânci și continuă să urle la mine:
- Ai auzit? Vreau atenția ta! Să mi te supui mie și să faci cum îți zic eu. Înțelegi?
- Da, Celuțica mea... Și ne jucăm apoi?, am miorlăit tremurând de frică.
De atunci toate sentimentele mele au fost în așteptare. Am respirat aerul rece al fiecărei dimineți când ea nu era lângă mine. Am visat la timpul începuturilor, când îngerii lui Dumnezeu încă-și mai purtau pașii pe pământ semănând și răsărind iubirea în inimile tuturor. Aveam impresia că pășesc pe urmele tremurânde ale luminii, că sunt un privilegiat... Mi-am lăsat fruntea să se sprijine pe acoperișul palid al cerului făcându-l să vibreze consonant. Și cum visam eu așa, cu limba scoasă într-o intimă proximitate, simt că mă scufund într-o groapă. Într-o acordare a putinței am mușcat umed din marginile ei pline de nămol. Când m-am ridicat, am constatat că mi se înfipsese în coadă un flec cu trei cuie. Era de la o cizmă roșie aruncată undeva în dreapta mea. Am luat-o și m-am întors cu ea acasă. Aici mi-am întins blana murdară pe cerșaful verde, apoi pe pufoșenia albă de covor
din dormitor. Știu că Cela nu se supără niciodată pe mine. Eu sunt în centrul atenției, quinta essentia din inima ei. Îmi place să mă înconjor de privirile ei nervoase, să le ating și să-mi lipesc obrazul de ele, să le cuprind în brațe. Să le trasez tainic limita de necuprins a suportabilității.
De curând mi-am făcut o altă obișnuință. Măsor, calculez, determin, totul ca reprezentare a voinței, via activa... Într-o disponibilitate nelimitată, ciulesc urechile la tot ce vorbește Cela. Citesc tot ce scrie. Până și ea crede că eu nu înțeleg. Da, Cela are un iubit. Îl cheamă Zmeu. Așa îi spune. Eu l-aș lovi peste bot cu zbor de vorbire pe idiot. I-aș smulge cuvintele din prezentul tăcut, înfometat aș rupe din el un pătrat. Fix e numai bun de mâncat. Cu gura flămândă și limba înveșmântată în alte destine, Zmeu s-ar hrăni cu secundele slute din dor de iubire. Și ce iubire mare-i pe capul lor?!
Zmeu a invitat-o la o felie de salam. Cică să mănânce pe capota mașinii. Că are cricul bun. “Fără coaje, că coajele nu le las pentru musafiri”, i-a zis Zmeu. Ea l-a refuzat. Și bine i-a făcut. Asta m-a făcut să reconsider contingența ca un fapt firesc, înțeles prin opoziție cu ceea ce este necesar. Deși nu este contradictoriu, este contrariu a ceva ce nu este necesar. Să vezi de ce zic asta. Deți nu era necesar, Cela a încercat în primul ei an de șoferie să schimbe roata de rezervă de la mașină. Toate anvelopele erau bune, dar ea dorea cu orice preț să schimbe o roată. Nimic contradictoriu. Mașina ridicată pe cric și cu roata desfăcută a pornit la vale. Cricul s-a îndoit. Când era să dea lovitura, tocmai atunci îi rămase și inspirația înfiptă în cric. Degeaba îi construise ea un nod, proptind axul lumii într-un morman de stele. De ciuda priponise timpul, cu tot cu inspirație, la
zenit...
Iubitul ăsta al ei o asigură zi de zi de tot devotamentul:
- Dacă mă-nbonlăvesc, zice Zmeu, îți las inspirația pe măsuța de cafea că-nseamnă că n-a fost bună. În cazu la inspirație bună îți fuge sângele din tot corpu decât în neuron și atuncea muare microbi de sincurătate și așa scapi să mai te-nbonlăvești. Când trece inspirația, vine sângele napoi în corp și ești ca nou. Poți să inspiri și să respiri ușurat. Ai inspirație.
Zic eu așa, Cela are nevoie de o schimbare. De ce cred asta? Mergând pe stradă i-a atras atenția un afiș lipit pe un stâlp. Cu ochii mari privește anunțul. Literele se scurg cu fiecare strivire a pleoapei. Respiră adânc și citește: “Cumpăr păr…”. Mie-mi rezonează în tâmple ecoul: “Cum-păr păr păr…”.
Pentru ca frizeria este la câțiva pași, ea se simte inspirată. Urcă scările. Curajul însă îi piere în fața ușii. Tremură. Simte izul de râncezeală. Și de mucegai. Este palidă. Mâna îi cade cu greutate pe mânerul ușii. Deschide și intră. Cere detalii privind anunțul.
- Da’ pentru ce vreți să știți? Aveți păr?, i se adresează o umbră de după paravan, privind-o cu ostilitate. Plini de neîncredere se iviră și ochii hulpavi ai celei ce-i vorbise. Era o babă cu părul scurt, vopsit într-un roșu aprins. Ondulat și rar, de-ai fi zis că-s niște arcuri de pat înfipte-n cap.
- Mă interesează, de asta întreb. Că altfel n-aș mai fi venit aici.
- Da’ aveți păr?, se fixează asupra întrebării baba cu arcurile în cap.
- Da, am. Cela își propune s-o ignore și-și fixează atenția asupra unui domn cu accent moldovenesc, care îi prezintă oferta de preturi.
- Di la 35 di cm, 150 di lei kilogramul...
Cela izbucni în râs.
- 150 de lei kilogramul? Și a venit cineva până acum cu un kilogram de păr?
Moldoveanul îi zâmbi plin de condescendență și-și continuă prezentarea.
- Di pi la 40 di cm, 200 di lei kilogramul; di la 45 di cm, 300 di lei kilogramul...
Baba interveni, hlizindu-se în fața ei.
- Da’ aveți păr?
- Da’ ce vă interesează? Firește că am păr, ripostă Cela împotriva arcurilor.
- Și unde-i?, își holbă baba ochii nedumeriți.
- Cum unde? Pe cap...
- Nu înțeleg. Cum pe cap?
- Da, pe cap. Da’ d-voastră aveți păr?, o imită Cela privind insistent către arcurile înfipte în cei câțiva neuroni ce se zbăteau în lichidul amniotic să evadeze pe uscat. Baba se îndârji, ancorându-și privirea drept în geanta ei.
- Unde e coada?
- Pe cap.
- Cum pe cap? Doamnele care-au venit până acum aveau cozile-n geantă.
- În geantă?
- Da, vin cu coada-n geantă. Unde-i coada?
- În geantă, evident... Am trei cozi în geantă, îi aruncă nervoasă replica. Și nu se putu abține să nu-i tremure un zâmbet victorios pe buze.
- Ia să văd, dădu baba să-și arcuiască ghearele cu seriozitate spre geanta ei.
Discuția se frânse în ritmul ușii trântite. Prin ziduri, cuvintele oarbe și surde, rezonară astfel: “E vreo reporteră. Sigur n-avea nicio coadă-n geantă. Auzi la ea, ce tupeu! 3 cozi în geantă!”.
Târziu, în noapte, Cela povestea întâmplarea râzând.
- Să știi că îmi cumpăr un troller. Și zâmbi către Zmeu. Să nu mai car coada-n geantă. O să vin la tine cărând trollerul după mine. Iar tu vei ști ce am în el... Făcu o pauză zâmbind. Multă inspirație voi avea!
Zmeu nu se dezminți nici de data asta.
- Și eu zic ca tine, că alea care nare trolăr duce inspirația decât în poșetă care nu încape coada prea mare în ea. Decât ruju. Da când ie cu trolăru, atuncea precis că când ajunge acasă descuie lăcățelu la trolăr și scoate inspirația și se așează pe ea de-o știe tot blocu, nu că când s-ar da cu ruju în baie la mol și n-o știe nimenea decât dacă e fuarte liniște. Așa se cară săracile femeii cu nătăraia de coadă după ele, decât că e ascunsă și o trage pe roți să nu se vadă că le ie rușine. Zicând asta Zmeu oftează din tot sufletul lui accidental. Înțelegerea celor rostite de el are rolul de a întreține în permanență relația cu întâmplarea, cu mirarea ca el, ca Zmeu, nu poate fi constituit la nivel intențional. Poți sau nu să-l înțelegi pe Zmeu, căci el nu se supune unei alegeri decizionale. Trebuie doar să știi că el face parte din scenariul jocului atunci când
îți e dat să-l întâlnești.
În seara aceea m-am întors acasă cu blana pe jumătate lipită cu un adeziv puternic. Am prins discuția despre coadă și m-am simțit trădat. Mi-era de ploaie înflorită-n dor însă, când m-a văzut așa, Cela a trebuit să-mi taie porțiuni din blană pentru ca să scap de adeziv. Arăt îngrozitor pe jumătate tuns. De fapt sunt tuns de simt respirația cum îmi mângâie porii pielii. Și acum îmi amintesc și-mi sună în timpan sunetul dizarmonic, hârșâit al foarfecului ce-și acordează tonalitatea în blana mea.
Da, am hotărât să fug de acasă. Mi-a pus gând rău, așa cred. Cela vrea să fiu dus la frizeria aia, să-mi fie aranjat părul. Cine știe cât de adânc m-ar „aranja” și cum aș arăta eu fără coadă?! Motan încălțat s-a mai văzut –se știe!-, dar cu coada în geantă, ba!

(26 februarie 2014)