agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-10-05 | |
Veronica, buna mea iubită și apoi soție, Veronica! Ce vremuri frumoase, ce studenție perfectă aveam să trăiesc! Ne căutam cu disperare, ne așteptam cu încredere, ne doream cu nerăbdare, acestea erau coordonatele în care se derula viața noastră din momentele acelea de început, eram mereu împreună, mâncam împreună, învățam împreună, ea era mai silitoare și acest lucru m-a dus și pe mine în sus, i-am cunoscut prietenele, ea mi-a îndrăgit prietenii, întotdeauna baieții îndrăgesc sincer iubitele prietenilor lor, fetele mai devin și geloase uneori, în orice caz, povestea noastră era de notorietate, eu, Cristi, gagicarul politehnicii, am picat secerat în brațele unei boboace. Exact așa era, eram pierdut, în vacanța de iarnă i-am cunoscut părinții, ea pe ai mei, și tocmai acum, în prima vacanță de vară de când o cunoșteam, toți baieții din an am luat drumul canalului Dunăre-Marea Neagră, obiectiv politic pentru măcinarea voinței tineretului studios. Nu munceam cine știe ce, dar prezența era monitorizată la sânge de politrucul supraveghetor, cel care răspundea atât de studenți cât și de profesorii ce ne însoțeau. Acolo am primit vestea, scrisoarea în care Veronica mă anunța că tatăl ei era pe moarte, și, dacă pot, să merg să-l mai văd în viață. Politrucul șef nu mi-a dat voie, spunea că nu țin cu el asemenea trucuri, să-mi văd de muncă, am luat o decizie simplă, cu risc mare, am părăsit colonia cu orice risc, eram îndrăgostit și ea mă chemase să-i fiu de ajutor. Am străbătut toată țara, am ajuns la o zi după moartea prematură a tatălui ei, avea doar 48 de ani, când am intrat în cameră unde toată lumea suferea, amândouă, Veronica și mama ei, mi-au sărit în brațe, lăsând lacrimile stăpânite până atunci, să curgă, plângând în hohote, tristețea era cumplită, și, atunci, cu o intensitate uriașă am simțit că m-am maturizat, eram un bărbat, devenisem bărbat, copilul flușturatic și aventurier mi-a făcut cu mâna și a dispărut, aveam să înțeleg ce înseamnă viața adevărată, cu suferințe grele și bucurii scurte, cu responsabilități asumate și sentimente puternice."
După înmormântare m-am întors la "Canal", până la urmă am fost înțeles de politrucul șef, care cred, mai mult nu voia să aibă evenimente decât îi păsa de mine, am petrecut aproape toată vacanța ce a mai rămas cu Veronica, sentimentele noastre se consolidau în fiecare zi care trecea, suferința ei ne însoțea permanent, după o perioadă în care am rămas alături de ea și mama ei, am plecat pentru scurt timp la munte la o mătușa care a încercat și ea alături de mine să îndeparteze cât mai repede durerea devastatoare ce o stăpânea pe fetița de pe bordură, cum îi spuneam uneori, sugerând cu fața inertă, stăpânindu-mi râsul, că ea m-a agățat așteptându-mă pe bordură, la marginea drumului. Evident era o glumă, aveam să o dovedesc, aveam să ne-o dovedim, aripa morții se retrăgea încet, fericirea noastră răzbătea cu nerăbdare prin mantia suferinței încă prezentă în viața ei, mereu m-am întrebat ce am trăit eu atunci, cât de intense au fost trăirile mele în comparație cu ale ei, răspunsul aveam să-l aflu peste ani, cand mi-am pierdut și eu un părinte, tatăl meu plecând să se odihnească, urmând zile, luni în care îmi trăiam durerea în singurătate, eram un adult călit în multe întâmplări, sufeream, și parcă nu aveam nevoie de nimeni în preajma mea. Cred că rezistența la suferință este mai puternică odată cu înaintarea în vârstă. Veronica avea atunci doar nouăsprezece ani. După acest al doilea text a urmat iarăși o perioadă de tăcere, mai scurtă, dar următoarea întâlnire avea să-mi aducă doar bucuria poveștilor lui Cristian, fără nimic scris. - Mă bucur ori de câte ori ne întâlnim, chiar dacă nu-mi aduci nimic scris, poveștile tale sunt o sursă inepuizabilă de viață pentru mine, povestești excepțional, ai un har deosebit, doar când scrii te mai poticnești...Dacă aș putea reține tot ce-mi povestești, să recreez după aceea evenimentele... ar fi nemaipomenit. - Dar pe unde ai ajuns cu povestea, în ce perioadă ești? - Am scris tot ce mi-ai dat tu, nu am modificat nimic, și pe urmă am început să povestesc de la mine, din memorie, întamplările auzite la ultima întâlnire. - Perfect, și pentru mine e mai simplu așa, nu pot mereu să scriu. - Am continuat din amintiri întoarcerea la "Canal", fentarea acceptată de politrucul șef... - Ieremia se numea. - Nume predestinat, nume de slugă. Aici îmi lipsește o perioadă din viața voastră, anii de facultate, nu-i știu la detaliu, nici nu am de unde să-i știu, nu prea mi-ai povestit. Știi ce mi-a plăcut în mod special din cele de până acum?... Maturizarea ta la moartea socrului, conștientizarea evenimentului trist ca reper ce delimitează două perioade esențiale din viață. De obicei delimitarea este asimilată cu primul act sexual, prima dată când faci dragoste este momentul când devii bărbat sau femeie, după caz. La tine a fost cu totul altceva, incredibil de frumos. - A mai fost ceva, tot atunci, care mi-a întărit convingerea schimbării esențiale din viața mea. După iertăciunea rostită de preot, a vorbit o verișoară de-a Veronicăi, care mi-a încărcat umerii mei abia ieșiti din adolescență, cu povara responsabilității dirijării destinelor unei familii, cea a iubitei mele, formată din Veronica și mama ei: - De aici înainte prietenul fiicei celui pe care-l îngropăm azi va trebui să aibă grijă, ca un cap al familiei, de cele două femei rămase, prea devreme, fără soț și tată. - Impresionant! Tu ai terminat facultatea înaintea Veronicăi, ce ai făcut în acel an? - Eram căsătoriți, la repartiția ceaușistă familia era un criteriu important al obținerii locurilor de muncă, Veronica era și însărcinată, m-am mutat în casă cu soacra, și, din salariile mele, primele mele salarii, am făcut în casa lor o baie adevărată, am cumpărat tot, voiam ca soția mea să aibă, când va naște, condiții normale de trai, un confort ce era necesar pentru o minimă igienă. A fost o primă realizare a mea, Veronica a născut baiatul și, după două luni, a plecat să-și susțină examenele din ultimul an. Și-a luat examenul de diplomă, a primit repartiția tot aici, eram o familie tânără și dornică de afirmare. Am muncit mult, lucram în aceeași secție a colosului industrial al județului, ea lucra la T.E.S.A., eu în producție, treptat ne-am câștigat un loc al nostru în uzina cea mare, ne-am făcut mulți prieteni, ne înțelegeam bine cu toți, eram îndrăgiți atât de colegi cât și de muncitori. Copilul creștea, viețile noastre păreau a fi rânduite pe un drum cel puțin promițător. - În acea perioadă ne-am cunoscut , atunci s-au intersectat, pentru prima dată, drumurile noastre. Eram și eu debutant în marea uzină, aveam câțiva prieteni comuni, unii s-au mai adăugat, apoi cu Veronica am devenit colegi în atelierul de proiectare, erau vremuri frumoase, eram tineri și orice era posibil de atins, pentru noi. - Așa-i, erau vremuri stabile, predictibile, îmi amintesc chiar că aveam un calendar al evenimentelor grupului de prieteni, toate aniversările erau trecute acolo, am jucat chiar optsprezece ore cărți, lucram și sâmbăta, două sâmbete pe lună, abia se inventase S.R.L. - ul, ne bucuram de el, aveam bani dar nu prea aveam ce să cumpărăm cu ei, cumpăram un kilogram de cafea adusă din Siria, de cei ce munceau acolo, cu opt sute de lei, sumă ce reprezenta un sfert din venitul meu lunar, făceam palincă în cazanul de fiert confecționat în marea uzină, cazan performant, cu pereți dubli, între care era apă pentru a nu se lega borhotul de fundul cazanului, mi-am schimbat carcasa mașinii de spălat neautomate, cu una de inox, confecționată în marea uzină, tablă era la discreție în depozitul secției, lucram în schimburi de noapte pentru a raționaliza consumul de energie din cauza frigului ucigător, alergam printre mașini-unelte, în miez de noapte, să ne încălzim, mituiam paznicul din livada C.A.P.-lui să furăm prune, cu risc maxim, pentru a face țuică, furam curent cu ecranarea câmpului magnetic din contor, sau cu cârlige agățate pe firele din consolă, înainte de contor, furam lemne din pădurea de stejar a orașului, plăteam la Ocolul silvic trei metri cubi, și, cu știrea vinovată a pădurarului, tăiam doisprezece, muncă de ocnaș, trebuia făcut un lucru curat, tăiam falnicul stejar cu fierăstrăul, apoi scoteam cu securile cioata până când nu mai rămânea nicio urmă, mituiam doctorii din policlinică cu țuică, rar aveam cafea pentru asta, stăteam la cozi interminabile pentru portocale, dădeam șpagă fără nicio reținere pentru a obține o pereche de cizme din piele, lucrătorii din comerț erau o castă specială a societății, practicau barterul pentru bunăstarea lor, rar erai acceptat în sistem, cine avea relații putea să obțină o mașină automată de spălat, un televizor color, un frigider sau o ladă frigorifică în care să-și depoziteze carnea rezultată din sacrificarea unui porc sau a unui vițel care scăpa, cu riscuri, înregistrărilor autorităților, prindeai o jumate de vițel, erai asigurat cu carne pentru o lună de zile, dacă nu aveai relații, beai Pepsi Cola doar în vacanțele petrecute pe litoral, eventual cu bilete obținute prin sindicat, arahidele erau, de asemenea, doar ale celor cu pile, sau ale celor ce puteau să meargă la mare, bunurile chinezești erau considerate, și chiar erau pe vremea aceea, mult mai bune decât ale noastre, tenișii lor se găureau în talpă, dar nu se dezlipeau, flanelele, lenjeria, jucăriile, toate erau mai bune decât cele românești, erai privilegiat când, la sărbători mai ales, ajungeai să cumperi așa ceva. - Frumoasă pledoarie, tristă, dar frumoasă și adevarată, te-am lăsat, intenționat să-ți expui amintirile, cele mai multe îmi sunt familiare, puține nu le cunoșteam, oricum, esența am trăit-o și eu. Revoluția ne-a prins în această configurație socială, eram ingineri în marea uzină, proaspăt casătorit primisem apartament la bloc, după câteva luni de la angajare, viitorul părea previzibil, părea doar, cine să știe ce avea să urmeze?... Agitația din '89 s-a făcut simțită destul de modest la noi în oraș, provincia nu era atât de expusă mișcărilor sociale, ce-mi amintesc după fuga dictatorului de pe acoperiș, sunt alarmele false, manipulările ce anunțau și la noi atacuri teroriste dinspre dealurile din jurul orașului, avertismentele pentru părinți să nu-și lase nesupravegheați copiii, emoția incredibilă ce ne stăpânea la citirea ziarelor centrale, absența monitorizării activității specifice, cu precizie de minute, ce se făcea înainte, și, mai ales, plecările cu marfă de vândut, în țările vecine, Ungaria și Cehia, apoi Moldova și Turcia, bișniță profitabilă, pe termen scurt, până ce legislația, depășită de evenimente, s-a armonizat cu acestea, limitând, reglementând posibilitățile de contrabandă. - Frumoase vremuri, zic eu, îmi amintesc aievea de cele câteva excursii de afaceri-bișniță făcute împreună, cu mașina noastră supraîncărcată cu produse ce se vindeau bine în Ungaria în orașele de graniță Debrecen, Bekes, Miskolc sau Szeged, sau mai departe în Mohacs și Pecs, orașe unde sârboaicele aflate la tratament, se călcau în picioare să cumpere pentru treizeci-treizeci și cinci de mărci garnituri de pat făcute pe fugă, dar frumos ambalate, era prima dată când am realizat ce importanță are ambalajul în prezentarea mărfii, și ce vânzare produce un ambalaj atractiv, văd aievea disperarea deopotrivă a noastră, a vânzătorilor, cât și a lor, a cumpărătorilor unguri, care ne smulgeau din mâini, la prețuri de două, trei, zece ori, chiar și de treizeci de ori mai mari decât cele de achiziție, produse comune, banale, bibelouri, sticlărie, adidași, băutură, conserve diverse, articole de sport, cutii de șah, mingi de fotbal, confecții și tricotaje, mobilier mai mare și mai mic, seturi de scaune și măsuțe, mese rabatabile de sufragerie cu scaunele înăuntru, jocuri de mini biliard, rex cum îi spunea, menghine de oțel, seturi de scule - pile, chei fixe, tubulare, cotite, fierăstraie de toate tipurile și dimensiunile - lenjerii de pat, produse alimentare diverse - biscuiți, turtă dulce, paste făinoase, și banala hârtie igienică - zece forinți bucata, tiz forinți cum răspundeai tu, de cate ori ungurii întrebau-meni forinți? - Era primul contact cu o lume normală, cu magazine pline de produse, cu rafturi încărcate de tot ce aveam și noi plus cele ce nu le aveam și ni le doream din toată ființa. Căram în țară, la întoarcere, zeci de cutii de cafea solubilă, baxuri de Coca Cola, blugi de toate felurile, seturi de vase de inox, aparate de radio și casetofoane, tigăi teflonate, ceasuri electrice, prăjitoare de pâine, aspiratoare, seturi de pixuri colorate, fructe exotice aromate, țigări străine de toate felurile, ceasuri de mână și de perete în varianta electrică si electronică, și, mai ales, valuta, mărci germane, sute, mii de mărci germane, care erau mai puternice decât euroii de azi, raportate la leul nostru abia trezit la viață, după lâncezeala comunistă. - Am descoperit Turcia ca destinație de afaceri, zonă de achiziții, mai ales, marfa cumpărată de la otomani vânzându-se bine în țară, și foarte bine, adică dublu ca în țară, în Polonia. Căram de la Istambul sute de kilograme de haine, mai ales haine de piele, confecții cu o croială modernă pentru limitările noastre comuniste de până atunci, luau ființă primele consignații care vindeau orice pe bază de comision, se îmbrăcau românii cu haine din Turcia, la prețuri rezonabile, erau și bani destul de mulți în piață, pe vremea aceea, o valorificare superioară a turcismelor era asigurată în Polonia, prețurile obținute erau cel puțin duble față de cele din țară, era destul de riscant să pornești o excursie de acest fel în Polonia, cu autocarul, jumătate sau mai mult chiar dintre pasageri nemaîntorcându-se, apăreau probleme la vama cehă, se încerca evitarea acesteia mergând prin Ukraina, dar, în ceva timp, și aici au început problemele, bariere de tot felul, depășite doar prin acte de corupție, mai mici la început, apoi tot mai semnificative ca valoare, lecția corupției de graniță învățându-se din mers, repede și temeinic. Cu o sută de mărci germane treceam vama din Borș, cu mașina plină ochi de garnituri de pat, vândute în Ungaria cu profit net de 300%, în piețele din sudul țării, cumpărătoarelor din Serbia, care erau mai avute, într-o lume ce se trezea haotic la o economie de piață, forme incipiente ale relațiilor comerciale libere, naturale, bazate pe cerere și ofertă, dar deopotrivă, ieșite din orice reglementare și control. Cine s-a mișcat repede, a făcut averi serioase, atunci. Se vindeau frigidere, mașini de spălat, aragaze, orice obiect, indiferent de dimensiuni, era profitabil la vânzarea în Ungaria, prin jocul monedelor naționale, determinat de nivelele diferite de evoluție economică și de raportare la valuta forte din Europa, marca germană. Și totuși nu astea erau afaceri adevărate, marile afaceri aveau să urmeze abia după ce am intrat în combinația cu spațiul acela din apropierea pieței, spațiu comun, realizat prin creditare de către B.R.D. Noi cei zece proprietari ai noului imobil, zece negri mititei, cum ne spuneau unii, nou mai ales ca destinație și modalitate de realizare, am fost primii beneficiari ai unui credit comercial acordat de o banca în oraș, nu știam nici noi nimic despre creditare, dar nici banca nu știa nimic, am fost rodul primului experiment, bancherii au învățat din mers regulile jocului, toți prietenii erau îngrijorați pentru noi, chiar noi eram îngrijorați datorită necunoscutelor, noutații experienței, când de fapt, nu era decât o modalitate simplă de dezvoltare economică, larg răspândită în ziua de azi. - Nu-mi mai amintesc ce spații ați avut voi atunci. - Inițial aveam doar spațiul de la parter, pe colț, magazin cu încălțăminte, abia ieșiți din sărăcia comunistă, cererea era mult mai mare decât oferta, nu prea lucram pe stoc de marfă, se vindea foarte repede tot ce aduceam. Am învățat și noi lecția comerțului, a corupției ce înflorește mai ales când cererea depașește oferta, de fapt și invers sunt condiții la fel de bune pentru corupție, orice dezechilibru, generând acest flagel economico-social. Aveam relații comerciale cu mai multe fabrici de încălțăminte din Oradea, Timișoara, Bacău, București, dar două au fost cele care ne-au asigurat profituri imense, vreme de vreo doi ani, timp în care eram tari pe piața încălțămintelor din oraș. - De ce doar atâta timp? Ce s-a întâmplat? - Așa s-a nimerit să mergem mai des la Oradea și Bacău după încălțăminte, cererea era mare în fiecare sezon, niciodată nu reușeam să obținem încălțăminte cât am fi avut nevoie în timpul optim pentru vânzare, am învățat în scurt timp lecția corupției și tehnicile de corupere a celor care aveau decizia și astfel în doi ani veniturile ne-au crescut enorm, fără muncă foarte multă, de fapt fără muncă pe măsura rezultatelor financiare. - De ce nu creșteți productia? l-am întrebat pe directorul comercial de la fabrica de încălțăminte din Oradea. - Simplu, nu avem piele. Piele de vită nu se găsește suficientă pe piață, aici este bătălia. - Dacă vă asigur eu piele suficientă... - Nu ai cum, dar dacă ar fi așa, ti-aș da încălțăminte la preț de producție, mi-a răspuns grăbit directorul, tăindu-mi întrebarea, anticipândumi-o, de fapt. E greu, nu vei reuși, a repetat el la despărțire, neascunzându-și neîncrederea. M-am întors acasă știind deja la cine aveam să apelez pentru pielea văcuțelor. Politician de vârf în oraș, mi-a spus când i-am solicitat ajutorul: - Se rezolvă, hai cu mine! - Prietenul meu are nevoie de piele de vită! i-a spus șefului de la firma ce colecta pieile vitelor sacrificate în județ. - Nu pot! Totul este vândut, deja. - Cred că nu știi cu cine vorbești!, i-a spus el, directorului neascultător. - Totul este contractat!, a repetat directorul. - Domnule! prietenul meu are nevoie de piele de vită! Câtă vrei? m-a întrebat, întorcându-și privirea către mine. - Totul! i-am zis eu, jucând tare, peste orice limite. - Când ai avea nevoie? m-a întrebat politicianul, doar să audă directorul. - Ieri! am răspuns în aceeași notă de hotărâre clară, fără nicio ezitare sau îndoială. - Ce înseamnă totul? - Cincizeci de tone, ar fi bine, pentru început, am spus eu, privindu-l pe director. - Când să fie primul transport, și câte tone? a întrebat directorul, realizând că nu are nicio șansă. - Zece - cinsprezece tone, marți!, i-am răspuns, apreciind că de joi până marți voi avea timp să pun la punct detaliile afacerii. Să fiți sigur, domnule director, că nu veți regreta, știu că ați început să construiți o casă, s-ar putea să o terminați mult mai repede, dacă mă ajutați, i-am răsplătit strădaniile făcute în ultima jumătate de oră. - Marți dimineața, în urma telefonului meu, șeful de la Oradea a trimis un camion după piei, delegatul lui a asistat la încărcare, evaluând calitatea, a stabilit valoarea totală a mărfii și a comunicat-o directorului comercial pentru efectuarea transferului bancar, condiție a livrării propriuzise. Până la intrarea banilor în cont, i-am dus pe cei doi, șoferul și delegatul, la masă, delegatul bucurându-se din plin și de plăcerile licorilor lui Bachus. Șoferul a apreciat că este nedrept să nu se înfrupte gratuit și el din băuturile generos servite de ospătari, și a răbufnit: - Plecăm doar mâine! Vreau să beau și eu! Le-am plătit cazarea pentru o noapte și s-au făcut praf, amândoi. Între timp banii au intrat în contul meu și a doua zi, motivând că banii au intrat foarte târziu, au plecat și băieții cu pieile văcuțelor. Am creat aceeași relație reciproc avantajoasă și cu directorul fabricii de încălțăminte din Bacău, treaba a mers foarte bine cu amândoi, directorul din Bacău a decedat în scurt timp, succesorul lui era incoruptibil, așa că am rămas pe varianta Oradea, directorul comercial anunțându-și el însuși prezența pentru recepția mărfii la încărcare, solicitând, pe langă cinstirea devenită regulă deja, pentru delegat și șofer, și o femeie, pentru o noapte. I-am asigurat și această bucurie, treburile mergeau excelent, expeditorul din oraș și-a terminat casa în primul an de colaborare, comercialul de la Oradea prospera și el, și, cu toate astea, eu eram cel mai câștigat. Aveam acces la orice marfă în fabrică, la preț de producție, pe lângă asta mai beneficiam și de sfaturile de expert ale directorului comercial, prietenul meu, în ceea ce privește stabilirea sortimentației la achiziție, informație deosebit de prețioasă după cum avea să se dovedească, vânzările mergând extrem de bine, cu profituri excelente. - De ce ai spus că a ținut doar doi ani această combinație? - Asta-i economia de piață, am fost primii în oraș cu magazin de încălțăminte, am luat caimacul, dar lumea se schimbă, au început să apară și altele, și încet, încet, ne-am văzut nevoiți să ne reprofilăm, am transformat spațiul in bar, doar știi. - Da, îmi amintesc. A mers mai bine? - Pe felia asta, iarăși am fost primii care am adus jocuri mecanice, și până ce s-au răspândit și astea în oraș, am făcut bani frumoși, dar ne-am diversificat, oricum, gama de servicii, făceam și transporturi pentru terți, era greu cu plățile, primeam și produse, ciment, metal, chiar și negru de fum am primit și apoi l-am vândut, ca să-mi pot încasa banii pentru transporturile efectuate pentru directorii marii uzine, unde lucrai și tu. - Îmi amintesc perioada, cel mai greu obstacol era lipsa lichidităților, plățile se făceau greu, economia era blocată. Parcă te văd cum așteptai la ușa directorului, un ordin de plată... Uite ce e... simt că am lungit-o un pic cu poveștile astea economice, interesante și ele, dar pe mine mă doare și mă interesează... mi-e și greu să-ți spun, despărțirea voastră, incredibila voastră despărțire. Păreați fericiți, cred că erați fericiți, v-ați dezvoltat spectaculos, se vedea după felul în care v-ați transformat cele două case, după mașina ce o aveați, după cum vă îmbrăcați, după atitudinea voastră, sigură și fără complexe, încrezătoare și optimistă. Toate astea trădau bunăstare și fericire. Pentru mine ar fi prea simplu, simplist de-a dreptul, să mă gândesc, potrivit înțelepciunii străvechi, că v-ați îmbuiecit, că vi s-a urcat bunăstarea la cap, și de aceea ați ajuns la despărțire. Este frecventă situația în care, când crește bunăstarea, drumurile celor doi se despart în cele din urmă, datorită decantării unor nevoi diferite în mințile și în sufletele celor doi parteneri. Știi doar că și eu am trăit amărăciunea unei despărțiri, cauzele îmi sunt foarte clare, știu precis, chiar dacă ea nu recunoaște acest adevăr și are adevărul ei, care sunt motivele despărțirii noastre. La voi este ceva uimitor, din ceea ce știu eu, toată lumea cunoaște varianta care o condamnă pe Veronica, dar nimeni, absolut nimeni, nu mi-a oferit o explicație pentru trădarea ei. Nici măcar tu, dar, ție nici nu pot să-ți cer decât succesiunea faptelor, restul pun de la mine, filtrez evenimentele și trag propriile-mi concluzii. - Faptele, faptele dor cel mai rău, realitatea arde până și memoria, se prăjesc neuronii de câte ori mă gândesc intens la acele zile, spun zile deoarece drama s-a consumat în câteva zile, în esența ei cea mai profundă, cu toate că se desfășura, de fapt, cu mult înainte de acele zile, și mult mai mult după ele. Se pare că s-a întâmplat ca de obicei, știa toată lumea, eu aveam să aflu ultimul, dar nici după ce am aflat nu am vrut să cred, habar n-am de ce, nu voiam să accept și gata, era prea murdar și prea umilitor, mai ales, tot ce mi se aducea la cunoștință, prin aluzii și sugestii. Probabil sătui de porcăria aceea, sau din simpatie pentru mine, doi prieteni și mai ales parteneri de afaceri, mi-au spus că Veronica și-o trage cu șoferul firmei, și dacă nu cred, să merg la orele ... la adresa ... să mă conving. Nu mai puteam ignora situația, și, deși nu le-am dat dreptate, m-am ascuns aproape de blocul în care se întâlneau, înainte de ora întâlnirii, așteptând cu inima grea desfășurarea evenimentelor. Veronica a apărut ceva mai devreme, a intrat în scară, am așteptat vreo două ore, am văzut-o ieșind, am rămas să-l văd și pe el, a ieșit la câteva minute, suferința s-a instalat în mod grosolan în inima mea, și azi este tot acolo, conștientizarea faptelor mă făcea inert, faptele parca nu aveau loc în inima mea, în mintea strânsă, chircită de durere, nu-mi venea să urlu, nici să lovesc, doar respingeam, cu inconștiență, adevarul evident al faptelor, poate dintr-o nevoie umană de autoprotecție. - Cunosc senzația, am trăit-o la intensitate maximă, atunci când, cu o viză falsă în pașaport, am fost arestat la vama Borș și închis în pușcăria din Berettyoujfalu, doar pentru o zi, am primit N.U.P. și am fost eliberat. Exact așa simțeam atunci, de fapt după evenimente mi-am conștientizat senzațiile, simțămintele mi s-au dezvăluit mult după acele ore de groază. Ai dreptate, suferința s-a instalat în inima mea, în acea noapte, și-a făcut culcușul pe termen lung, și acum, exact cum simți și tu, este tot acolo, și nu va pleca vreodată, nimic nu o va putea scoate afară din cuibul ei. Eram inert, golit de gânduri, poarta sufletului era închisă pentru orice, înafara suferinței brute, cu bocancii murdari a intrat durerea la mine în inimă. Eram obosit, sfârșit, nu voiam să văd pe nimeni, îmi era rușine mai ales de mine, sufeream și atât... - Sunt convins că ai înțeles, bănuiesc ce ai trăit atunci, vom mai discuta despre asta, dar acum îți povestesc mai departe, simt că pot și vreau să fac acest lucru. M-am întors acasă, după mai bine de trei ore, ea nu era încă ajunsă, nu-mi găseam locul, și, când a intrat în casă, i-am spus: - Știu de unde vii! De ce cu el??? De ce? - Nu știu despre ce vorbești! Nu mă interesează! Nu vreau să aud nimic! a urlat ea, luându-și haina ce abia și-o scosese, trântind ușa și dispărând în noapte. Atunci, în acea seară de toamnă, s-a sfârșit totul. Așa simt și acum, știu cu certitudinea data de trecerea timpului, după atâția ani. S-a întors abia a doua zi, dar drama ei abia începea. Lucram pe două firme diferite, fila de cec fără acoperire emisă de ea și neonorată la scadență, a generat tot tăvălugul ce avea să o ducă într-o zonă periculoasă a infracționalității economice. Din aceleași motive, necunoscute mie, avea să-și irosească și ultima șansă de a se salva. I-am dat banii cu care ar fi putut să evite dezastrul ce avea să urmeze, și, într-un moment de inconștiență totală, i-a cheltuit cu amantul, neacoperind valoarea filei de cec, procesul mergând mai departe, sentința neputând fi alta decât închisoarea, pentru înșelăciune. A găsit o soluție, aparent salvatoare, nu s-a mai întors acasă din București, unde se pronunțase sentința definitivă, a plecat la Budapesta, și apoi în Italia, după cum aveam să aflu mai târziu. Ajunsese o condamnată fugară, căutată de Interpol, nu aveam să mai aflu despre ea nimic vreme de mai bine de șase ani. A muncit ceva vreme în Italia, apoi a intrat în Irlanda, unde în scurt timp avea să-și găsească un loc de muncă bun, bine plătit, dar era străină și neîmpăcată cu destinul. Și-a dorit și copilul lângă ea, a reușit să-l duca în Germania, între timp ajunsesem și în Europa, ea rămânea pe mai departe o infractoare, glasul sângelui o chema să-și ducă destinul până la capăt, băiatul era în Germania, ea împreună cu concubinul voiau să treacă din Irlanda în Germania, au fost legitimați și ea arestată și trimisă sub escortă în țară, unde avea să-și ispășească pedeapsa, cu câteva luni înainte de prescrierea faptelor. Poate Dumnezeu nu uită, asteaptă cu multă răbdare să ne dezvăluim sufletul, și, când se lămurește, decide ceea ce este drept. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate