agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1253 .



Moartea unui șerpaș
proză [ ]
fragment 2

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cioplitorul ]

2014-10-12  |     | 



Întorcându-mă, când l-am văzut prăbușindu-se am împietrit. De fapt a sărit în gol, așa cum sar copiii în apă, cu picioarele îndoite și cu mâinile ridicate. Am întins mâna, dar în același timp m-am retras cu groază. Nu-mi venea să cred, eram năuc. Întunericul l-a înghițit aproape instantaneu. Până ce am realizat ce s-a întâmplat, lanterna mea a rămas în urma gestului.
- Îți mulțumesc pentru tot! – mi-a zis ( este ceea ce am reconstituit mai târziu, este condamnarea mea la suferință). Prezența mea, acolo și atunci, l-a ajutat să facă gestul, saltul cum spunea el. Eram părtaș la împlinirea dorinței lui din ultimele ore, cumplită dorintă, mai veche, fără îndoială, dar încolțită în mod miraculos și dezvoltată exploziv, cu multă forță, prin concursul evenimentelor din ultima zi. A dispărut în întuneric și nici măcar nu a urlat de teamă sau durere. Doar un zgomot surd, repetat, îndepărtându-se rapid, în urma căruia am paralizat. Într-un târziu, instinctiv, am îndreptat lanterna în prăpastie dar nu am mai văzut nimic. Doar câteva pietre se mai rostogoleau spărgând șuieratul vântului și întunericul hidos al nopții. O frică teribilă a pus stăpânire pe fiecare fibră a corpului meu, un tremur necontrolabil m-a cuprins. Îmi clănțăneau dinții, îmi tremura abdomenul, am trecut târâș, în palme și genunchi, șeuța de sub vârf, erau vreo trei metri de zonă îngustă care niciodată nu-mi creau probleme, dar tremurul corpului mă făcea nesigur și am pornit în fugă la vale. M-am împiedicat în ierburi, m-am ridicat, repetând mecanic, înghețat de frică: tâmpitule, idiotule, tâmpitule…îngrozit că mă urmarește ceva sau cineva.
Sunt sigur acum ca frica de întuneric, groaza întâmplării petrecute pe neașteptate, și nu convingerea că nu mai pot face nimic m-a făcut să o iau la fugă. Mă îndepărtam urmarit de fantome. Spaima de locul întunecat mă făcea să nimeresc, cât de cât, poteca. Amestecul de simțăminte dominant îmi oprea orice încercare de ieșire între gândurile mele a comenzii de întoarcere pentru a coborî în râpă în vederea unei eventuale salvări. Când am ajuns în Șaua cu Lac am început să-i strig pe ceilalti doi, dar fără niciun rezultat. Zgomotul cascadei acoperea orice strigăt, mai ales că eram la aproape o oră de drum. Mi-am căutat telefonul, dar nu l-am mai găsit. Îl pierdusem la coborâre. Oricum semnalul era foarte slab și doar aproape de lac se putea vorbi.
Am ocolit, cel puțin corpul meu energetic a făcut-o, cel fizic nu avea altă cale decât poteca, am ocolit izvorașul, imaginea ultimului popas înlăcrimat accentuându-mi suferința și spaima. Când am ajuns deasupra lacului, m-am oprit să-mi trag sufletul, o senzație binefăcătoare de siguranță mă lua încet în stăpânire, îmi impuneam acest lucru, dar se întâmpla și de la sine după ora de groază trăită până atunci. Mi-am reglat respirația, coboram încet, atent la potecă, dar, liniștea fizică ce mă cotropea, lăsa cale de intrare mult mai agresivă simțământului devastator, pe care îl tot alungam în subconștient: vinovăția. Epuizat, am ajuns la corturi și m-am prăbușit. Nu mai voiam să vorbesc cu nimeni Voiam doar să mă lase în pace, în siguranța dată de prezența lor, și să pot gândi. Să mă gândesc la moarte, întuneric și vinovăție. Simțeam acut dar nedefinit, o cumplită vinovație. Aveam să-mi dau seama mult mai târziu de acest lucru. Așteptau toți să le spun unde este Irinel, și nu puteam să spun nimic pentru că mă acuzam. Simțeam că orice aș fi spus eram vinovat.
- Lua-l-ar dracu! am strigat și m-am aruncat în cort stăpânit de groază.
- S-a omorât tâmpitul, s-a aruncat în gol. De ce dracu m-am dus cu el? S-a făcut bucăți în râpă la sud de Ineul. Ce-o fi fost în capul lui. Nu are rost să mergeți nicaieri că-l găsiți bucăți. Mergem mâine dimineață să-l adunăm în rucsac.
- Ce spui, ce s-a întâmplat ?
- S-a aruncat idiotul în râpa Ineului. Mi-a mulțumit, și și-a luat zborul. S-a
zdrobit de stânci ca un tâmpit.
- Ai fost la el și era mort ?
- Nu am fost nicăieri că s-a zdrobit de stânci. Nu are rost să mergeți. Praful s-a
ales de el. Cine poate să scape în cădere liberă de pe Ineul? Mergeți voi dacă vreți! Idiotul m-a luat de martor la sinucidere.
- De ce s-a aruncat?
- De tâmpit și idiot! Că nu avea niciun motiv. Oricum s-a dus dracului. Mergeți
voi ca eu nu merg nicaieri.
- Hai să mergem, unde-l găsim?
- S-a aruncat de pe vârf exact în râpă. Și-a dat drumul în gol și s-a dus
în p.. m… Acum e liniștit, dar ce i-a trebuit s-o facă noaptea și în prezența mea?
Și-au luat lanternele, niște frânghii și au pornit în grabă.
- Hai și tu să ne arăți locul!
- V-am spus că nu vin nicăieri, că mergeți degeaba și nu vedeți nimic și oricum
e mort, să-l mănânce corbii că nu-mi pasă!
Insistențele lor, repetate mereu, să merg să le arăt, parcă aș fi avut ce să le arăt, m-au enervat, erau ca o acuzație, ca o sentință chiar, nu știau ce trăiam eu atunci, și, ca să scap de ele le-am spus să stea cu spatele lipit de bornă, cu fața spre sud, și să sară în gol, și sigur vor ajunge exact lângă Irinel.
Au plecat fără să mai încerce să mă convingă și urmatoarele ore au fost cele mai
chinuitoare din viața mea. O luptă disperată mă luase în stăpânire Aș fi vrut să merg după ei, eram în stare să-i ajung din urmă , dar groaza de locul blestemat mă ținea pe loc. Oricum e mort…îmi ziceam, dar totodată îmi spuneam că sunt un mizerabil și un laș că nu am făcut tot ce trebuia să-l ajut. Dacă era încă în viață și eu nu am făcut nimic să-l salvez.!.... La toate astea m-am gandit mai târziu, când le-am scris în caiet. Atunci, în acele clipe teribile eram rupt în două – speranța de viață si teama de moarte. Nu eram conștient de simțămintele mele, eram confuz, și o vinovăție dureroasă mă amuțise. Am ieșit din cort, m-am trezit singur, am rotit lanterna cu spaimă în jur, și apoi m-am închis în cort îngrozit. Am deschis iarăși, am aprins lanterna și am pornit pe cărare dupa ei. Când am trecut de lac, vuietul cascadei mi-a adus în minte zgomotul surd al căzăturii, și, speriat, m-am întors în cortul protector.

* * *
- Salut , ce mai faci Iri?
- Totul pentru aventură! – era răspunsul lui pueril și discordant cu statutul de
tată a trei copii.
Eram candva cu munca prin oraș, l-am întâlnit, avea în mână patru cepe noi, și în treacăt mi-a zis că le-a primit și merge acasă să mănânce o slană cu ceapă. Știam că-i merge prost, o ducea greu de ceva timp, nu avea loc de muncă, nu-și găsea unul potrivit dorințelor lui, se mai găsea de lucru, dar starea lui se înrăutățea încet, starea lui psihologică, determinarea lui pentru a-și asuma viața, a munci, a trăi, chiar fără satisfacții profesionale majore. Dacă zăboveam cu intenția de a conversa pe orice altă temă, discuția ajungea, necondiționat, la munte, salvamont, bucurii vechi și dorințe neîmplinite, toate legate de munții pe care i-am călcat de nenumarate ori împreună. Veșnicele lui nostalgii după vremuri apuse îmi produceau disconfort, și dorința de a pleca cât mai repede, e adevărat cu un gust amar și gânduri revoltate. Când l-am întrebat dacă a mai fost pe munte mi-a zis că și-a ales și locul unde are să moară. Știindu-l un exaltat, un actor nerealizat, l-am luat ca atare și am zis că va veni și vremea să mai urcam pe Ineul. Chiar credeam acest lucru dar și eu eram prins în mizeriile cotidiene și poate că mă amăgeam de fapt. Oricum nu era o dramă. Nu bănuiam ce se pregătește în sufletul lui.
Altădată , de sărbători, i-am întâlnit copiii într-un magazin – el nu intra niciodată , și mai târziu am înțeles de ce – și le-am dăruit un pachet, prea mic, zic acum, dar era un dar de Crăciun. Știam că bea și tocmai de aceea i-am pus și o sticlă de băutură. Mai bine mi-aș fi găsit timpul să beau cu el o bere ca pe vremuri, când coboram de pe munte în satele de la poale, și să ne povestim viețile noastre recente. În orice sat sau oraș coboram, intram în prima cârciumă, și, invariabil, comandam pentru fiecare câte un coniac, și o bere, care de multe ori se dublau sau chiar triplau. Ce vremuri teribile! Ce vârstă fără griji! Ce mult a trecut de atunci și ce final neașteptat!

* * *

S-au întors după trei ore, învinși, speriați și ușor vinovați, oricum mai înțelegători ca înainte. Era trecut mult de miezul nopții și bântuiau stafiile și în sufletele lor. I-am întrebat, stăpân pe situație, ce au făcut și mi-au zis că au coborât în râpă dar nu l-au găsit.
- V-am zis eu că nu are rost, mergem mâine dimineață și-l ducem în sat. Atunci nu m-am gândit prea mult, eram victorios, dar cred că nici nu au coborât în râpă. Știu doar, am simțit-o mai târziu, că nici ei nu au mers până la capăt, dar oricum vina mea nu mi-o ia nimeni. Gândul că el, dacă eu aș fi fost în locul lui, ar fi coborât în râpă să mă caute, și eu nu am făcut-o, era greu de suportat.
In urmă cu mulți ani, când datorită zăpezii moi și a grabei noastre să nu ne prindă întunericul, am călcat strâmb de mi s-a făcut glezna precum dovleacul, iar întoarcerea de la Cascada Cailor la hotelul din Borșa, în bună parte pe întuneric, s-a dovedit un chin cumplit, cu o iuțeală teribilă mi-a cioplit un sistem de atele laterale rigide, consolidate pe sub talpă cu un element transversal, care mi-a ușurat mult suferința drumului pe jos de la cascadă, și apoi cel cu bicicleta din Borsa până acasă. Era fericit când putea să-și dovedească priceperea într-ale muntelui, primului ajutor, meteorologiei pe termen scurt și a altor cunoștinte acumulate din carțile și revistele de specialitate. Încerca cel puțin să prevadă vremea dupa semnele cele mai la îndemână precum zborul păsărilor mai sus sau aproape de pământ, apusul soarelui, aspectul lunii cu sau fără nimb, mișcarea fumului verticală sau orizontală, cântatul cocoșilor, poziția negurilor, scăldatul vrăbiilor în praf, apariția curcubeului, și multe alte semne. Reținea prognozele pe termen lung făcute de Nicolae Topor, fiind fascinat de metoda statistico-empirică ce stătea la baza acestora, comparând prezicerile meteorologului cu cele rezultate din calendarul cu ceapă. Își nota aspectul vremii prognozat pentru fiecare lună, verificându-i exactitatea, când venea vremea.

* * *

Nu am știut, și nu am bănuit niciodată sentimentul lui de vinovație. Dacă aș fi ascultat povestea până la capăt, aș fi fost mai înțelegătoare, mai aproape de suferința lui, și, poate, mai în măsură să-l ajut. Poate m-aș simți mai puțin vinovată, mai împăcată, pentru că sunt prea multe de socotit când pleci pe neașteptate. Era o clarificare în plus ce mi-ar fi făcut mai ușoară viața. Oricum, vinovația mea este neglijabilă pe lângă ce simțea el, dar este a mea și eu trăiesc, iar el nu mai poate nici să-mi spună că-i pare rău.

* * *

Urcam pe Valea Anieșului, odihniți, încrezători, cu sufletele ușoare și senine. Era o zi promițătoare, însorită, ce anunța o ascensiune fără probleme. Am atacat versantul cu răbdarea dată de bucuria celor îndrăgostiți de munte și cu suficientă experiență pentru a nu da greș. Toți ne gândeam doar la momentele ce ne vor răsplăti eforturile, când vom așeza tabăra în Tarnița la Cruce, lângă lac. Dupa trei ore de mers, când am ajuns pe culme am simțit o adiere rece venind din spate. Se vedea o mișcare ascendentă din vale către creastă. Drumul până în Tarnița la Cruce trebuia să ne ia, în mod normal, o jumătate de oră. Cunoscând poteca, ne-am înțeles din priviri, și niciunul nu am avut intenția de a aștepta trecerea furtunii. Speram să nu fie nici prea puternică și să nu vină nici așa repede. Dacă ajungeam în Tarnița la Cruce și ne instalam tabăra, era în regulă. Furtuna s-a apropiat incredibil de repede. În zece minute de marș forțat am parcurs jumătate din drum, dar poteca fiind pe versantul nordic, nu vedeam vijelia ce se ridica din vale. În două minute frontul a luat în stăpânire creasta și au început cele mai dramatice clipe din viața noastră de oameni ai muntelui. Când am auzit primele tunete apropiindu-se am sperat să fie mai sus și nicio clipă n-am bănuit ce ne aștepta. Vijelia aluneca pe munte, lipindu-se de versantul sudic, apoi a ajuns pe creastă și a început să alunece spre nord, Trăznetele ne îngrozeau mai întâi prin lumină și apoi a doua oară prin sunetele descătușate. În scurt timp săgețile ne orbeau și suflul lor ne mișca picioarele din loc. Chiar și atunci nu am procedat cum trebuia și ne-am continuat drumul, răsfirați pe potecă, fiecare cu Dumnezeul lui în suflet. Parcă nu se mai termina și nu mai aveam rugăciuni. Cu rucsacii pe cadru de aluminiu în spate eram ca niște paratrăznete mișcătoare.
- Dacă scap de aici mă călugaresc – mi-a strigat Irinel, când, la un moment dat,
l-am ajuns pe potecă.
- Să nu uiți asta! Doamne ajută!

* * *

- Dumnezeu a uitat de mine!
- Dar tu de când ai uitat de el! Adu-ți aminte în Tarnița la Cruce când ai jurat că
te călugarești dacă scapi negăurit de fulgere. Ce aproape l-ai simțit pe Dumnezeu atunci, când s-a terminat totul, și acum îi întorci spatele.
- Oricum, eu nu mă mai întorc de pe vârf!
- Ce vrei să spui!? Nu ți-e frică de Dumnezeu să vorbești asa?
Urcam poteca la lumina lanternelor și purtam un dialog al surzilor. Era surescitat
dar mă gândeam că aerul rece al nopții îl va trezi total și îl va scoate din starea nebună în care era. Mai bine mă întorceam din drum, și poate că nici el nu mai urca. Fără spectatori gestul devenea inutil, gratuit.
- Toata viața mea a fost o porcărie! Nimic nu mai are sens. Doar saltul mai
înseamnă ceva… esențial și definitiv. Oare cum o fi să zbori?
- Ce salt, ce zbor? m-am făcut că nu pricep.
- Cred că e multă liniște…acolo…sus…
- Păcatele îți mănâncă sufletul. Dezertarea ta nu este una eroica , ci, dimpotrivă,
una cât se poate de jalnică. Ești un tâmpit să crezi că îți ridică cineva statuie. Zdrobește-ți creierii și te vor mânca lupii, dacă ai noroc, un urs. Doar cioantele o să rămână din tine și ce mare căcat. O să cobor mâine să-ți pun sare pe hoit să nu te-mpuți. Nu voi vărsa o lacrimă, pentru că nu-mi ajung pentru cei vii, ce să mai plâng morții. Voi ocoli locul în care s-a omorât un tâmpit.
- Știi doar că am încercat în toate felurile!
- Ai încercat pe dracu! Niciodată nu ai vrut cu adevărat să-ți schimbi viața. Ai
rămas un prinț fără împărăție, dar se poate trăi și așa!
- Și ție ți-a plăcut Camus. Și tu ți-ai pierdut împărăția după liceu. Erai un prinț
și acum ce…
- Mai Irineule, poți să compari viața ta cu a mea? Doar copii ai mai mulți ca
mine, m-am răstit, dar mai bine tăceam din gură.
- Știu și …hai tălpașule să mergem mai departe!


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!