Am stat cu Doru până pe la 2 și după ce a plecat mi-am luat agenda și m-am apucat să trasez câteva idei, nu puteam să dorm, o agitație ca o zvâcnitură continuă în tâmple m-a convins că nu are rost nici măcar să mă întind în pat, așa că am început să fac ture prin casă, căutând să îmi notez absolut toate prostiile care prindeau contur. Am plecat la muncă întorcând pe toate părțile posibilități de ansamblare și când am ajuns aveam deja în minte prezentarea, am încercat câteva variante până s-a desprins forma finală și după ce am vorbit cu Cătălin, i-am expediat-o pe e-mail, convins că se va pierde în valul de propuneri. Spre uimirea mea, după doar două zile am fost sunat să fixez o întâlnire. L-am lăsat mut pe Pascu și nu cred să mai fi avut vreodată efectul ăsta asupra lui, așa că am exploatat din plin partea cea mai frumoasă a zilei, după care am salutat pe toată lumea și am plecat în centru. Am ajuns primul și m-am așezat la o masă afară, eram curios cum o chestie înseilată într-o scurtă perioadă de nesomn putea să devină o soluție adevărată.
Mașina albastă a parcat pe trotuarul opus și privirile mele așteptau pe Ștefan Lewadovsky, știam o parte din poveștile care îl aveau în distribuție, multe circulă deschis prin cluburile și barurile pe care le cumpără și vinde, mereu lansând o schimbare. Mai sunt apoi și acele povești imposibil de verificat, supuse unor interpretări multiple, care se așează mai mult pe subânțelesuri.
Un copil cerșetor, nu mai mare de șase ani, s-a apropiat să își întindă speranțele către strălucirea Porsche-ului Cayman. Portiera s-a deschis și ca printr-o plutire a apărut o mână cu un tatuaj în urcare spre cot, scrumând direct pe biscuitele ținut strâns de mâna murdară. Gestul m-a năucit întratât încât privirile mele înghițeau scindat anomalia aflată în mișcare spre masa mea. Pantalonii din stofă într-un joc de negru și bleumarin, tricou cu anchior și ochelarii de soare tip aviator făceau înaintarea să pară o defilare pe podium, cu un model blond, lent și relaxat în indiferență.
A tras un scaun și mi-a întins un salut scurt, coborându-și ochelarii pe pachetul de țigări. M-am ciocnit în plin de un verde netulburat care căuta să îmi rețină privirea, ca apoi să se plimbe cumva pe deasupra lucrurilor. Ceva indignare probabil că mi-a rămas pe față, pentru că a zâmbit ironic în timp ce trecea prin meniu fără să decidă cum o să înceapă conversația.
Cătălin m-a întreabat despre Pascu, de parcă șeful meu ar fi putut să fie subiect de discuție, liant peste distanța apărută între personajele așezate la masă. Probabil se simțea obligat să fărâmițeze tăcerea mată și netedă ca suprafața pe care își sprijinea coatele, fără să observe comunicarea din lipsa cuvintelor. I-am răspuns, făcând un efortul să îmi ascund „entuziasmul” și mă întrebam cum de există o legătură între doi oameni atât de diferiți, el și Pascu nu încap nicicum în logica aceluiaș cadru. Și răspunsul a venit servit direct de către omul bun la toate: au fost vecini gard în gard. Probabil una din acele prietenii care se bazează pe lucrurile făcute de copii atunci când părinții lor joacă la nesfârșit bridge: haimanalâc pe maidane, împrumutul banilor de la colinde în sistem de camătă sau popa prostu pe bomboane.
- Vlad, nu?
- Da.
M-am întors către Lewadovsky, mi se adresa fără să își ridice privirea de pe pliantul pe care îl răsfoia.
- Cătălin cel mai probabil a făcut insolație, numai așa se explică avalanșa asta de duioșie. Pe mine nu mă interesează Pascu și nici dacă până acum a avut o zi bună. Mi-a plăcut în schimb ideea cu pereții tip pagină de carte, stânga alb, dreapta negru cu fontul în același contrast și între ei barul cu sticle vedetă, prin care se anulează fereastra. Scaunele de la bar vor fi pe roșu, sublinierile în text și alte câteva elemente de decor, care să slăbească tensiunea opoziției și să ofere constanta. Mă gândesc la un pavaj cu șine inserate, dar va fi ceva mai greu, propunerea ta la capitolul ăsta mi se pare cam banală. Acum problema ține de iluminat, nimic nu pare să se potrivească, am găsit numai rahaturi.
- Tragi mai multe fire, faci rețeaua sub un tavan fals și creezi o perdea de becuri în fasung atârnând de cabluri cu lungimi diferite pe alb și negru, dar fără un tipar. Ai suficientă înălțime.
- Îmi place! Și nici măcar nu așteptam soluția asta de la tine, „experții” domunuli Cătălin au încercat să ne vândă chestii khicioase ca fiind noutățile momentului.
Habar nu am de pe ce pagină de catalog o fi alunecat în mintea mea ideea cu rețeaua de becuri, până a ajuns la forma descrisă, dar se pare că am deschis cu ea interesul pentru că, încântat de imagine, a început să îmi vorbească și să îmi explice toate etapele proiectului. Am comandat și discuția a început să ne poarte la început pe subiecte conexe pentru ca apoi să ne trezim hașurând opinii și schimbând păreri despre tot felul de lucruri, până când am ajuns în mondenitățile locale. Mă tot gândeam cum un om care se plimbă cu atâta ușurință într-o conversație, fără să piardă substanță și fără să o ghideze doar după preferințele sale, poate în același timp, cu aceeași ușurință, să dea dovadă de cel mai plat cinism, descurajant de ostentativ. Probabil că dacă aș fi venit și i-aș fi găsit așezați la masă, aș fi fost plăcut surprins de modul în care își argumentează fiecare punct de vedere, prin structuri clare și verificabile. În cele din urmă a rotunjit discuția printr-o întoarcere la scopul întâlnirii. Mi-a cerut să mai trec pe măsură ce înaintează lucrările, a întrebat cum se facturează la noi consultanța și m-a invitat să vin „pe la ei”, adică în cel mai vechi club în care și locuiește cu un etaj deasupra.
M-a privit direct înainte să ceară nota, ca și cum ar fi fost nevoie să își confirme ceva, ridicând puțin sprânceana stângă, apoi a făcut un semn ospătarului și s-a lăsat pe spate, așezându-și ochelarii.
- Am văzu dezaprobarea ta, adevărul este însă ăsta: copilul care cerșește este exploatat de un „impresar”, dacă dai ceva îi prelungești agonia, mâine va îndura mai mult pentru mâini tot mai lacome, dacă nu primește nimic este schingiuit ca să stârnească mila. Mulți nu ajung la 20, dar cei care ajung nu vor face decât să se hrănească din ură și de aici cunoști toată gama de fapte. Sunt sclavi pentru care stăpânul se schimbă, numai lanțurile rămân aceleași, grele și aproape imposibil de separat de ființa lor. Dacă nu îi smulgi din ele ignoră-i, orice altceva este o barbarie.
- Mi s-a părut că nu ai ignorat.
- Pentru că știu pentru cine întinde mâna, direct și personal îi cunosc pe nemernici. Un copil nu se hrănește cu biscuiți, nu se lasă pe străzi, printre mașini, te-ai gândit cum se vede lumea de la nivelul lor? Mă gândeam eu că nu ... Lasă-mă să îți explic: este drept, eu am fost mult mai mare când tatăl meu schizofrenic a atacat un om în piață și nimieni nu a avut curajul să îl scoată din pumnii lui. Am fost crescut de rude, mereu cu bagajele făcute de la unii la alții și cu frate-miu atârnând de mine, cu ochii în lacrimi. Turbam și aveam senzația că suntem ca niște animale de companie pe care le îndrăgești dar de care te poți lipsi imediat ce te incomodează. Pentru el a fost devastator pentru că se atașa de fiecare dată de oameni și de locuri. A rămas cu o sensibilitate și mult după, când am reușit să pun piciorul într-un loc pe care să îl pot numi acasă, m-am luptat să îi înfrâng nevoia de mângâiere constantă pe creștet.
Cu trei ani în urmă, într-o noapte ne-am certat. Poți să-ți închipui? L-am surprins plângând după una de la el din liceu, găsise pe altcineva care să se lipsească de el și acum era în binecunoscuta durere pe care o trăia atât de intens, ca după un sevraj pot spune. Am luat-o razna și am dat drumul la toate: dobitoc, molâu, adormit, irosit și multe altele date cu definiție și exemple. Am plecat, nu mai puteam să sufăr trasul mucilor și sfârșeala din ochii triști, blegoși, ca o cârpă de șters podelele. Aveam în ziua aia de planificat un eveniment cu niște clienți noi și eram destul de hotărât să merg la întâlnire cu toate temele făcute, să nu las goluri prin care s-ar fi putut infiltra greșeli. Seara când m-am întors și am aprins lumina la baie m-a izbit un roșu hidos în care părea înfășurat ca într-un somn cuminte și primul meu gând a fost: cum dracu a avut atâta curaj!
Nu cred că m-am străduit vreodată să ofer mai multă înțelegere pentru o altă ființă, cu toate astea nu a fost suficient – eroare de conexiune.
De jos, de la nivelul copilului care cerșește, fie că e vorba de bani sau de afecțiune, nu se vede decât mâna de care este dependent și între aparițiile ei nimic, doar o noapte de iarnă în continuă derulare. I-am oferit tot ce am fost în stare, de la o nenorocită de pâine până la viața pe care o duc azi.
Ospătarul chemat să aducă nota l-a întrerupt cu amabiltăți pierdute într-un zâmbet întins peste măsură. A insistat să plătească tot și mi-a întins mâna clar și senin, atât de desprins de ceea ce tocmai îmi spusese că m-am mirat de ce mă tulbura pe mine mărturisirea asta, care deși smulsă direct din căldura umană a fost zvârlită fără nicio tresărire sau coborâre de pleoape. Cătălin în schimb îngrămădea în încruntarea tăcută o durere care l-a modificat mult, ochii lui cuprindeau toată grozăvia întâmplării și mi-o transmiteau intens, până când apa înroșită s-a strecurat vizual între noi.
Nu am putut să mă conving dacă Lewadovsky are sau nu dreptate, totuși consider gestul lui inacceptabil. Ce l-o fi determinat să se justifice, mai ales în felul ăsta atât de personal? Poate plăcerea de a șoca sau ambiția de a nu se lăsa prins în punctul fix al unei păreri formate. Am rămas la masă, cu gândul la oamenii care trăiesc în lumi paralele și se visează aici. Pentru ei noi suntem demonii de gardă pe un teren pe care îl traversează până găsesc adevărata trezire, sau cel mai probabil moartea. O lume străină, oricât s-ar strădui să se mânjească de realitatea ei, camuflajul este inutil.
M-am îndreptat spre hârbul meu parcat două străzi mai sus, bucuria că prezentarea mea a reușit să inspire s-a desprins ca un zmeu scăpat din mâini neîndemânatice către alt senin sub care să își poarte culorile.