Demult, pe când animalele vorbeau cu glas de om și păsările umblau în loc să zboare, pământul era împărțit în trei împărății, conduse de trei împărați care erau și foarte buni prieteni. Împăratul Roșu, își avea țara la apus, Împăratul Galben conducea țara de la răsărit, iar Împăratul Albastru domnea peste ținuturile dintre cele două țări. Cele trei împărătese, soarta făcu să nască în aceeași zi odoare domnești. Doamnele ținuturilor Roșu și Galben, născură câte un fecior, în timp ce împărăteasa ținutului Albastru născu două fetițe. Mândrii nevoie mare, tații de feciori, prinseră a-l lua peste picior pe tatăl fetelor. Și azi o răutate, mâine alta, până ce prinseră a se război de-a binelea. Împăratul Albastru, supărat, își închise împărăția pentru vecinii săi, ridicând pe ambele părți, păduri înalte și dese, de netrecut. Astfel, se izolă de cei doi împărați, dar le tăie și orice cale de a ajunge unul la altul.
Timpul trecu, copiii crescură mari, dar ura dintre împărați nu se domoli, ci deveni, cu timpul, tot mai înverșunată. Dacă în ținuturile Roșu și Galben supușii asistau înspăimântați la izbucnirile din ce în ce mai războinice ale celor doi prinți, în ținutul Albastru, domnea liniștea și veselia. Cele două fetițe, se făceau din ce în ce mai frumoase și mai cuminți și toată lumea le iubea. Cicoare, aduna în jurul ei toate animalele, pe care le îngrijea ca pe niște copilași mici, iar Nu-Mă-Uita, sora ei, era prietena tuturor păsărilor din împărăție. Când apăreau cele două surori, soarele zâmbea, vântul pornea să bată jucăuș prin pletele lor albăstrii, iar izvoarele se întreceau în limpezime cu ochii lor luminoși și strălucitori. Împăratul Albastru le iubea mai presus de orice pe lume. Draga lui împărăteasă nu supraviețuise nașterii și, înainte de a trece la cele sfinte, îl rugase să aibă grijă de fetele lor minunate, așa încât, împăratul adunase în jurul său toți supușii cuvântători și necuvântători, rugându-i să îl ajute să le crească pe fete cât mai frumos. Așadar, prințesele erau atent îngrijite și protejate de fiecare suflare de pe tărâmul Albastru.
Toate bune, dar iată că, într-o zi, feciorul Împăratului Galben, plecat la vânătoare, urmări o căprioară cu atâta înverșunare, încât nu-și dădu seama când intră în pădurea deasă, albastră, de la marginea Împărăției Galbene. Pe când se pregătea să tragă o săgeată în animalul încolțit într-un pâlc de scaieți, în fața lui apăru o fată frumoasă ca o zână, strigând:
- Stai, nu trage!
Prințul scăpă arcul din mână. Fata prinse căprioara pe după gât, îi șopti ceva, o sărută pe botic și o eliberă.
- Heeii, strigă prințul, ce faci? E vânatul meu!
- E pădurea mea, îl înfruntă fata.
Abia atunci Prințul Galben băgă de seamă că, în jurul său, copacii erau albaștri, florile erau albastre, iarba era albastră, întocmai cum erau ochii, părul și straiele fetei care îi răsărise în cale. Înțelese că ajunsese pe tărâm vrăjmaș, dar nu se înspăimântă. Doar nu era în fața unei armate întregi. Descălecă de pe calul său galben și se apropie de fata neasemuit de frumoasă.
- Cine ești tu?
- Cine ești tu? Ce cauți pe pământurile Împărăției Albastre?
- Eu sunt Prințul Galben, bineînțeles, răspunse cu mândrie feciorul de împărat.
Cicoare, căci ea era fata care îi ieșise în cale, privi cu uimire părul blond al prințului și straiele acestuia, gândind că nu mai văzuse în viața ei o astfel de culoare și că înfățișarea flăcăului nu era neplăcută, în ciuda culorii.
- Nu ai voie să omori animalele!
- Nu e prima dată când vânez, râse prințul, și apoi, îmi place să am la masă vânat.
- Dacă mai vânezi în această pădure, vei fi pedepsit!
- Cine spune asta? Tu?
Se aplecă brusc și îi fură fetei o sărutare, râzând. Cicoare se dădu înapoi, speriată. Pe locul în care stătuse înainte, iarba se colorase într-un ton ciudat, pe care nu-l cunoștea. Ce culoare era aceea? Ridică privirea spre Prințul Galben, care era tot atât de uimit cum era și ea. Flăcăul îi prinse mâna, privind cum, din contopirea culorii albastre și a culorii galbene ale celor două palme, se revărsa un val subțire și luminos de culoare nouă. Cât de minunat se colorau copacii, iarba și florile sub atingerea lor. Cicoare zâmbi încântată.
- Am să-i spun „Verde”!
- Da, sună bine, recunoscu Prințul Galben. N-am mai văzut nimic verde până acum. Crezi că ți-ar place să trăiești într-o lume verde?
Se priviră zâmbind, hotărând din acel moment că trebuiau să se mai întâlnească pentru a colora cât mai mult locuri în culoarea nouă și proaspătă care ieșea de sub mâinile lor. În acest timp, în cealaltă margine a împărăției, Nu-Mă-Uita îngrijea câțiva pui de ciocănitoare căzuți dintr-un cuib, când un câine uriaș se năpusti asupra ei, culcând-o la pământ. Dacă ar fi fost unul dintre animalele surorii sale, câinele nu ar fi atacat-o, se gândi fata, încercând să-și apere fața de colții ascuțiți.
- Culcat, se auzi o comandă undeva în spatele ei.
Nu-Mă-Uita se ridică repede, își scutură rochia albastră vaporoasă și se întoarse curioasă în direcția din care se auzise porunca dată animalului. De pe un cal roșu, o privea un flăcău roșcat, îmbrăcat în straie roșii. Prințesa amuți de surpriză. Prințul Roșu, căci el era, coborî de pe cal și își legă câinele de o tufă.
- Ai pățit ceva?
Era drăguț și amabil, dar ce căuta în Pădurea Albastră? Prințesa o luă la fugă, știind că tatăl ei se supăra dacă îi erau încălcate poruncile. Puțin mai încolo, locuia pădurarul care ar fi putut să o apere de stăpânul câinelui periculos, dacă era un străin cu gânduri necurate. Flăcăul se năpusti pe urma ei, dându-și seama că, dacă fata ar fi reușit să dea alarma, el ar fi fost întemnițat pentru cutezanța de a călca pământurile Împăratului Albastru, cu toate că, gândul său fusese acela de a trage cu ochiul puțin în împărăția vecină, atât de pașnică și de misterioasă pentru unul, mereu înfierbântat, ca el. Din câțiva pași, o ajunse din urmă și o apucă de mâini. Atunci, în jurul lor se împrăștie o ploaie vie de culoare. O culoare nemaivăzută.
- Ah, strigă surprinsă Nu-Mă-Uita, ce culoare frumoasă! Violet este numele cel mai potrivit pentru ea!
- E frumoasă, ca tine, spuse prințul. Nu trebuie să-ți fie teamă de mine! Privește cât de frumoase sunt toate florile pe care am călcat noi.
Prințesa lăsă teama și se veseli împreună cu feciorul de împărat, atingând fructe și flori pentru a le schimba culoarea. Departe de toate acestea, Împăratul Roșu îi trimise printr-un porumbel călător o scrisoare Împăratului Galben, prin care îi cerea să se întâlnească în mare taină, împreună cu feciorii lor, pentru a pune la cale un plan de război împotriva Împăratului Albastru. Împăratul Galben fu de acord să își unească armatele pentru a cuceri împărăția care stătea între ei, despărțindu-i. Își luă fiul și, în ziua stabilită, se întâlniră la mijlocul distanței, în mare taină, pe pământurile Împăratului Albastru. De pe colina albastră unde avea loc sfatul de taină, se vedeau turnurile înalte ale castelului albastru. Prințul Roșu își scoase sabia din teacă și o înfipse în pământ:
- Nu am să atac acest castel! Îmi place fata Împăratului Albastru și chiar mi-ar place să-mi fie soție!
Atunci, Prințul Galben se repezi la el:
- Ba nu, eu am să mă însor cu fata Împăratului Albastru!
Sub privirile Împăratului Roșu și ale Împăratului Galben, cei doi feciori se luară la trântă, rostogolindu-se prin iarbă. În urma lor, totul se coloră într-o culoare cu totul și cu totul nouă.
- Portocaliu, spuse Împăratul Roșu, iar prietenul său fu de acord cu numele culorii.
Pe când lupta era în toi, porțile castelului se deschiseră și un alai înaintă până în dreptul colinei. Împăratul Albastru, împreună cu fiicele și oștenii săi, se opriră în fața intrușilor. Cei doi prinți, încetară lupta pe dată, înțelegând că vecinul lor avea două fete. Problema era că fețele împărătești încălcaseră porunca Împăratului Albastru de a nu mai vedea pe pământurile sale picior de străin. Oștenii albaștri îi înconjurară pe dată pe cei doi împărați împreună cu fiii lor. Cicoare și Nu-Mă-Uita, îl apucară pe Împăratul Albastru de câte un braț:
-Tată, nu-i întemnița, nu au făcut nimic rău, îndrăzni prima!
- Lasă-i să plece, spuse și a doua, vor promite că nu o să ne mai calce pământul!
Împăratul Albastru de încruntă. Nu-și mai aducea aminte exact din ce pornise gâlceava între el și prietenii lui, simțea că îi fusese dor de ei, dar simțea și că supărarea lui cea veche nu îl lăsa să-și calce mândria în picioare. Pe când se gândea la hotărârea pe care să o ia, Prințul Roșu îngenunche în fața lui și îi ceru mâna fiicei sale. Imediat, Prințul Galben făcu la fel. Cu ambii flăcăi la picioare și felele în stânga și în dreapta lui, Împăratul Albastru se simți deodată foarte mulțumit. Le întrebă pe fete ce părere au de cererile flăcăilor, iar când acestea confirmară că sunt de acord cu alianțele propuse, împăratul își îmbrățișă vechii prieteni și vecini. Atunci, deasupra întregului ținut, se întinse un curcubeu uriaș, care schimbă toate culorile pământului. Florile îmbrăcară haine multicolore, păsările prinseră să zboare pe cerul albastru, animalele se zbenguiră pe pajiștile și în pădurile verzi, iar oamenii deveniră cu toții fericiți să aleagă orice culoare le-ar fi plăcut din cele pe care nu le mai întâlniseră niciodată până atunci.