— Dacă mai stăteam, începeam să vibrez la fel cu profesorul, conchise Tatulici cutremurându-și umerii într-un spasm.
— Prostii. Am încercat de-atâtea ori să mă las cuprins de transcedentalismul lui și n-am reușit. Cred mai degrabă în hipnoză, îi spuse Alexandru sorbind din sticluța plată de coniac, de care nu se despărțea niciodată.
Se întorceau de la una din întâlnirile cercului intim, cu păreri confuze și inhibitorii. N-ajunseseră niciodată la o comuniune de simțiri. Certurile nu erau permise.
Obosiți de exercițiile spirituale își spălau mintea cu fleacuri.
— Ce-ar spune nevastă-ta despre întâlnirile noastre? își continuă Alexandru picurarea neâncrederii.
— Știu și eu?
— De ce nu o încerci?
— Cum?
— Prefă-te mort cu intensitatea cerută de mentorii noștri măcar câteva ore și-ai să vezi, îi sugeră Tatulici.
— E o idee, dar cred că am nevoie de ajutor să pot fi mai convingător.
— Și dacă descoperi partea neplăcută a jocului?
— Cu orice risc. De acord? licitează Alexandru.
— Pe riscul tău, consimți Tatulici, atent la pietonii imprudenți apăruți în lumina farurilor.
Motorul toarce ușor. Mașina o cumpărase cu ajutorul unuia dintre inițiații puterii, membru de vază a centrului transcedental. Curând ajunseră în fața blocului.
— Hai vii?! întrebă îndemnându-l Alexandru pe Tatulici înainte de a deschide portiera.
— Și dacă te vei trăda? începu să se eschiveze Tatulici.
— Vom vedea oricum. Ne vom distra pe cinste conchise Alexandru, ducând iar sticluța la gura uscată.
— Atunci cu Necunoscutul înainte!
Coboară amândoi, înaintând prin covorul de lumină aruncat de geamurile apartamentelor, spre ușa de la intrare a blocului, amuzându-se pe tăcute la gândul festei ce-aveau s-o joace nevinovatei femei. Le deschise chiar ea, minunându-se că-i vede atât de devreme acasă.
— Nu mă simt prea bine, îi spuse Alexandru mimând suferința pe chipu-i transfigurat cu șiretenie.
— Þi-am spus să nu mai bei, încearcă ea pătimaș, dar neconvingător. Alexandru se așeză cu greutate mimată pe scaunul din sufragerie, scoțând un geamăt profund atât de natural, încât îl impresionă până și pe Tatulici.
— Þi-e chiar atât de rău Alexandre? îl întrebă și el.
— Da, tare rău, confirmă acesta sprijinindu-și capul pe umărul prietenului.
— Să te întinzi puțin pe canapea, spuse femeia vădit îngrijorată.
— Numai un pic, consimți el lungindu-se cu mișcări de bolnav.
Tatulici o privi cu coada ochiului, așteptând un semn care să-i trădeze neliniștea.
Alexandru gemea încetișor, fără ameliorarea stării de boală . Se întoarse pe-o parte, cu spatele la cameră.
Femeia îl înveli cu pledul și se îndreaptă spre bucătărie cu gândul să-i facă un ceai.
Rămas singur cu Alexandru, Tatulici își trase un scaun la căpătâiul smulantului.
— Hai că ne-ai băgat în sperieți. Păcat că nu-s de față și colegii. Ar fi avut ce vedea. Atâta transpunere mai rar mi-a fost dat să văd. Dar acum, gata cu gluma, conchide el, punându-i mâna pe umăr și scuturându-l ușor, ca pentru a-l trezi.
— Alexandre, termină! insistă el cu fermitate dar fără folos. Acesta nu se mișcă, iar în nemișcarea lui nu se întrezărea nici măcar o urmă de respirație.
Speriat, Tatulici îi dezveli trupul și-l trase de umăr spre sine. Alexandru se întoarse flasc, fără împotrivire.
— Gata mă Alexandre, ajunge! Îl imploră Tatulici într-o ultimă încercare, plină de amărăciune.
Femeia intră pe ușă, cu ceașca de ceai aburind în cumpănire. Tatulici o privi cu spaimă și vinovăție.
Fără a-și opri mersul, ea îl înțelese. Așeză ceașca pe masa din sufragerie, străduindu-se să nu-și dea drumul la plâns.
— Cheamă salvarea, bâigui Tatulici vlăguit.
Docilă și înspăimântată, femeia pășește mecanic spre colțul camerei unde era telefonul.
După un timp ce li se părea că nu se mai sfârșește, soneria de la intrare zbârnâie strident și prelung. Tatulici se repezi să deschidă. Medicul intră întrebând din mers:
— Care-i?
Dar întrebarea nu-și mai avea sens. Trupul nemișcat a lui Alexandru nu mai lăsă nici o îndoială.
Medicul îl examină la repezeală, așezând în zona inimii stetoscopul scos precipitat din gentuță. Se ridică apoi cu clam profesional spunând:
— Îmi pare rău. Nu mai este nimic de făcut. Va trebui să vină medicul legist și ceilalți, pentru formele necesare. Îmi pare rău, mai zise, îndreptându-se spre ieșire. Cei doi îl priveau nemișcați. Parcă nu le venea a crede, că lor li se spusese așa ceva.
Mai sperau ca doctorul să revină, să-l consulte din nou, să le spună că nu e adevărat. Dar medicul îi părăsise, lăsându-i fără un cuvânt, prostiți, pe trotuarul din fața blocului. Sfârșită de durere și neânțelegere, femeia se îndreptă spre ușa de la intrare. Tatulici o urmă mut, vinovat clătinându-și trupul cuprins de remușcări. Ar fi vrut să aibă puterea să-i spună cum începuse totul.
Intrară în apartament doborâți de durere și spaimă.
Canapeaua din sufragerie era goală.
Se opriră în mijlocul încăperii. Nu-și veneau în fire. Alexandru nu era nicăieri.
— Poate-i în bucătărie, zise brusc femeia.
— Este? întrebă Tatulici cu glas tremurat.
— Nu, veni răspunsul ei, înainte de a-și face apariția în holul despărțitor și de a se repezi în dormitor. Căutară cu disperare în dulap, în balcon, sub pat, în cămară. Dispăruse.
Tatulici se repezi pe scări, căutând răspunsul în mulțimea ce se plimba pe strada lipsită de griji. Nu-l zări. Se întoarse transpirat și înspăimântat. Se așeză sfârșit pe același scaun pe care mai stătuse la căpătâiul dispărutului, încercând să curme jocul absurd. Cu glasul stins rosti:
— Bănuaim eu.
— Ce spui? întrebă femeia străduindu-se să-i înțeleagă rostirea în speranța că va desluși ceva.
— Bănuiam eu că ceva nu-i în regulă.
— Nu înțeleg ce vrei să spui.
— Am să-ți explic. Veneam de la una din întrunirile noastre cu profesorul, începe el calm.
— Ce întâlnire?
— Aia cu transcedentalii, de la care el nu lipsea niciodată, și pentru care nu era crezut.
— Ba l-am crezut.
— Cel puțin el așa mi-a spus. Și pentru ca să fie crezut, l-am sfătuit să se prefacă mort. A făcut ceea ce s-a văzut. Curios că și medicul a constatat decesul. Simulant, simulant, dar și medicul?!
— Mort, dar unde-i? se întrebă la rându-i femeia, primind cu neâncredere spusele bărbatului.
Telefonul sună strident în încăperea ticsită de neliniștea și nedumeririle lor.
Femeia ridică receptorul tremurând.
— Alo, doamna Alexandru? se auzi o voce de bărbat.
— Da.
— Sunt medicul Popișteanu de la medicina legală. Regret că nu v-am găsit acasă. Corpul domnului Alexandru se află la noi.
— Cum?! strigă ea brusc, ca o descărcare nervoasă.
— N-ați chemat dumneavoastră salvarea? Ne-am rătăcit printre cuburile astea de beton până când am găsit intrarea prin ușa din spate. Nu v-am găsit, dar am găsit trupul neânsuflețit al soțului dumneavoastră. Nu-i putem face autopsia decât în prezența sau cu aprobarea dumneavoastră. Bine că v-am găsit, altfel ar fi trebuit să amânăm totul pe mâine. Vă rog, să rămâneți acasă. Trimit mașina să vă ia. Sărut mâinile doamnă și condoleanțele mele.
Mută, femeia se prăbușește lângă măsuța de telefon.
Tatulici se repede s-o ridice. Trup scuturat de convulsii ce-i străbăteau ființa. Ochii vitregiți de lacrimi priveau în gol, rostind fără voie neputința ce coborâse în străfundul sufletului trecut prin atâtea încercări în mai puțin de câteva ore.
Tatulici o întinse pe canapea, acoperindu-i genunchii dezgoliți cu pledul rămas la capătul canapelei. Apoi se repezi în bucătărie s-aducă un pahar cu apă.
Se întoarse și-i stropi fruntea încercând s-o facă să-și revină. Fără folos. Părea că nici nu respiră. Doar spasmele ușoare trădau existența unui fir de viață.
Trebuie să-i fac respirație artificială își zise Tatulici, apropiindu-și gura de buzele femeii.
Atingerea îl înfioră. Tremurul nervos al gurii femeii, se transmitea bărbatului cu o intensitate care-l surprinse șocându-l. Continuă să insufle aer, sperând să-și alunge fiorul stârnit de senzualitatea femeii. De aceea când simți că buzele ei se tranformară-ntr-un sărut, se zăpăci cu totul Apoi se deșteptară uluiți, el de sărut, ea de leșinul lipsit de înțeles. Buimăciți de gest se depărtară brusc.
— Nu se cuvine, murmură ea acxoperindu-și buzele cu palma.
Vlăguit de senzație, Tatulici o privește năucit, fără cuvinte, încercând să se dezmeticească.
Apoi, de parcă abia atunci ar fi descoperit posibilitatea unei trăiri aparte, privi îndelung într-o muțenie desăvârșită de imobilitatea trupurilor contorsionate de spasm. Fără veste Tatulici întinse mâinile spre chipul ei, de parc-ar fi vrut să se cufunde în ochii măriți de spaimă. Trupul se supusese mâinilor cuprinse de freamăt.
Într-un târziu se ridicară tăcuți. Se îmbrăcară în grabă în aceeași tăcere înfricoșată de greutatea cuvintelor.