a treia noapte. de data asta știu că voi reuși. n-aș mai fi încercat, dar în seara asta, întorcând cupa veiozei în jos, mi-a căzut pe mână fluturele mort. acum două nopți, m-am chinuit minute în șir să scap de el, să-l alung prin fereastra deschisă. am crezut că plecase. nu. scriu împotriva evidenței. cel mai tare trebuie să lupți împotriva lucrurilor clare, fără fisuri. vei avea izbândă.

intru rar în biserici. de afară mi-l imaginez ușor pe dumnezeu. și apoi, ce legătură are el cu clădirile astea ciudate? când am intrat la liceu am primit un ecuson, de cusut pe mâneca hainei, a spus diriginta când mi l-a dat. avea pe el un număr, o carte, o roată dințată și un fulger, simbolizând curentul electric. numărul era pentru identificare. celelalte simboluri erau interpretate cam așa: învață, muncește, că de nu, te trăznește! un fulger poate fi folosit pe orice ecuson, aparținând oricărei instituții. în cazul de față, ascultă de dumnezeu, că de nu, te trăznește! da, intru rar în biserici. la tribunal ar fi balanța reprezentând cântărirea întru aflarea dreptății și un fulger: fii drept, altfel... nu merge. așa e și cu biserica. și cu școala. nu am învățat și nu.

stau de câteva zeci de minute, record pentru mine și mă holbez prostește la o icoană. e un om plecat pe genunchi, prăbușit, atingând pământul cu tâmpla stângă, cu fața întoarsă spre mine, privindu-mă. sunt convins că după plecarea mea își va întoarce privirea. pentru că omul acesta sunt eu.

viața e simplă, viața e complicată. se poate juca rupând frunza de salcâm, tânără, de un verde nebun. ultima frunză hotărăște. un dirijor care avusese nenorocul să ajungă în pușcărie și să trăiască în izolare câteva luni, a fost întrebat într-un interviu, la mulți ani după eliberare, care este pentru el cea mai frumoasă bucată muzicală. glasul unui om, a răspuns, glasul unui om e cea mai frumoasă muzică. eu stau aici, acum vin săptămânal, așezat pe un scăunel, după ușa din lemn masiv. de aici se vede perfect icoana. nu mă ascund. cel mai frumos cântec e glasul lui dumnezeu, dirijoare. depinde de pușcărie, mi-ai putea răspunde. o fi.

bătrânul cu față de om bun, vine iar, pe la ora 5 vine el, trage ușa, mă privește fără să fie surprins și pleacă. nu îmi place. din locul ăsta se vede o singură icoană. a mea. mă ridic și ies după el. e locul dumneavoastră? se întoarce mirat și mă privește fără să scoată un cuvânt. o fi surd, mă gândesc. e surd, îmi spune cineva trecând pe lângă noi. îi apuc ușor de mână și îl duc aproape de scăunel. poftim, șoptesc, în timp ce îl invit să ia loc. e orb, mi se spune. îl las acolo și mă îndepărtez. doar nu era să-l iau de genunchi și să-l așez pe scăunel. în poarta bisericii mă întorc. e tot acolo, lângă ușă.

ce poți face într-o zi cu ploaie nebună? mergi la biserică. la aceeași biserică. nu pentru că ești avraam, părintele tuturor credincioșilor. în niciun caz! știți, ieri era aici un om vârstă... mi-ați spus că e surd, orb, etc... vă mai aduceți aminte? nu? am venit azi, de dimineață. nu am mai fost până astăzi aici. mă așez pe scăunel. chipul meu lipit peste chipul lui. de icoană se apropie ușor o fată. 12 ani?... poate mai mică. mângâie sticla cu un buchet subțire din flori aproape ofilite. albastre și galbene. două în sus, două în jos, una sus, una jos. apoi un sărut aplicat mai ușor decât atingerea florilor. se repetă. dintr-odată se rotește, parcă ar fi jucat șotron și ar fi ajuns în capăt și o rupe la fugă înspre mine. o prind înainte de izbitură. are ochii înlăcrimați. știu că aici nu se vorbește cu voce tare. dar e un copil care plânge, înțelegeți? hei, ce ai pățit? e ziua mea cu întrebări idioate. ești bine? e surdă, îmi spune personajul. și oarbă, continuă încet... o cuprinde ușor pe după umeri și o conduce pe o ușă îngustă dintr-un perete lateral. prin ușa întredeschisă îl văd pentru o clipă pe bătrân. povestea ceva, nu știu cui.

trebuie să anunți poliția, îmi spune mina, foarte serioasă. bine, vii cu mine, da? vin. ceva nu e în regulă acolo. râd. râde și ea. tu și poliția. tu ții cu infractorii. mina e prietena mea. chiar dacă spune tuturor că eu nu sunt prietenul ei. asta după ce spune că e prietena mea. mă uit la trupul fluturelui mort și aștept să miște. nu pot să-i dau din viața mea o bucățică lui? nu știu. posibil nu. vreau să îl mănânc! n-ar fi mai bună o pizza? bine, îl iau cu mine și îl mănânc cu pizza. e o mortăciune, bă! păi și ce alea de prin pizza sunt vii? o mortăciunea necomestibilă, completare! de ce zici, pentru că nimeni nu a mai mâncat fluturi în prezența ta? dar fluturi vii am voie să mănânc, domnule care nu ești prietenul meu? asta e. vrei să-ți mai omor câțiva? să-i prind, scuze, că tu îi mănânci oricum. nu înțelegi nimic. uită-te bine la el! bine de tot! vezi? auzi cum mă roagă să-l mănânc? minaaa, e surd și orb! în clipa aia mi-a pușcat un bec în creieri, am simțit fiecare schijă de stică pătrunzând ușor în moalele capului, știu, altei părți i se spune așa, dar ce, e mai moale partea aia decât creierul? decât creierul meu, completare!

a trecut o veșnicie de când am spus că intru rar în biserică. stau după ușă, așezat pe scăunel, ținând-o pe mina în brațe. mai stăm mult? mai stăm mult, fluturaș? nu mai am răbdare! dintre lumânări și cărți, un om pe care nu-l voi mai întreba niciodată nimic, se apropie de mina și îi spune ceva la ureche. am 12 ani, șoptește mina speriată, poate nici 12... dar nu e posibil într-o biserică să se întâmple așa ceva! se apleacă iar spre urechea ei și reușesc să prin doar atât: dacă nu, te trăznește!... se îndepărtează până la peretele din față, desprinde icoana în care un trup fără cap pare că se închină până la pământ, se întoarce la noi, mă apucă de mână și în curând intru pe ușa mică... ce bubuitură nebună, ce bubuitură! o lumină puternică, iar o bubuitură... ok, îmi spune mina, să-i lipim individului capul. că nu știu cum a rămas fără. de unde ai luat și tu prostia asta? cică pentru copii până în 12 ani. bun, deci mai pot să-i lipesc capul, dacă mă mișc repede! așa-i, bunicule? fulgerul e atunci când dumnezeu întoarce cupa veiozei spre pământ, așa-i?