Am adormit. Când am deschis ochii mă aflam lângă o ușă pe care era desenat semnul galben al morții. Un scaun mă acoperea din toate părțile. Coridorul era tot mai lung în spatele meu. De voci cred. Îi auzeam mișunând prin pereți. Mușcând bucați din tencuială cu o frică de nedescris. Oare încercau să ajungă la suprafață?
-Cine?
-Ceilalți!
-Care ceilalți?
-Cei de mai târziu!
-Nimeni nu moare în viitor. Doar acum sau ieri!
-Dar eu îi aud cum sapă. Aud oare trecutul viitorului sau trecutul trecutului întâmplându-se la nesfârșit?!
-Ketonal o fiolă și câteva algocalmine strecurate prin vârful acului.
-Crezi că o partidă de somn indus o să mă facă să mă simt mai bine? Crezi că o să visez golul pe dinăuntru?
-Nu cred nimic, dar ai putea să te lași pe jumătate atunci când dormi. Somnul este prima etapă de parcurs înainte de marele salt în viitor.
Am adormit pe jumătate. Scaunul avea niște roți în burtă. Mă rostogolea dintr-o parte în alta a oamenilor. Eram privit de sus în jos. De bărbați și femei în halate de toate culorile. După o vreme ,legănatul acelei burți m-a adormit. Când am deschis ochii, viitorul era întâmplat deja. Eram înăuntru. Eram în afară. Din gura monstruoasă a unei clădiri.