agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-08-17 | |
– Gata, măi Mariane! Oprește dracu’ măgăoaia și hai să mâncăm, că-mi scapără ochii-n cap de foame! îi urlă în ureche Mitiță – buldozerist, ca și el – cocoțat cu picioarele pe scara utilajului, susținându-se cu brațul drept trecut prin fereastra deschisă a acestuia.
– Ho, mă! Ce țipi așa?! Dă-te jos, c-acuș îs gata! îi răspunse Marian, fără a-și desprinde privirea de pe suprafața de pământ din fața lamei buldozerului. – Hai, că altfel mâncăm fără tine! mai strigă Mitiță, sărind în lateral de pe locul unde stătuse agățat, apoi Marian îl zări cu coada ochiului îndepărtându-se în pas alergător. Opri motorul și privi către locul spre care se îndrepta colegul său. În stânga, pe iarbă, la marginea fâșiei curățate de vegetație și acoperită parțial cu pietriș, care avea să devină în curând o importantă autostradă, îi zări pe Petrică Chioru – un tractorist sașiu din Lunca1 – și pe nea Marin Târgovețu – un șofer de autobasculantă din Clondiru2 – care improvizaseră deja un soi de masă joasă, pe o roată de rezervă, peste care așezaseră o placă pătrată de OSB3. – Ce vii mă cu mâna-n gură! îl auzi Marian pe nea Marin strigându-i lui Mitiță. Ai adus fața de masă? Nea Marin era un bărbat solid, de vreo cincizeci de ani – adică cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât ei trei, care se „învârteau” cu toții în jurul a treizeci – de care se lipiseră încă din primele zile ale activității lor pe șantier, iar apropierea se produsese de la sine, fără ca vreunul din ei să-și fi dorit în mod expres acest lucru. Marian se uită mai mult din reflex, în stânga și-n dreapta și constată că era printre ultimii care întraseră în pauza de masă. În ambele părți, pe marginea fâșiei în lucru, pe grupuri constituite după afinități, colegii lui serveau deja prânzul. Doar la vreo sută de metri în spate, către punctul inițial, printre alte zeci de utilaje oprite, mai zări deplasându-se cupa unui excavator, care își efectua ultimele mișcări, întrucât după doar câteva clipe se opri și acesta. Ajunse lângă masa improvizată, cam în același timp cu Mitiță, care se înapoie, tot în pas alergător, fluturând fața de masă – în fapt, o bucată pătrată de folie din plastic – pentru care fusese, mai în glumă, mai în serios, apostrofat de prietenul lor mai vârstnic. Își depuse sacoșa cu mâncarea pe iarbă, lângă cele ale colegilor săi, apoi, după ce-și spălă mâinile alături de ei, turnându-și reciproc, pe rând, apă dintr-un bidon verde de plastic, purceseră cu toții la a-și etala, pe suprafața OSB-ului acoperită cu folia lui Mitiță, merindele aduse de acasă. Curând aceasta se umplu cu felii de pâine, salam, brânză, ceapă, roșii, castraveți și alte asemenea. – Stați așa! Nu mănâncă nimeni! rosti cu voce ridicată nea Marin, parodiind un mod de exprimare autoritar cazon, în timp ce scoate din buzunarul pantalonilor de salopetă, decolorați de purtarea îndelungată, o sticlă de 250 de mililitri plină cu un lichid gălbui. Uite ce-are tata pentru voi! Io nu pot să beau, că ies pă șosea, da’ la voi merge... Hai, poștiți-o4 repede, pân’ n-apare, știți voi cine!... continuă el, pasându-i recipientul lui Marian, a cărui mână se întinsese prima. – Asta-i licoare de Clondiru, fraților! exclamă încântat Marian, în timp ce deșurubează dopul din plastic al sticlei, iar privirea-i scrutează prevăzătoare, zona de unde-ar putea să vină pericolul. Pericolul este, în cazul de față întruchipat de însuși Jean Pericol – cum îl porecliseră ei pe inginerul Vișan, șeful tronsonului de drum la care lucrează – care e perceput printre muncitori, drept un tip ranchiunos, chițibușar și neiertător, care părea că vânează greșeli, pentru a-și satisface plăcerea de a sancționa. Nea Marin era însă singurul care, atunci când vorbea despre el, nu-i utiliza, nici porecla, nici numele, ci doar expresii de genul: știți voi cine... sau știți voi care... Sticla circulă cu repeziciune, de la unul la altul, pe sinuosul traseu mână-gură-mână-gură, golindu-se cât ai clipi, după care toți patru începură să mănânce în liniște, servindu-se fiecare din tot ce se afla pe masă, fără a ține seama de apartenența produselor pe care le introduceau în gură. Din când în când, printre înghițituri și molfăituri, mai răzbătea câte-o întrebare scurtă, câte-un răspuns monosilabic, vreo constatare, ori confirmare, sau infirmare. – Ei! Mulțumesc, Doamne! își încheie, în mod evlavios nea Marin prânzul, bătând cu mâna dreaptă o cruce mare, ortodoxă. Strângeți voi masa băieți, continuă el, pentru că eu trebuie să plec... altfel nu-mi fac cursele pân’ diseară și-mi taie din bani nemernicu’ ăla... știți voi cine!... – Nicio grijă, nea Marine! Du-te și fă-ți cursa, că ne ocupăm noi! îl asigură Petrică înțelegător, cu-n ochi la el și altul scrutând tăriile cerului. – Da’ oricât de tare m-aș grăbi, nu pot să plec fără să vă spun bancul pe care l-am auzit aseară-n maxi-taxi. Acuma și cu-n minut în sus, în jos... tot una-mi este, se răzgândi șoferul, pentru care tentația de a spune bancul fu, pare-se, mai puternică decât teama că n-o să-și poată face norma. – Ia s-auzim! strigă entuziasmat Mitiță. – Bine! Da’ o să-l scurtez rău de tot, că mă grăbesc, îi avertiză el. Iată! Cică o femeie de serviciu... Nicio legătură cu nevastă-ta, Mariane! ținu să precizeze, cu sinceritate, adresându-se celui numit, realizând în ultima clipă că soția acestuia – Marieta – era femeie de serviciu la primărie. – Hai bre, zii! Ce dracu’, mă știi pă mine ăla supărăcios? îi alungă Marian temerea, nerăbdător s-audă bancul. – Bun! Deci... cum spuneam... o femeie de serviciu, care fusese violată de curând, aflându-se la Poliție pentru a da o declarație în legătură cu ceea ce i se întâmplase, povestește polițistului cum, în timp ce spăla un coridor lung, ajungând cam pe la jumătatea acestuia, s-a trezit față în față cu violatorul. „Bine, dar de ce n-ai fugit?” a întrebat-o nedumerit polițistul. „Păi, unde era să fug, domnu’ plutonier? În stânga era perete, în dreapta tot perete, iar în spate... abia spălasem...” Sfârșitul bancului, deși spus cam telegrafic, declanșă instantaneu hohotele de râs ale auditoriului. Marian râde mai tare decât toți... Râde chiar și cel care-l spusese, contaminat de veselia pe care tocmai o crease. – Tare!!!... exclamă Marian, când reuși, în sfârșit, să-și potolească râsul. – Gata, fraților! Am plecat! le strigă nea Marin, întorcându-se pe călcâie și pornind cu pas viu, hotărât, spre autobasculanta oprită pe marginea drumului în lucru, la vreo treizeci de metri de locul în care prânziseră. După ce participă, alături de ceilalți doi la strângerea mesei improvizate și fumă o țigară, tot în compania acestora, Marian își reluă activitatea. Excavatorul începu să se miște... când înainte... când înapoi... când descriind anumite curbe, unele mai ample, altele mai strânse... când deplasându-se pe traiectorii rectilinii... toate aceste însă pe fondul sonor al zgomotului asurzitor produs de motorul Diesel al utilajului, zgomot care pe Marian nu-l mai deranja de multă vreme. Deși la început râsese cu poftă, pe măsură ce timpul trecea, bancul începu să-l obsedeze din ce în ce mai tare.. Mai întâi, în mintea lui se născu, mai mult în glumă, întrebarea „oare ce-ar fi făcut Marieta, dacă ar fi fost în locul ăleia din banc?” „Cu siguranță – își răspunde singur, încurajator – ea ar fi strigat ca din gură de șarpe și-ar fi fugit fără nicio reținere, pe-acolo pe unde spălase.” Cu toate că răspunsul pe care și-l furnizase era unul destul de convenabil, plauzibil și liniștitor, Marian se trezi însă, aproape instantaneu, asaltat de o altă imagine, aceea a Marietei care, atunci când se întâmpla ca el să calce pe linoleumul proaspăt spălat din garsoniera lor, țipa ca apucata și-l amenința: „Marian, nu călca acolo, până nu se usucă, că-ți rup picioarele!” Prin urmare, dacă lui ar fi în stare să-i rupă picioarele pentru un astfel de fleac, atunci de ce nu s-ar putea lăsa și ea violată din același motiv. „Până la urmă – se gândi el – ce doare mai tare? Când îți rupe cineva un picior, sau când te...” Realiză repede însă că argumentul e ridicol. Se întâmplase de multe ori să calce pe suprafața peste care femeia abia trecuse cu mopul și, firește, niciodată amenințarea nu se soldase cu punerea ei în practică. Se simți complet derutat. Nu reușește să înțeleagă, oricât s-ar fi străduit, de unde-i venea frământarea aceasta ciudată. Își recunoaște sincer sieși că în cei aproape cinci ani de căsnicie, Marieta nu-i dăduse niciodată vreun motiv cert de gelozie, cu toate că el, când are un pahar în plus „la bord”, mai face câte-o criză, dar de îndată ce se trezește, își dă seama de șubrezenia temerilor sale și chiar se simte, în sinea lui, rușinat de felul în care a putut să gândească. „O fi de la țuica lu’ nea Marin”, încercă o nouă explicație pentru zbaterile din sufletul său. „Și totuși!... Ce-am băut?!... Doar nu m-am îmbătat dintr-o gură de rachiu!...” Își propuse să se gândească cu orice chip la altceva. Încercă să se înduioșeze, gândindu-se la chipul blând și zâmbitor al mamei sale, stinsă prematur acum trei ani... De regulă, „stratagema” asta-i reușește. Paradoxal însă, acum trăsăturile dragi ale defunctei prinseră a se metamorfoza, încet-încet – fără ca voința lui, ce pare de-a dreptul paralizată, să poată interveni – în cele ale Marietei care, în mijlocul unui hol pe jumătate spălat, aștepta imobilă violatorul, neîndurându-se să calce peste porțiunea de gresie, încă umedă, din spatele ei. „Al dracu’ banc!... și-al dracu’ nea Marine!... Ce-mi făcuși mata mie!...” gândi Marian cu năduf, dar fără răutate, întrucât știe că bietul om n-are nicio vină și că toate frământările astea ciudate nu-și au originea decât în mintea lui întortocheată. „E doar un banc, măi tembelule!” își strigă apoi în sinea lui, imaginând un ton cât mai autoritar, care nădăjduia că-i va speria gândurile prostești care-l năpădiseră, lăsându-l să se liniștească. „Bancurile – continuă Marian să-și explice, schimbând tonul imaginar, cu unul sfătos – sunt niște glume, inventate de oameni cu talent în chestii d-astea și care pe noi trebuie să ne facă să râdem... Înțelegi?” Întrebarea de la final și-o adresă, firește, tot lui. „Ãia din bancuri – se auto-consilie mai departe – și felul în care se poartă ei, nu sunt decât invenții. Oamenii adevărați nu fac chestii ca alea pe care le auzim noi în bancuri.” Apoi, ca să fie și mai convingător cu sine, își dădu ca exemple bancurile cu animale: „Ai văzut tu urs... sau vulpe... sau iepuraș, care să vorbească? Nu, bineînțeles! Cum era să vezi?! Așa ceva se-ntâmplă doar în bancuri... în povești... în chestii d-astea!” Simți că s-a mai liniștit puțin, iar acest fapt îl făcu mai încrezător. Continuă însă să se dădăcească, cu speranța că mai multe argumente îi vor șterge definitiv „pata” de pe creier. Astfel, își dădu nenumărate exemple, selectând din bancurile cunoscute, doar pe acelea care aveau ca subiecte aspecte fantastice. Paradoxal însă, pe măsură ce discursul său către sine însuși se pierde-n amănunte, încrederea în puterea argumentelor începe să-i scadă, iar îndoiala i se cuibărește din nou în suflet. „Ce încerc eu să-mi dovedesc aici?!...” se întoarseră brusc gândurile lui Marian cu o sută optzeci de grade. „Normal că bancurile nu sunt toate adevărate, dar sunt unele care pleacă de la povești care s-au întâmplat... Se știe asta!... Și-atunci, eu de unde pot fi sigur că n-a fost vreodată o femeie de serviciu care o fi considerat că e mai bine să stea să i-o tragă unu’, decât să calce pe unde abia spălase. Iar dacă uneia i s-o fi întâmplat, de ce nu i s-ar mai întâmpla și alteia?!... Ei, asta aș fi io mulțumit să știu: Marieta ar sta?...” Șirul gândurilor îi fu oprit de apariția intempestivă a lui Jean Pericol, care, plin de importanță, cum se arăta de obicei, îi făcu semn cu mâna să oprească buldozerul și să coboare. – Hai cu mine! Rosti scurt inginerul când îl văzu pe Marian coborât din cabină, apoi se întoarse pe călcâie și porni grăbit, spre o destinație doar de el știută. Marian îl urmă îndeaproape, tăcut, convins fiind că-i făcuse rost de ceva muncă suplimentară. * * * Ajunse acasă puțin după ora opt seara, cu hurducăielile excavatorului vibrându-i încă prin mădulare. Marieta, ca în fiecare seară, îl așteaptă cu cina pregătită. Mai mult, are și o surpriză pentru el. Îl opri cu un gest enigmatic, chiar când se pregătea să ia prima îmbucătură din mâncărica de cartofi cu costiță afumată, al cărei miros se ridica îmbietor din farfuria ce aburea în fața lui. – Am făcut un ciubuc! rosti ea mândră și scoase din dulăpiorul suspendat, de deasupra chiuvetei, o sticlă de trei sferturi de coniac. – A! Coniac!?... Și încă unul fin!... exclamă Marian, bucuros că nu va mânca „pe stomacul gol”. De unde-l ai?, întreabă el, devenind brusc suspicios, dar ferindu-se să lase să se vadă acest lucru. – Mi-a dat-o doamna Stoian, de la registratură. A primit-o și ea de la un cetățean... Știi, bărbatu’ ei e bolnav de ficat și nu pune strop de alcool în gură. Le-am făcut o curățenie exemplară în birou... și, la urmă: „Ce să-ți dau?... Ce să-ți dau?...” făcea ea. „Lăsați, doamnă!... Nu trebuie să-mi dați nimic”, am zis, deși știam io că nu mă lasă ea așa... După care, mă întreabă: „Auzi, bărbatul tău bea?”, „Bea, doamnă și el un pahar... acolo... ca tot omu’...”, i-am răspuns. „Uite, ia asta!... Știi că la mine nu bea nimeni!” și mi-a pus într-o sacoșă sticla asta, pe care a scos-o dintr-un fișet. În timp ce turuie veselă, așează pe masă două păhăruțe, deșurubează dopul, care pârâie ușor la început, semn că sticla este neîncepută, toarnă delicat lichidul gălbui, umplând unul din pahare, iar în al doilea lăsând să cadă doar câțiva stropi. Depune apoi paharul plin în fața lui Marian, după care îl ridică pe al său în aer și așteaptă ca și bărbatul să facă același lucru, pentru a putea ciocni. Când paharele lor se atinseră, rosti încântată: – Hai noroc și sănătate! – Noroc!... Hmm!!!... Bun!... aprecie Marian, după ce-și înmuie doar puțin buzele în lichidul chihlimbariu. Pentru asta meriți să-și spun un banc, continuă el, apropiindu-și din nou de gură paharul cu coniac și luând o înghițitură zdravănă, de astă dată. – Așa e! Merit!... Hai, spune! Se alintă femeia, așezându-se pe scaunul său. Marieta ascultă zâmbind relatarea bancului de către soțul său, relatare nu tocmai reușită, întrucât acestuia îi lipsea aproape cu desăvârșire „talentul de a spune bancuri”, apoi, după ce el rosti poanta, râse puțin, mai mult de complezență. – Bancu-i bun, da’ nu prea mă pricep io să-l spun, se scuză el, punând lipsa de entuziasm a femeii, pe nepriceperea lui în a povesti. – Ba, l-ai spus bine, Mariane, da-l știam! încercă ea să-i alunge ușoara dezamăgire pe care-o bănuia că-l încearcă. – Ahaaa!... Îl știai și mie nu mi l-ai spus!... îi reproșă el în glumă, gândindu-se însă serios, cum să-i pună întrebarea ce-l măcinase de la prânz încoace. – Nu ți l-am spus, Mariane, ‘că mi-era să nu mă-ntrebi, ce-aș fi făcut io-n locu’ ăleia din banc, răspunse femeia cu sinceritate. În clipa aceea lui Marian îi fu milă de Marieta. Sau, poate de el îi fu milă. Vru să spună ceva, să conteste faptul că vreun astfel de gând i-ar fi putut încolți în minte, dar vorbele se încăpățânează să rămână blocate undeva între laringe și vârful limbii, așa că rămase câteva clipe cu gura întredeschisă, privind adânc în ochii frumoși și prematur obosiți ai femeii. Își înfipse apoi privirea printre cartofii cu forme neregulate, ce abureau încă în farfurie și începu să mănânce tăcut și fără poftă. Note: 1 Localitate din județul Buzău. 2 Localitate din județul Buzău. 3 Acronim din limba engleză pentru Oriented Strand Board. Materialul este realizat sub forma unor panouri de diferite grosimi care conțin lemn de diferite esențe. În cursul procesului de fabricație, lemnul tăiat în felii subțiri, se tratează cu ceară, se suprapune formând straturi care sunt supuse presiunii în anumite condiții de temperatură, rezultând panouri foarte rezistente la solicitări mecanice și termice (vezi Dicționarul de construcții). 4 Expresie argotică care desemnează, printre altele, consumarea în comun a unei băuturi, de către două sau mai multe persoane, din același recipient, prin trecerea lui succesivă, de la unul la altul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate