"Cred că furia domină, deși deznădejdea o alimentează. "


"Și povestea ei suna în felul următor:

Se născuse în satul de la marginea pădurii, și era singură la părinți. Tatăl ei se îmbăta des, și adesea, cuprins de furie și deznădejde că nu avea mai mulți bani, își bătea nevasta în fața copilei. De multe ori, se ascundea în camera ei, unde își construia o lume ideală. Și cu cât deznădejdea tatălui ei creștea mai mare, cu atât se ascundea ea mai mult.

În cele din urmă, a crescut și ea mare, și a vrut să fugă de acasă, dar tatăl ei a prins-o, și a bătut-o îngrozitor, promițându-i că o va lega în lanțuri și o va lăsa singură în pădure data viitoare.
Ea a încercat apoi să fugă a doua oară, noaptea. Însă, la intrarea în pădure, tatăl ei a prins-o în lanțuri și și-a dus teribilul gând până la capăt.

Acolo, se auzeau tot felul de sunete pline de furie. În disperarea lui, tatăl i-a spus fetei că o va omorî pe mama ei, apoi va fugi. Legată în lanțuri, a lăsat-o să privească cum el îi omora mama, apoi i-a luat cadavrul și a îngropat-o în curte, în fața ei.

Rămasă singură, încă putea să îi audă urletele mamei. "

În timp ce le povestea, bătrânul le-a reamintit că, Prințul a trăit pe vremea când începuse și Hitler să fie la putere, și că tatăl fetei ar fi fost de fapt un nazist care, aflând că soția lui era evreică, ar fi luat decizia de a o masacra în acel fel, dur, și că de aceea și-ar fi abandonat și fiica.
Cert este, a spus el, că secretele acelor vremuri întunecate, au toate motivele să ascundă suflete care nu și-au găsit liniștea nici până astăzi, acest castel fiind cumva mediul lor obișnuit.

Sunt secrete care nu suportă să rămână cumva, ascunse, în întuneric, și caută mereu să iasă la suprafață: uneori mai șocant, alteori prin șoapte, alteori prin urlete de groază. În orice caz, cert este că, în cazul castelului bântuit, lucrurile erau destul de complexe. De ce?

Păi evident că după ce Fata și-a spus povestea, Prințul s-a îndrăgostit de ea, și a luat-o de soție. Din păcate, tatăl ei cel psihopat, încă mai trăia, și, într-o zi, Ea a dispărut de acasă, iar. Prințul a căutat-o peste tot, însă i-a găsit cadavrul în pădure, lângă iaz, unde o găsise. A plâns-o ani de zile, și a știut că tatăl ei fusese în spate, și și-a jurat să se răzbune. Mai ales că nu apucaseră nici măcar să aibă un copil ...

Anii au trecut, părul lui a albit, devreme, de la prea multă durere.
Fantoma ei, se spune că încă bântuie locul, fără liniște, și vorbind despre viața ei lipsită de iubire. Și e ca și când caută cumva dreptate pentru mama ei, și pentru toate acele suflete care au murit într-un holocaust sufletesc, acum doar câteva decenii, dacă stăm să ne gândim.

Cei doi copii, încă se țineau de mână, ascultând povestea bătrânului, iar Ionuț i-a spus surorii lui că nu va permite niciodată ca ea să pățească ceva rău, oricâtă furie sau deznădejde ar fi în jurul lor.
Părinții erau siderați, și nu prea le venea să creadă în astfel de povești cu fantome.

Însă cu toții purtăm după noi propriile fantome, nu-i așa?

Dacă uneori fantomele sau umbrele pe care le purtăm mereu cu noi, ies la iveală, o fac în modul cel mai neașteptat posibil .

De multe ori, dinainte să vină la acest castel, Ionuț avea vise ciudate. Fie că zboară spre locuri îndepărtate, fie că îi cresc aripi, fie că îmblânzește animale ciudate, sau că salvează mereu o prințesă ținută captivă într-un castel.

Auzind povestea castelului, nu a putut să nu facă niște conexiuni. Noaptea aceea, a visat-o pe Ea iar...A apărut prima oară purtând un văl alb peste față, și implorându-l să o salveze de monstrul nopții, cum îi spunea ea. S-a trezit și i-a povestit Lilianei, dar ea a crezut că doar devine paranoic.

Când Liliana a adormit, s-a ridicat, și a început să exploreze castelul, până când a dat peste un portret, în care era pictată femeia din visele lui. Era aceeași figură: ochii albaștri, părul negru ca pana corbului, chipul palid.

A început să se întrebe cine era monstrul nopții, când, a dat apoi peste alt tablou, în care era pictat, probabil, Prințul. O figură impunătoare, un chip frumos, cu o ușoară tristețe în spatele ochilor căprui.

Brusc, un liliac a apărut la geam, bătând puternic din aripi. Speriat, Ionuț s-a dus la geam, și a privit în urma liliacului, care se îndrepta acum înspre pădure.
Inconștient, și ușor fascinat, și-a luat haina groasă, a deschis poarta castelului, și a pornit pe urmele liliacului, înspre pădure.

Și în timp ce Ionuț se afunda tot mai tare în pădurea întunecoasă, brusc a auzit din nou urletele aceleiași femei.

Și a văzut niște lumini roșii, într-un punct al pădurii, spre care părea atras, ca un magnet.

Între timp, Liliana s-a trezit și a văzut că fratele ei nu era lângă ea, l-a văzut pe geam mergând spre pădure, și le-a spus părinților, și au plecat toți pe urma lui.

Există ceva trist, și totuși măreț, în orice încercare de a restabili echilibrul inițial. Trist, pentru cel care se sacrifică să o facă, pentru că îi cere toată dedicația, și timpul, plus că implică sute de demoni de înfruntat, în plus. Dar măreț pentru că știi că, la final, adevărul va izbândi .

Știa că trebuie, cumva, să omoare un monstru și se simțea îndreptățit să fie el cel ales. Bietul de el. Ca o frunză, se îndrepta spre centrul furtunii.

Un ritual ciudat avea loc, în mijlocul nopții. Două femei, îmbrăcate în negru, erau legate de niște stâlpi, și cineva le dăduse foc. Urletele veneau de la ele, și Ionuț le-a dezlegat,repede. Însă ,curând, a simțit o izbitură în ceafă și a leșinat, fără să realizeze ce sau cine îl lovise. Monstrul, din întuneric, ieșise iar. L-a legat de un stâlp și pe Ionuț, și a aprins din nou focul.

Când Liliana, părinții și câțiva oameni din castel au ajuns la zona cu focuri, atrași de urletele lui Ionuț, l-au putut dezlega, pe el și pe una din femei, căci cealaltă murise arsă de vie.

Ionuț le-a spus de "monstru", și atunci, i-au luat urmele. ...Însă noaptea părea să îl fi înghițit când, cu o voce sinistră, a apărut cu un revolver îndreptat spre ei. Vocea lui era a unui bătrân, încă viguros, după mișcări.

Ionuț și-a scos o pocnitoare, și a aruncat-o în fața "monstrului" care s-a dezechilibrat, și oamenii i-au putut da jos masca și gluga, descoperind pe nimeni altcineva decât pe Prințul castelului. Aceiași ochi căprui, cândva blânzi, acum cu un păr alb. Înainte să vină să îl ia poliția, spunea ceva despre cât de greu trecuse peste moartea Ei, și Ionuț știa că se referă la fata din visele lui, care îi ceruse ajutorul.

Cumva, echilibrul s-a restabilit, după aceea. N-au mai fost știri despre crime sau femei mutilate sau arse.
Totuși, a rămas, cel puțin pentru Ionuț, o experiență de neuitat, plină de furie și dominată de deznădejde, dar niciodată imposibil de învins de o intuiție plină de nădejde într-un final fericit.