Și pe Baba-Căpcăun a binecuvântat-o cu un fel de sertar. Unul mov. Mult mai îngust. Nereperabil (nici el) cu ochiul liber,... din cap. Din când în când se aude un molfăit. Câte o scrâșnitură. Un soi de Ileană din ce în ce mai tocită, cu glas ruginit, orbecăie în spațiul îngust al timpului ingrat. Când uită „anumite detalii”, Sonia aleargă într-un suflet să găsească „remedii dezinsecție”, „remedii deratizare”... etc.”. În loc de șoareci, de ploșnițe și de alte cele, în față i se arată, hidoasă și frustrată, printr-o revelație în clar-obscur, proteza Babei-Căpcăun cu toate deficiențele ei anatomo-funcționale. Cut → Paste → Recycle Bin. Nimic tragic. Nimic inuman. Pur și simplu, firesc! C’est la vie! Toujours la vie! Rien d’autre chose!

***

De la Eminescu la Vianu (sau de la Vianu la Eminescu) ajungi relativ ușor. Și nu doar din punct de vedere spiritual, strict livresc. Într-un volum de critică literară, printr-o afinitate intelectual-afectivă, în limitele culturii majore, în virtutea intuiției (adesea, semnul geniului în știință, artă, în general în viață...)... O mică schimbare de prepoziții și spațiul devine o nimica toată, așa că reformulăm (... și un enunț corect [re]formulat, cu maximă convingere, are toate șansele să instituie realitate): „De pe Eminescu la Vianu ajungi (tot!) relativ ușor”. Mai exact, ieși pe o poartă (mai tot timpul trebuie să o facem!), o iei imediat la dreapta (reper: umărul pe care îngerul s-a împotmolit încăpățânat și necesar), mergi înainte, o iei din nou la dreapta (un gen de consecvență) și, cât ai clipi (ca specimen al civilizației vitezomane), traversezi. În mai puțin de 7 minute! Pe jos. Fără să te grăbești. Fără să fii foarte atent, în orice caz, nu stresat de semnele de circulație, de aglomerație, de un eventual dialog sau un simpatic monolog (adresat). Ai putea, bunăoară, să repeți conjugarea lui ÊTRE sau AIMER la prezentul continuu al indicativului, să îți pipăi batista apretată în buzunarul stâng sau doar absența ei (mai mult sau mai puțin îngrijorătoare), să-ți acorzi cele 30 de secunde de răgaz contemplativ în care să riști să-ți descoperi adevărata vocație... Și nu este o simplă retorică fără acoperire în Realia: când ești așa de tânăr, așa de viu, așa de la început... nu ai câtuși de puțin nevoie de AVOIR, nici de batiste apretate, nici de mai mult de 30 de secunde ca să explodezi în eternitate!
***

Trotuarul este îngust. Aproape discret. Văzut de sus, intră în totul peisajului. Detaliul necesar pentru ființarea judicioasă a ansamblului. „Arhitectul acela” l-a proiectat de minune. Pe străduța cu nume greu se înserează altfel. Noaptea nu vine niciodată. Platanii și teii fac bolți uriașe, un fel de cer personalizat pe fruntea cosmică a lui Eminescu. Clar-obscurul desăvârșește fresce de invidiat. Când cade câte o frunză, acoperă toată împrejurimea. Nu faci niciun efort să ieși. Apăsarea vegetală este asemenea învelișului epidermic pe care nu l-ai avut niciodată. Doar ai visat la el ca la elementul ideal ce-ți poate garanta securitatea maximă. Necondiționat. În virtutea unui cod al bunului samaritean, extins dincolo de orice act normativ omenesc. Aici, în sanctuarul intimității celei mai firești, poți legaliza „ținerea de mână” fără prea multă birocrație. Dacă treci de Vianu înseamnă că vrei să mergi (și) mai departe. Astfel, drumul spre Vie merge drept. O bucată. Aproximativ 300 de metri sau cât îi trebuie mâniei să se preschimbe-n înțelepciune și iertare... la o adică. Devine mai apoi labirintic. Provocarea necesară pentru a continua. Străduțele sunt la fel de înguste. Se înserează la fel. Aceeași priveliște de sus. Mâna „aceluiași Arhitect”. Un șir indian: o băbuță cât o neghinuță, un băiețel și un cățel... Exact în ordinea-aceasta. Ritualică. Sonia îi imortalizează. Nu are nici cea mai mică îndoială că tocmai au coborât dintr-o pânză. Una pe care ea o cunoaște hăt de demuuuuuuuult... A fost doar o banală chestiune de timp să ajungă să se întâlnească... Pentru că un pitic-spiriduș neastâmpărat scrisese cu sufletul învelit în foițe de dafin, mai codindu-se mai nu, strănutând în răstimpuri și mângâindu-și barba imaginară, că interacțiunea aceea era musai necesară... Cei 3... aproape 4... S...!!!
Steluța se apropie de 70 de ani. Nu are nimic din profilul Babei-Căpcăun. Ai zice chiar că sunt specii diferite. Cu certitudine chiar așa este. De Petru, băiatul cel mare, este tare mândră. Este fotbalist. Stelist înrăit. La malul mării. Clara, fiica, este o doamnă foarte stilată. Eșecul la Facultatea de Istorie nu a descurajat-o. Și-a crescut cât de poate de sănătos copiii. Uneori se plânge, totuși, de un plictis aparte. Pentru Sonia, „plictisul ăsta” este un fel de maroniu spre negru, scorțos-gelatinos la atingere, cu gust de leșin, ca o cocleală. Nu aprofundează prea mult „starea”. Se roagă, într-un fel sau altul, să treacă. Steluța merge adusă de spate. Foarte repede. Se învârte. Ca un titirez. Nu se plânge niciodată. Are mâinile muncite, cu nenumărate dâre vișinii. Un bărbat mort de mai mulți ani. Steluța stoarce singură strugurii în teasc. Are în mod constant arsuri la stomac. La fel de regulat, pune oțet în ciorbă. Și o doare. O ustură, mai exact. Altceva nu mai zice. Se retrage asemenea unui pui bolnav. Sonia înțelege totul. Se eschivează. La masă, mărturisește că nu mănâncă de fel ciorbă. O spune atât de des încât, în cele din urmă, și Acasă Mama ajunge să o creadă pe cuvânt. Dar Steluța nu are AB-SO-LUT nicio vină. Nici fata. Așa stau lucrurile. Pur și simplu.
Sebi este blonduț-blonduț și are ochișorii albaștri-movulii. Ca de cicoare. Cicoarea este floarea din care Bunica făcea ceai când suferea cu digestia. Și a suferit mult. Dar s-a vindecat. Complet. Așa că Sonia nu poate decât să adore ochii puștiului. Cu gene imense. Un băiețel-fetiță. Un sentimental cu majusculă. Niciodată fata nu a auzit pe altcineva cântând mai frumos „Ultimul travai la ceas târziu de noapte”. Sebi își ia microfonul, un creion gros cu unul dintre capete întruchipând un panda. Își alege scena. Drept în fața Soniei, publicul lui favorit. Pe deasupra, Sebi este și rârâit. Adică irezistibil. Și cât se poate de serios. Poartă cu Sonia doar convorbiri de adulți. Despre cum va mai fi vremea, cât va rezista noul președinte, cât oare o purta la pantofi (de nu or fi conduri) Cosânzeana aia..., cam cât o să-i ia Greuceanului să o cucerească pe... ș.a.m.dep.
Șenilă, cățelul café au lait, își târșâie burtica de pământ. Fug toate mâțele. Își aleargă coada. Și umbra. În forul lui interior, cu certitudine totul este mult mai profund decât pare. Șenilă este un fel de poet. Se complace suveran în imaginație. În irealitate. Pentru el, „gratuitatea” nu este deloc un moft. Ci chiar un modus vivendi. Unul foarte eficient. Altfel, cum se explică popularitatea lui de vedetă?!
Sonia li se alătură... De cele mai multe ori, pe poziția a patra. Este o contemplativă. Și contemplația are regulile ei... aproape sacre.

***

Bacchus își aduce preotesele. Frivole, bacantele își poartă răcnetele în piei de cerb... Ridică degete fantomatice. Aprind torțe de la Celălalt Soare. Răcnesc. Ctrl + F → Find → Replace................................................................................................................................... Smerită și curajoasă, Vița îmbracă singurătatea ferestrei. De acolo, înfășoară Arborele. Aura icoanelor. Ajunge în Altar. Se înserează luminos. Mușuroaie de furnici cheamă ploaia. Sonia aleargă desculță. Tălpile goale răsună în cer. În țărâna rece-caldă se îngroapă până la glezne. Stă nemișcată. În armonie cosmică. Își lasă rădăcinile să se răsfire. Pielea îi miroase a tămâioasă. Prin canale intergalactice, primește transfuzii. De aici moartea pare gluma răsuflată a cuiva la beție. Soarele se pierde în inul rochiei portocalii. În centrul viei, la margine de oraș, aroma nepământească a strugurilor coboară trei centimetri pătrați din Grădina Edenului. E pace!