Rezemat în furca gândului, Gheorghe aștepta un semn al țarinei. Era la Răpciune și bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însuflețindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului Așa cum o învățase de la ăl bătrân. Îmbătrânise și Gheorghe. Odată cu țarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul știe să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Și acolo unde găsește pagini rupte, cuvinte amorțite de vreme, uitate, abia caligrafiate de penița soartei, pământul știe că locul omului acela nu mai este sub soare. Și-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunși prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preț de o viață.
Mâinile lui Gheorghe, crăpate de caustica pogorâre peste ele a anilor, vorbeau blând cu plugul. Și din fântâna înțelepciunii sale țâșneau cuvintele spre cumpăna vorbirii: plugul, placenta, ploaia, plecarea, plămădi, plumburii, plesnea.
Sub cerul îmbrăcat în cămașa zemoasă a toamnei Gheorghe porni lama plugului pe țarină. Și își aminti de imaginea care vară de vară îi sfâșiase inima în două. Atunci când Leontina lui lepăda placenta în praful paielor secerate, amestecate cu vipia ce cobora din ceruri. Șapte toamne la rând brăzdase cu plugul său de aur țarina. Și tot de șapte ori, la întoarcerea de la câmp, la venirea serii, frământase trupul dospit al Leontinei, știind că peste nouă luni, la seceră, îi va aduce prunc nou sub soare. Placenta aia spongioasă, stoarsă din vintre, cu aburul de sânge cărămiziu, ca olanele de pe casa lui Suditu, îl făcea mereu să plângă. Lacrimile lui udau ca o ploaie mănoasă țarina și mirosul de prunc suia în tării, amestecându-se cu fumul batozelor din deal. Cu chiotele flăcăilor și fetelor care aplecau la pământ paiele orfane cu secera lor ca o lună știrbă. Azi, om și animal vor plămădi recolta viitoare. De aceea, Gheorghe privea pământul cu duioșia tatălui ce așteaptă să-și vadă pruncul mergând în picioare. Dus la școală și apoi îmbrăcat în cămașă sfântă de mire. Porni să răstoarne valurile moi ale țarinei ca pe niște evantaie de lumină. Negrul solar al măruntaielor ei se amesteca cu viermii gălbui, ce dospeau sub iarba cu miros de bălegar. Transpirația pământului urca spre rămurișul soarelui, razele atârnând ca niște stalactite. Gheorghe ara cu picioarele goale. Firicele de humă păstoasă ca tălpicile saniei de peste iarnă se ascundeau printre degetele lui cocârjate, cu pielea umectată de efort, desangvinizate, plumburii. Boul trăgea la plug, îndeplinind ritualul nescris al comuniunii cu omul și pământul. Pielea animalului era tăbăcită, oasele bazinului suiau și coborau ca niște lame ce amenințau să-i străpungă epiderma grunjoasă. Pentru el, Gheorghe nu avusese nevoie niciodată de biciușcă. Þuguia buzele și un țâțâit prelung, dulceag-amenințător, i se răsucea printre buzele aspre, arse de tutunul prost, atunci când animalul dădea în hăis. Docil, acesta plesnea aerul vioriu cu coada șfichiuită de ciulinii răzleți ai câmpului, semn de înțelepciune și înțelegere.
Se înălțase soarele spre Prânzul mare și Gheorghe știa că sosise vremea odihnei. Om și animal s-au oprit ca la un semn magic din torsul țarinei. Și iar zumzăiră prin lada de zestre a înțelepciunii sale de veacuri alte cuvinte ca niște muște bete de zăpușeala zilei: brânză, brâu, braniște, brici. La umbra trupului căruței sale, Gheorghe întinse ștergarul cu mușcate aprinse, boldite de acul harnic al Leontinei pe vremea când pruncii și roboata casei nu o lipiseră de truda adâncă. Pe el odihneau ceapa cu fuste roșiatice, a cărui iuțeală îi îmboldea irisul, pâinea neagră, răscoaptă, cu cocoloașe de făină înăsprită, scăpate de jarul mistuitor al cuptorului de lut din curte. Și brânza. Bucata aia de zăpadă sărată, din care nu îndrăznea să muște până ce nu însemna semnul sfintei cruci cu cuțitul pe pământul răstignit la umbra roților bătrâne. Cuțitul tăia apoi un brâu șerpuitor prin pâinea cea de toate zilele, iar dinții lui mestecau lacom ca pietrele morii lui Mirică, cocoloșul de pâine dispărând între ghizdurile întunecate ale gurii sale primitive. Asculta îndelung cum dinspre braniștea de peste deal herghelia lui Roșculeț chema iepele, amușinând aerul stătut al zării. O săgeată aurie coborî din soare și-l străfulgeră adânc între ochi. Duse instinctiv mâna pe pometele stâng, acolo unde briciul îl arsese, dând cale sângelui duminica trecută, când își lustruise obrazul pentru a merge la botezul pruncului lui Dumitru. Săgeata aurie, slobozită din arcul soarelui, era semnul că trebuia să se ridice din popasul odihnei. Părea așa, scăldat în lumină, un uriaș cu fruntea în viscolul de praf stârnit din senin. Strânse iar aprig coarnele plugului și porniră spre culme. Om și animal.
După-amiaza sfâșiase demult cămașa zilei în două. Pe culmea dealului plugul și boul istovit de puteri stăteau în lumină ca un grup statuar. Era timpul când semințele de viață, presărate de Gheorghe pe țarină, urmau să se amestece cu brazdele crude. Þăranul mergea pe urma lăsată de plug și odată cu semințele aurii ca niște gărgărițe fără aripi intrau sub platoșa pământului și grijile ce iar îl năpădeau: poiata neterminată, acoperișul spart al grajdului, leasa de lemne, ce trebuia umplută cu trunchiuri pentru viscolul ce se va răsti pe la porți, la Undrea, hăinuțe noi pentru cele șapte suflete de copil de acasă, catrința promisă Leontinei de Sân’ Nicolae.
Se înfășurase broboada cerului pe grumazul palid al înserării, când țarina strălucea ca un pat de rouă. Cârmișuri, valuri line sau mai învolburate rămăseseră în urma plugului de aur. Și semințele, adormind în culcușul ruginiu al pământului, amestecate cu ecoul cuvintelor lui născute sub bolta gurii uscată de trudă: clopot, clop, clondir, cleștii, Cloșca cu Pui. Dinspre mânăstirea de maici un clopot împresura văzduhul cu vaierul lui stins. Clopotul ce mereu i se părea lui Gheorghe ca un clop așezat în curtea bisericii pe turla de lemn, ce se sprijinea între doi ulmi rotați. Sau ca un clondir bobâlcat cu apă rece, umplându-i de mărgele de gheață epiglota cutremurată de gustul sălciu-dulceag. Clipa aia i se păruse întotdeauna veșnică. Când amurgul e parcă țintuit între ferestrele cerului, amorțit ca un bondar leneș. Călcă apăsat spre casă, dar cleștii de pământ uscat, întărit între degetele boante, îi îngreunau pasul. Sus pe crug, Cloșca cu Pui mirosea a mere coapte și gunoi ars pe la porți.
Ajunse în curtea zgribulită sub stele și adăpă boul din ciutura ce veghea înserarea ca un cocostârc stingher. Intră în tindă și șapte perechi de ochi ca niște ciute rătăcite îl priveau cu lumina iubirii de prunc de la masa de lemn îngenuncheată. Îi sărută pe rând pe creștet și simți că niciunul nu miroase ca celălalt. Și cum s-ar fi putut dacă atunci, când îi plămădise între pulpele rotunde ale Leontinei, încrâncenarea lui fusese de fiecare dată mai vie, mai aprigă, mai drăgăstoasă? Pruncii culeg din mojarul mamei și din pistilul incandescent al tatălui mirosuri, culori, gesturi care îi fac unici, indivizibili. Gheorghe o privi pe Leontina aplecată peste pirostriile largi ale sobei zidite. Parcă era luna plină, ce cade miraculos în fântâni. O prinse de mijloc și îi șopti: „Culcă copiii, Leontină!”. Acolo, pe prichiciul sobei bătrâne, Gheorghe porni din nou plugul. Arătura lui fu blândă, nu încrâncenată ca cea de pe țarină. Aluatul cărnii Leontinei părea coborât din prea-plinul pământului său drag. Mâna bărbatului mângâie cu cele cinci degete tainice, rând pe rând, pâlcul pufului de păpădie al vulvei, înfiorând carnea în așteptare. Apoi sfârcurile sânilor, îmbrobonate de atingerea aspră a bărbatului, ce se răzvrătiră ca moțul curcanului. Și plugul său scormoni, incizând adânc, medular, văile îndepărtate ale femeii.
Când Gheorghe ieși pe prispă, noaptea năștea cu un oftat ecoul depărtărilor. Înfășură într-o hârtie săracă grunjii de tutun uscat și odată cu ei întunericul. Spre tării suiră rotogoale albăstrii, inserțiile plămânilor săi cotropiți de aerul rece, binefăcător. Apoi închise ochii și adormi. Și în visul lui apucă din nou plugul străbun și întoarse brazda de stele. Căci ăsta era blestemul lui și al pământului: să-l are și dincolo de porțile somnului. În noaptea asta simțea că în spatele lui se mai afla cineva. Întoarse capul și Gheorghe, țăranul cu plugul, îl văzu pe Bunul Dumnezeu care împrăștia pe crugul cerului semințe de viață, spornice, fosforescente. Din care peste nouă luni, la Sân' Petru, vor răsări pâine si prunc.