Sașa are mâini catifelate. Degete lungi și subțiri. Foarte hotărâte în delicatețea lor. Mâini cu care înfașă pruncii. Pe șei fermecate, îi duce în lumea basmului, unde spiridușii neastâmpărați în ale Binelui fac legea, definitivează constituții. Mâini cu care atinge clapele. Trece zgomotul în armonie. Armonia, într-o non-apocalipsă. Non-apocalipsa, în proba suverană a Credinței și a Iubirii. Taina în care te complaci și pe care păcatul nu te îndeamnă să o dezvălui. Pentru că înțelegi. Smerenia este suprema înțelepciune. Și nu ești câtuși de puțin sclav..., poate doar... împărat... Euterpe, Vestă, Juno, Diană, o Bona Dea prin excelență... Matei o pierde din ochi. Canicula îi accentuează feminitatea. Poartă o rochie din cașmir. Una verde cu irizații portocalii. Un fel de culoare a Vieții. Pădurea prin care răzbate sufletul astrului diurn. Sașa taie pepenele roșu în felii perfect simetrice. Cu un calm imperturbabil. Având la îndemână mai multe eternități. Cu siguranța unui chirurg versat. Cu abilitate de gospodină. Cu șarmul desăvârșit al femeii tolstoiene care cucerește fără eforturi deosebite. Prin darul Naturii. Al lui Dumnezeu. Seceta începe abrupt de sub tălpi. Cu mult dedesubtul lor. Ca un cutremur. Din vulcanul pe care zei htonieni, cu nume grele spintecate, absolut arbitrare pentru novice, încing cazane. Nimeni nu știe exact în ce scop. Seceta este un fel de efect (cauza este mult mai profundă, misterul aproape legic). Încearcă să se insinueze. Să domine. Să schimbe. Să pervertească. Termină neputincioasă în decolteul suficient de generos cât să intimideze. Răcoarea oazei se revarsă valuri-valuri peste împrejurimi, în uscăciunea așteptării lui... Matei Damian se simte bătrân-bătrân în prezența ei. Ca un stră-stră-stră...bunic. Cu gura mereu aridă. Fără cuvinte prea multe. Nici prea potrivite. Tace. O privește îndelung. O contemplă. Ca pe o operă de artă. Una cât se poate de vie. De adevărată. Binecuvântează. Crucea și-o face în gând. În realitatea imediată, îi protejează umerii. Îi întreține primăvara. Și obrajii veșnic îmbujorați. Este fericit. Damian se întoarce. Asemenea fiului risipitor. Bătrânețea lui este una benignă. Ei, ei... se iubesc lucid, aproape estetic. Dafnis și Chloe! În cazul lor, Emoția nu are nevoie de mai mult de o simplă atingere a mâinii pentru a-i ([re]în)ființa... Sunt într-o continuă căutare... Așa știu să iubească... Cu sentimentul necesarului, al non-accidentalului... Cât să desăvârșească un tablou, versetul continuator într-un poem, nota omisă la o interpretare prea grăbită în trecerea către... Așa se nasc cei mai frumoși și cei mai sănătoși copii. Niște feți. Așa nu se moare. Se aspiră și se trăiește. Se trece poetic. În contemplație. Fără teama aneantizării... Printre litere răzbate zăpada. Un simplu act de lectură poate echivala unei iluminări. Ieșirii din beznă. Salvării... Depinde, totuși, foarte mult și de receptare... De exemplu, poți sta drept, dar judeca strâmb... Altfel stau lucrurile când, stâmb șezând, ajungi la dreapta socotință... Pentru că un detaliu exterior se poate dovedi adesea a fi unul cu totul insignifiant, mai exact fără repercusiuni (a se citi RE-LE-VAN-ÞÃ), prin pură formalitate, în ordinea adevărată a rosturilor lăuntrice, venite de la Creator... Iar actul receptării este maximum influențat de edificiul pe care ai reușit să îl ridici sau să îl prăbușești până într-un anumit moment al existenței tale... Vișinii au tulpinile pline de clei... Nu mai rodesc de o bună bucată de vreme... Sonia se trezește mereu cu poala plină de fructele micuțe și acre înroșindu-i intens rochia și liniile vieții. Nu-i este teamă de sânge. Nici de revărsarea lui. Și apoi la Georgica în curte crește o livadă întreagă, gata s-o concureze pe cea a lui Cehov... Georgica este aproximativ blondă cu ochii căprui, are vocea de catifea și picioarele asamblate în forma perfectă a parantezelor rotunde; a interpretat rolul slujnicei din prima lor piesă de teatru, în care Sonia era medicul experimentând exagerat de empatic drama bietei prințese care suferea de insomnie (nimeni alta decât Verișoara!)... Georgica a luat mențiune, Sonia premiul I, dar nu înțelege cum de cartea primită de cealaltă era de cel puțin două ori mai mare decît cartea primită de ea... (???!!!...)... se vede asta cu ochiul liber și dintr-o poză datată... Georgica vorbește mult, sfătos și nu renunță niciodată la apelativul „fată!”, care, la un moment dat, se prinde și de Sonia. Mănâncă semințe. Prăjite. De floarea-soarelui. Miros divin... Nu obosește niciodată... Leagănul este prins de tulpinile a doi mesteceni. Pleacă din curte și ajunge undeva în ceruri. Vertijul este compensat de Poveste. Una deloc imaginară... Georgica este o adevărată gospodină... Taie toate colțurile de pâine. Le unge cu dulceața binecuvântată. Niciun gust nu se poate compara cu cel al minunăției rezultate... Într-o după-amiază, ele două și încă vreo trei surate pot termina cu ușurință maximă cel puțin două borcane de............ Tata a schimbat bancheta din spate a Moskwicz-ului. Acum, povestea canapelei vechi se derulează în curtea mare, la umbra înmiresmată a celor doi vișini ieșiți dintr-o unică rădăcină, împărțind până la un punct și aceeași tulpină... (atunci, sunt doi sau doar unul?! Soniei îi place să creadă că... 2!! Și crede!!). Mama vine din grădină... Aduce apă. Rece-rece. Din adâncuri de adâncuri. Din izvorul Poveștii. Rășina inundă nările. Niște păduri foșnesc. Pe culmi, în văzul vecinilor și al soarelui, rufele ude miros a Deval. A levănțică. Sută la sută. Praful secetos se adapă. Din senin începe să plouă. Mersul Mamei, privirea Mamei, întreaga ei făptură reconstituie un ritual. Ritualul. Consemnat în cărți cumva sacre. Descifrabil doar prin ochii de dincolo de fire. Mama are obrajii ca două piersici. Mereu pe punctul de a da în pârg. Mama este mereu tânără. Nu s-a schimbat cu nimic de când ea a văzut-o, mai mult sau mai puțin conștient, prima dată... De pe bancheta dislocată a Moskwicz-ului resemnat la substituții, Sonia o privește. Cu capul aplecat adânc-adânc pe spate... Pământul tot se răstoarnă... Câteodată, oamenii au un talent special (Mama mai ales): merg cu capul în josul cerului (și nu e de ici de colo!!), ating primul milimetru din cearșaful celui de al doilea strat celest. Acolo, Dumnezeu își ține agenda și darurile pentru cei care. Toate, învelite, în sentimentul pur, nediluat. Când ies, au pomeți din nori bucălați și gust de vată pe băț. Þi se topesc în privire. Dumnezeu nu protestează (împarte cu generozitate din propria dulceață de vișine sau... mă rog...), îngerii au figuri liniștite în ciuda crăpăturilor pe care epiderma proprie trebuie musai să le suporte în această nouă altoire. Pasărea se oglindește suverană și argintie în excrescențe benigne à l’envers... Zboară în inima pământului ca în cel mai înalt dintre ceruri... O lume se reinventează... Cartea are o copertă simplă, aproape banală, roșu cu alb sau, mai exact, alb cu roșu... niște cercuri ratând concentricul dintr-un fel de orgoliu al autodeterminării. Niciun dezechilibru, doar o figură de stil. Personalizatoare. Nu gratuită. Dimpotrivă. Adâncitoare în esențe. Bancheta are însemnele veteranului, este habitatul perfect al ieșirii din Realia... Timpul nu curge liniar. Nu are cum să... Viața la țară este primul roman din ciclul Comăneștenilor, primul ciclu romanesc din literatura română. Bărăganul lui Zamfirescu este fascinant, cu satul Ciulniței cu tot, crescut în valea Dunării ca un accesoriu indispensabil...
– S-a mai copt un pepene! Poți să te duci să îl culegi...
Glasul Mamei iese dintr-un atom verde. Înțeleg asta după aura care persistă cel puțin câteva clipe de la încetarea emisiei vocale. Și după clinchetul ca de clopoței al împrejurimilor. Ecoul intră. Printre vrejuri fermecate de fasole, se oprește o clipă în puful pistilului de bame (stranie plantă!), lunecă grațios și sigur printre păpușile de porumb benevol exilate în turnuri de fildeș, mângâie rochițele-rândunicii, împrospătează albastrul cicorii... Timpul abdică... Se subțiază, capătă miros de parfum bulgăresc din ce în ce mai diluat, un trandafir sui-generis, despuiat până la membrana aceea, toată un călcâi ahilian. Acceptă. Ghiontuielile interiorului care impune, nu face concesii. Își așterne culcuș în plin drum. Peste burta lui trec. Multe. Un cârd de păsări flămânde. Copitele însetate ale cirezilor punctiforme multicolore. Impresionismul ochiului devenit boem ca să păcălească frumos, naiv, total nevinovat „ceva-ul acela”. On est heureux, vraiment heureux!!!
Zozo are blăniță portocalie. Ochi portocalii. Miaună portocaliu. Lenevește portocaliu. Are mai mult de zece ani. Cândva, într-o copilărie, Sonia îl călca pe coadă. Era fascinată de subtilitățile muzicale emise de invizibilele coarde vocale, aducând în prezent ancestralul pisicesc în toată puritatea lui nelăsându-se înțeleasă de oricine. Pentru el, Grădina este un fel de infinit. Are nevoie de tot timpul din lume să ajungă până la un anumit capăt. Și tot nu ajunge. De fapt, în asta și constă tot farmecul. Toată Frumusețea. Călătoria care niciodată nu (se) sfârșește. Îi ațin calea libelule obraznice, fluturi sidefați îmbrăcați în maroniu și oranj, ierburi care mai de care, umbre ale pământului legănat sub descântecul înaltului, fratele mai mare. Nu știe, nici măcar nu bănuiește că bătrânețea nu este chiar o stare de grație. Și poate că are dreptate. Poate că „restul” se înșală...

Poate că, în cele din urmă, totul trebuie simplificat sau totul se reduce de la sine – dacă suntem norocoși în sensul acela... nepăgân – la un elementar, dar necesar și salvator dialog cu Frumusețea... Câți avem însă răgazul sau curajul de a ne opri și de a conștientiza acest adevăr? Atunci măcar am putea răsfoi Dialog cu frumusețea și sănătatea. Sfaturi utile pentru toate vârstele, cartea Constanței Popovici care a petrecut sejururi bogate și pe bancheta dislocată a Moskwicz-ului, în compania insistentă a unei Sonii pretențioase cu accent grav și hiat... Alături de oglinda nelipsită, parfumul de trandafiri, o pensetă cam boantă, dulceața de vișine, mai exact de căpșuni și de prune, dar mai ales în compania ființei inefabile, atât de speciale a Mamei...




Și, totuși, vara aceasta este ultima care găzduiește o vacanță de licean(ă)... Cât de liniar este timpul? Cât de subjugabil? Cât de subiectiv?! Cât de adevărat / real?! Și... iarăși... totuși, între realitate și vis, între vis și realitate barierele sunt practic inexistente... Ceea ce înseamnă că absolut nimic, dar nimic nu se pierde... (???!!)



Ora 23, 35 a unei veri dintr-un viitor mai mult sau mai puțin predictibil / previzibil... Când o zi de naștere se apropie... Augustul este fierbinte... Greierii lansează provocări în cosmosul comprimat armonic... Amintirile sunt atât de vii încât dislocă prezentul. Realitatea nu are alternativă: ca să existe, trebuie musai să facă loc Celeilalte Realități... Dar asta este o Poveste greu de înțeles, mai exact una care se pătrunde cu Sufletul și având Credința în cele nepieritoare drept motto de căpătâi...

Ora 23, 40... Că au trecut cinci minute, asta înseamnă liniaritate sau orologiile-astea sunt simple proiecții genetice eronate??!!!