Þine brațul stâng încordat. Întins pe un perete. Trupul cade greu. Se lipește de zid. Ca un condamnat – ai putea spune dacă privirea ta s-ar limita la această porțiune. Deocamdată, optezi să privești din acest unghi. Imaginea evocă expresionist încleștarea. Poate... neputința frustrantă a microcosmosului în vecinătatea universului mare. Mai apoi, vezi un fel de paravan, un... om-paravan... Te apropii. Pantomimul pare împietrit. Umbre, frisoane. O stare de lichefiere. Noiembrie. Cu burniță și sentimente-obsesii. Că ai omis ceva. Ceva important. Chiar foarte important. Vital. Tresari. Prin esofag îți trece un fior roșu. Îți intră direct în miocard. Întunericul și presiunea scăzută îți obturează căile respiratorii. Te sufoci. Câteva aritmii cardiace te fac să tușești. Te eliberezi. Gata, ai scăpat și de data aceasta... Instinctual, supraviețuiești: îți umpli golul din piept cu preocupări cât se poate de banale. Atât de necesare, de-a dreptul salvifice... „Poate se mai micșorează coada la Împrumut după cursul de Literatură veche...” Are mare nevoie de Marino, de Adrian Marino, de studiul său despre baroc inclus în Dicționarul de idei literare... Altfel, va trebui să-și petreacă o oră-două în congelatorul, de-acum tradițional, de la Sala de lectură... Să sperăm, totuși, că nu... Dar noiembrie nu se poate dezice de... noiembrie... Aceiași butoni!! Și mai aurii în obscuritatea holului!! Capul de extraterestru [„... cap de.. bulgar!” – se exprimase cineva] stâlcește omoplații, unde mai pui că dumnealui, atlasic, și-a pus în gând să sprijine pereții, ca un înfrățit cu Prometeu și tată bun al Pleiadelor ce este. Te apropii și mai mult. Aerul se rarefiază. În condiții ideale, acum ar trebui să ai la îndemână o mască de oxigen. Măcar o vorbă de încurajare..., dar... Partea dreaptă a personajului contrazice total spectacolul anterior. Ghiulul excentric până la superficial și kitsch contrastează violent nu doar cu imaginea titanului ascetizat de propriul efort sisific, ci chiar cu postura mâinii drepte, abandonată, domestic și prea puțin masculin, în șold. Încă te apropii. Descoperi că nici podoaba capilară nu este așa de blondă. Nici așa de mătăsoasă. Nici așa de... Aaaaa....! Statuia nu este chiar atât de încremenită...!!! Poate să jure că l-a văzut cum și-a deplasat bărbia [și are o bărbie voluntară, nu glumă!] cu aproximativ un milimetru și jumătate în interiorul zonei „mascate”, puse sub semnul arhitectural al paravanului. Degetele mâinii stângi / stângace / au exercitat, la rându-le, o forță de frecare Ff = μN, soldată cu o dâră invizibilă pentru ochii novicelui și cu câteva grame de var pătrunse prin efracție sub unghia aristocratului arătător. Cineva umblase la timp! Și să nu spună nimeni că era o percepție pur subiectivă de-a Soniei! Gesturile, trăirile, junghiurile minore, tabieturile, patologiile cronice, manifestările acute, micile-marile obsesii, cuvintele, tăcerile, masculinul, mai-puțin-masculinul, granițele dintre și dintre și dintre..., CLIPA, DAA, CLIPAAA..., toate fuseseră îmbarcate fără check-in, fără nimic special, pe o aeronavă atemporală, în spațiul căreia toate se derulau cu încetinitorul. Așa, clipa scăpa de frustrările „timpului minor”, se întindea ca o felină, ocupa arii nebănuite. Automat s-a anulat valoarea de adevăr a unor expresii, precum: într-o clipă, în câteva clipe, în clipa aceea, din clipa aceea, dintr-o clipă în alta... Lexicologi(i), fizicieni(i), mai ales filosofi(i) și logicieni(i) s-au aflat în impas... Înțelepți și pragmatici, s-au consolat relativ rapid [a se citi, desigur, în conformitate cu redefinirea conceptului ‘rapid’ într-un context – cât de fericit, cât de nefericit?! – privat de... clipă, de.. clipa... tradițională!!] Primii au decis, cu acordul autorizat al filosofilor, desființarea provizorie a cuvântului / conceptului, cel puțin până la o eventuală destulburare a apelor. Fizicienii au pus la conservat formule, în așteptarea aceluiași moment [sic!!] ideal! Tot așa, se nășteau opere de artă (în speță, plastică) și sisteme psiho-filosofice fără precedent (cf., de pildă, „Noul Atlas: o mostră de virtuozitate”, „Butonii și mâna dreaptă în șold”, „Din stânga ascet, din dreapta... altceva” și așa mai departeeee), mai ales foarte reușite ipostaze – veritabile surse de inspirație pentru conținutul panourilor publicitare: „Consumați produsul nostru! Cu încredere! Maximă! În câteva ore, omoplații și pectoralii Dvs. vor arăta așa cum n-ați sperat vreodată!”, „La soare te poți uita, la ghiulul nostru ba! Pietre veritabile! Metalul cel mai curat! Prețuri... foarte.... atrăgătoare / atractive [sic!!]” et caetera. Biologii s-au alarmat însă: în curând, „în ritmul ăsta, dom’le, planeta, poate întreaga galaxie, vor fi cotropite de... leneși, binecunoscutele Bradypodidae, or, se știe, metabolismul încetinit nu a fost niciodată, nu va fi vreodată cea mai fericită invenție a Naturii... Resursele de adaptare, de apărare ale organismelor se diminuează văzând cu ochii, imunitatea tinde spre zero, chiar spre axa numerelor negative și nu este deloc o abstracțiune...! Numerele astea chiar există! Nu dorim nimănui să experimenteze, nici măcar pe primul strat al pielii, ‘efectul minus’!” Dar biologii erau în minoritate, raportat la lumea filosofilor și, mai ales, a esteților, îndeosebi dacă îi luăm în considerare și pe liber-profesioniști! Și – credeți-mă – tare muuuulți mai sunt!! Așa că... eternitatea devenea și mai eternă... Simțeai asta din felul acela galactic în care îți țiuiau urechile și îți pierdeai rând pe rând – fără să pleci de tot – puțină carne, puțin schelet, 90 % din sânge,... multă umanitate... Deveneai cosmiiiiic! Adică... poeeeeet!! Atât de poeeeeet!! Pe brațele tale estetice creșteau muguri de pin. Sau / și de chiparos. Se validau constituții! Se definitivau habitate! În această „nobilă inutilitate”, „timpul-fluviu” nu trece niciodată de stadiul prezentului permanent! Și ce poate fi mai flatant, mai incitant pentru o fostă condiție trecătoare!? ZDRANG! [cu sau fără ngngnîgînîgîîîîîî... mă rog, poate fi și cu î din a!] „Credeam că este singur!!!!!” „Că fumează... că privește pe geam..., mă rog... că sprijină un perete... că... orice altceva decât...” O fustă mult prea lungă, mult prea colorată, mult prea stridentă, mult prea evazată, mult prea... sare exact în ochiul drept al Soniei! Se curăță ca de o insectă! Obiectul de vestimentație în cauză se impune ca cea mai concretă entitate a Doamnei Realia. O fustă mult prea lungă îți împinge de regulă privirea în pământ, impuls căruia nu i s-a putut sustrage nici Sonia. A identificat în realitatea la fel de imediată o pereche de pantofi gen ciocată de o culoare nedefinită, vinețiu cu grena și maro foarte închis, aproape negru... Ce i-a reținut însă atenția în mod deosebit a fost mărimea lor ieșită din comun sau poate că aceasta era doar percepția – nu foarte obiectivă – a unei tinere fete care niciodată nu purtase mai mult de 37!? S-ar fi acuzat ea însăși de subiectivism dacă, în secunda imediat următoare [Ce făcea timpul ăsta? O luase la... vale?! Devenea „havuz”?!], silueta feminină [căci, da, „paravanul” adăpostea cu înverșunare o astfel de creatură], mai degrabă scundă, ce i se înfățișa în sfârșit privirii, nu ar fi susținut ea însăși acea impresie de „ieșit din comun”! În același timp – ca să fie perfect obiectivă, mai exact onestă față de ea însăși – a înțeles că discrepanța cu pricina era întreținută și accentuată inclusiv de faptul că interlocutorul acelei fuste era unul foaaaarte înaaalt! Privirile li s-au încrucișat – se pare tot pentru o clipă – de data aceasta însă, o clipă relativ mai obiectivă ea însăși – poziționată undeva la jumătatea distanței dintre clipa aceea leneșă..., mimând eternitatea, și clipa-clipă, sălășluitoare a minoratului temporal, aproape imperceptibilă. Sub paravan, o privire mai colorată ca fusta, cu ochi umezi-umezi, spărgând cu greu amalgamul policromatic al feței [Atunci, instinctiv, Soniei i-a venit în gând substantivul kilogram, ba nu.. expresia „la kilogram!”... se poate... se poate așa ceva?! „fard la kilogram?!” Se poaooateeee, se pooateeee...! da’ ce nu se pooateee!??]. Dincolo de paravan, liberă și nu prea, o vietate cu niște ochi mari-mari, visători-visători, scrutători-scrutători... a căror interogație exclamativă, cu răsfrângeri metaforice-metafizice, nicio vopsea nu a putut s-o reprime! Între timp [Care dintre... „timpuri”?! Hai că-i prea complicat! Deocamdată, închidem puțin ochii la „filosofii”!], R&V își desprinsese mâna dreaptă din propriul șold și o încercuise pe ea... Extraterestrul și-a lăsat fără milă craniul cu toată greutatea pe fața firavei făpturi cu pantofi imenși... Suspinul à la Eva a reverberat în Calea Lactee! Exact în inima Soniei... Când a ieșit parțial din grotă, fața celeilalte devenise sângerie și, fără doar și poate, trebuie să fi mirosit puternic a cremă din aia.... românească din... piersică... Sonia nu știe nici ea de ce a simțit așa de pregnant acest adevăr... În mod cert, respectiva cremă se fabrica din piersici gata pistrocite, adică nu le luai din pom ca să..., ci așteptai să cadă pe jos, să treacă unu’-altu’, eventual o ploaie cu grindină... cu de toate, mai apoi te aplecai, miroseai, culegeai...: „Da, da, asta este perioada lor de maturitate, desigur, pentru ‘crema C’!” [Incredibil cum îi funcționase intuiția! Mai târziu avea să afle că pe purtătoarea de fustă superevazată, supercreponată, supercolorată... o chema... Cristina! Iar, ea, Sonia, fata rea [deși el îi spusese, cu glasul discontinuu, „fată bună!”], atașase C-ul așa la întâmplare, poate în virtutea unei asocieri subconștiente cu.... vitamina C... Nimic exclus!]
Sonia a mai văzut și un fel de fluture. Pe fața celeilalte... Desigur, grație spiritului ei de observație cumva exagerat... Aripile acopereau ambii obraji. Cu toracele, fluturele se hotărâse să se așeze chiar pe nas... ca pe o coloană vertebrală... O imagine total stranie, cum nu mai văzuse vreodată... Ea însăși s-a întrebat cât de real era „semnul acela”, dacă nu reprezenta decât o simplă iluzie optică de make-up, dacă nu cumva semiobscuritatea coridorului purta toată vina pentru aceste cvasihalucinații... Puțin mai târziu avea să înțeleagă misterul insectei [Și-atunci... înseamnă că a fost perfect îndreptățită să-și curețe ochiul drept ca de insectă.. când..., nuuu...?!] care ființa impasibil pe fața aceleia, așa în văzul lumii, fără pic de pudoare... Povestea nu era, totuși, deloc una dintre cele mai fericite... Și pe Sonia avea s-o înduioșeze... Chiar foarte mult... Deși...