O altă toamnă. O altă repetiție pentru. Și pentru... Și pentru... Flori galbene..., flori ruginii în copaci fără frunze... Sau frunzele nu mai sunt... nu mai sunt de mult verzi?! Pământul e darnic... așa de darnic... S-a deschis tot în așteptare. O să le amortizeze – cât îi va sta în putință – șocul desprinderii, vertijul căderii, angoasa trecerii... [N-ați văzut, voi copacilor, că, de fapt, niciodată nu vine sfârșitul, că e doar un episod plastic, scena exacerbând Emoția pentru însușirea lecției de supraviețuire?! Nu,... nu credeți? Așa de sceptici sunteți?! Sau eu – băgăreață cum sunt – răspund în locul vostru?!... în locul vostru... vostru... stru... ruuu.. uuuu? Vorbiți-mi odată!] O mână le adună, alta le strivește... Abis și cer... Blestem și binecuvântare... Viață!! Mai ales acel dincolo de ea... Oamenii sunt cenușii. Pierduți în veșminte ca-n eprubete gigantice – cobaii preferați ai destinului chel. Își îngroapă mimicile în cortul ponosit al umbrelei găurite. Și merg... tot merg... chiar... încotro merg?! Într-un început de noiembrie. În miezul rece al burniței ce, sigur, n-a avut niciodată mamă... Inimile se ascund și nu prea. Bat în șoapte albe, deșirate... Ești tu cu tine. Într-o intimitate cumva debusolantă. Descoperi că nu ești tocmai pregătită să te vezi goală-goluță, să simți cum propriul ochi-săgeată pătrunde în câte o rană... și sunt destule... Sau ești tu marea amatoare de prăpăstii...?! Atunci, între tine și tine, pui o pânză subțire, un roz pal, o silabă semideschisă. Așa tăișul privirii va fi mai puțin neblând. Și ce dacă ești singură, mult prea singură?! Și ce dacă ești puțin tristă?! Și ce dacă ți-e dor, așa de dor?! [– De cine? De ce?! / – Da’ de câte nu?!] Și ce dacă ești ținta numărul unu?! [Pieptul îl ții mereu dezgolit: trageți, nu vă codiți prea mult! Sunt suficient de puternică! Și sângele a devenit de mult o obișnuință! Poate chiar modul de a-mi începe ziua următoare, o eventuală eternitate!].......
De la Universitate la cofetăria de la Romană cu rafinatele Crêpe Suzette și Mille Feuille se ajunge relativ ușor pe jos. Când ai o fereastră de 2 ore, un test solicitant după, o colegă plină de grație și disponibilitate, o apetență cel puțin remarcabilă pentru cofetăria franțuzească și, mai ales, când riști să te adâncești, să te adâncești, să te... în golul din tine... Așa că o zbughești... Ai 19 ani și câteva luni... Încă adori să te îmbraci sport, nu te dai în lături să frecventezi cursurile în jeanși slim cu franjuri, în bocanci negri cu talpă groasă și rucsac à l’alpiniste. Optezi, totuși, cel mai adesea, pentru părul strâns în coadă... și strâns ca la carte, nu tu șuvițe, nu tu cârlionți, nu tu „o idee de...” De ce? Pur și simplu pentru că așa te simți – cel puțin deocamdată – în largul tău... Asta îți dă o alură de fetiță oarecum neajutorată [un fel de școlăriță sine die], contrastând, cel puțin în ochii unora, cu echipamentul hard enduro... Cum ești, de fapt, tu, tu... ÎN REALITATE?! Nu, nuuu..., nu cum pari în ochii celorlalți, mă rog ai unora,... ci tu, tu... cea adevărată?! Aaa... nu te-ai decis încă?! În regulă, mai așteptăm... Va veni însă momentul în care chiar va trebui să optezi / să decizi! Oare, DanaT a făcut-o? Cu doi ani mai în vârstă decât tine, și ea tastează adesea Ctrl & S; achiziționează, fără să stea prea mult pe gânduri, ținute sport care mai de care: blugi, jachete, geci, shorturi cu șiret fosforescent, bocanci cu sau fără talpă groasă, adidași, teniși, mai ales teniși,... Numai că ea preferă gențile XXL și părul cât mai liber. Posibil să fie mai aproape de definirea și acceptarea propriei personalități... Și, totuși, sunt zile, săptămâni în șir în care însăși DanaT se schimbă la 180 de grade...
Intră. Găsesc, pe partea opusă ușii, o masă liberă. Comandă prăjituri și clătite: 2 Mille Feuille și 2 Crêpe Suzette. Plus, un ceai verde cu lămâie – DanaT, un ceai de iasomie cu lămâie și scorțișoară – tu... DanaT: fără zahăr. Sonia cu accent grav și hiat: +2 cuburi dulci. În așteptare, Dana fumează. Þigară după țigară [Þigarete subțiri și aromate – chipurile – mai puțin nocive decât restul!] Înfrigurată și preocupată, privindu-și constant ceasul, de parcă ar avea o normă drastică de îndeplinit. De parcă, la finalul acesteia, ar urma să afle un verdict. Verdictul. Tremură. Mult prea vizibil...
– ... foarte posibil de la țigări mi se trage – articulează ea un fel de explicație. Mai ales de când am dublat cantitatea... și nu... nu mă pot lăsa, efectiv sunt dependentă... am crezut că astea – arată cu dispreț din vârful buzelor spre sulul mic sprijinit între arătător și degetul mare – mă vor ajuta să renunț, dar, spre disperarea mea, am simțit nevoia de a fuma din ce în ce mai mult...
– ... eu... eu nu fumez... nu am fumat niciodată... Când eram mici, eu, Sora și Verișoara ne-am terorizat Părinții și Bunicii... mai multe zile la rând... când, găsind niște mucuri de țigară în grădină, i-am lăsat să creadă că noi eram responsabile de... chiștoacele respective. Am scos într-o zi din nenumăratele noastre buzunărașe, nici mai mult nici mai puțin decât pe masa din bucătărie, corpurile delicte... Nu am uitat nici azi ce fețe făcuseră... Și ne-au pus să suflăm... N-au identificat nimic suspect olfactiv... Dar noi am perseverat în sadism, i-am asigurat că avuseserăm grijă să ne spălăm pe dinți... Așa am ținut-o vreo 2 săptămâni... până când a fost mai mult decât evident pentru oricine că erau doar jocurile teribiliste ale unor copii încurcându-se în preaplinul timpului avut la dispoziție...
– Aaa... ce drăguț... tare mult trebuie să vă fi amuzat...!!
– ... în schimb beau cam multă cafea – revine Sonia la adevăratul subiect al discuției – ... de fapt, beau foarte multă cafea! Să știi că și mie îmi tremură mâinile... Chiar rău... Medicul spune că am un fel de spasmofilie... o deficiență înnăscută de calciu, legată, de fapt, de o metabolizare precară a calciului și asta, după toate probabilitățile, din cauza tiroidei... M-a întrebat și de cafea, i-am spus că, da, beau, dar nu i-am spus cât...
– Îmi pare rău... Și eu am probleme... – se îneacă DanatT... nu... nu de la fumul țigării subțiri și aromate... Privirea, mult prea grea spre a fi îndreptată, cedează, se amestecă în pătrățelele generoase ale gresiei, în tăcerea lor sepulcrală. Cu gesturi febrile, stinge această, foarte probabil, ultimă țigară la desertul lor franțuzesc. Apasă nevrotic în scrumieră. Buricele degetelor se umplu de scrum. O arde. Nu zice nimic. E, pesemne, un soi de ritual de autoflagelare...
– Crêpe Suzette-ul și Mille Feuille-ul! – reinstituie firescul o doamnă între 2 vârste cu șorț roșu și zâmbet de înger... Acum să-mi spuneți cine este cu iasomia, cine cu ceaiul verde?!
Heeiiii, dar ce mai contează asta... când și iasomia, și ceaiul verde sunt doar niște refugii iluzorii...?! Când, iată, se vede și pe geamul ăsta aburit, timpul bolește în hainele cerșetorului care n-a mai mâncat de nu știu câte zile ceva de Doamne-ajută, care nu s-a mai spălat de cine știe câte săptămâni, luni,... căruia nimeni nu i-a mai spus noapte-bună,... oare,... de când... de când nu i-a mai spus?! Imaginile astea dau frisoane și mâncărimi, frisoane și fiori până la sânge. Þi-e silă. Þi-e milă. Þi-e de toate. Pentru că te transpui în celălalt. Aproape că nu mai ești tu... Și, totuși,.. și, totuși, dacă sunt niște refugii de moment, atunci, hai să trăim odată „clipa-asta”! Îi fac semn discret doamnei în uniformă să așeze iasomia în dreptul..., ceaiul verde – în fața... Fac rost și de un zâmbet: în felul lor de acum, articulează un „mulțumesc”, mai mult sau mai puțin receptat de interlocutoare... Vecinii din dreapta se pregătesc să plece. Ea are părul roșu-roșu. Poartă o fustă mini verde-cameleon. Miroase strident a Vanderbilt, altfel un parfum remarcabil... El e deosebit de atent. Reverențios, trage scaunul. O ajută să-și pună pardesiul. Face ce face și-i tot atinge mâinile... Ea scapă, cu generozitate, surâsuri și nuanțe... Grija lor cea mare este iubirea. Iubirea asta palpabilă, de aici și de acum, dar care, obraznică, fără vrerea lor, aruncă punți spre infinit... Ies fericiți. Și puternici. Dincolo, crêpe-ul și foietajul au gust și miros artificiale. De vârf rupt de creion colorat. Mult prea acru, ceaiul prinde pojghiță. Iasomie neagră. Ceai verde..., de fapt, negru în toată puterea cuvântului...................
Sonia observase ceva straniu la DanaT mai ales începând cu semestrul II al anului I de facultate. Parcă erau două. DanaT1 era trasă prin inel, cu un mijlocel atât de subțire că automat te gândeai că-n secunda imediat următoare avea – Doamne ferește! – să se frângă... Atunci își farda intens pleoapele cu cenușiu închis. Punea o diademă în calea năvalei părului auriu, mult prea bogat. Purta pantofi cu toc cui, fuste mini și brățări multicolore. Era de o feminitate răscolitoare. De o ingenuitate pe măsură. Apoi urmau săptămâni întregi, poate luni... în care devenea rotundă-rotundă ca un pepene, DanaT2 în persoană. Tot frumoasă era, dar parcă... Atunci purta, era, mai exact, nevoită să poarte alte haine (foarte probabil cu 2, chiar 3-4 numere mai mari...), altă voce, alt zâmbet, alt mers... Era greoaie și nesigură de ea, într-o continuă interogare asupra propriei feminități. Andi o aștepta însă ca un câine credincios, indiferent de oscilațiile corporale sau/și temperamentale. Părea a nici nu băga de seamă că era vorba de 2 Dane. Erau vecini de bloc... 2 blocuri paralele,... atât de aparte paralele... Se cunoșteau de copii. Andi era brunet, avea nasul puternic acvilin și o voce caldă. Erau de mai bine de 3 ani împreună, dar Sonia nu și-o putuse imagina niciodată pe DanaT altfel decât... virgină... Ce-i drept,... se întâlneau. Se îmbrățișau. Se sărutau. Cel puțin, la 3 cm de gura propriu-zisă. Vorbeau despre Divina Commedia. Despre cum poate fi un critic imparțial și cum poate ajunge acesta la performanța de a emite judecăți cu adevărat de valoare. Sau, pur și simplu, cât de firesc este să mergi cu trenul și să mănânci semințe de floarea-soarelui, cât de nefiresc să întârzii la o întâlnire din prima... Sau poate că ea îi povestea peripețiile din copilăria unei fetițe strălucitor de inteligente pentru vârsta ei, de o frumusețe pe măsură..., unicul copil al părinților săi. El o asculta cuminte de tot. Din când în când îi mângâia părul și îi spunea cât de verzi îi erau ochii, la un timp perfect continuu. O asigura că o va aștepta în fiecare mâine. Chiar de ar fi să întârzie, el va aștepta încrezător și fericit. În toată această frumoasă și incredibilă înlănțuire, gestul Danei de a-și dezbrăca pijamaua, temuta armură, învelișul-minune al virginității, rămânea constant undeva la jumătatea drumului, deși ea visa, la fel de constant, la momentul acela în care avea să-și lase intimitatea feciorelnică (prejudecățile?!) acasă, să îmbrace hainele de stradă și să fie... să fie... în sfârșit Femeie! „Știi – i se confesase Soniei cândva – îmi place senzația aia, cum să-ți spun, senzația aia de... de... pijama... și acasă, diminețile, prelungesc cât mai mult posibil ‘momentul în pijama’, asta tocmai pentru a savura la maximum punctul culminant... știi atunci când îți dezbraci pijamaua să-ți pui hainele... hainele... celelalte.... E greu de descris în cuvinte...” [„Nu, Dana, e doar percepția ta! – o corectase Sonia în gând – în realitate, pijamaua aia nu cade niciodată..., nu are cum să cadă!”]
Și, da, și, da, mai era ceva... detaliul acela cu... merele, care o pusese pe Sonia pe gânduri, dar niciodată nu o iscodise pe cealaltă. Observa de ceva vreme o anume complicitate între DanaT și Simona... Erau amândouă Capricorn și Sonia crezuse la început că această complicitate era, pur și simplu, semnul unor afinități puternice, afirmate în virtutea apartenenței la un semn zodiacal comun. Dar nu, nu... era mai mult de atât... Simona se comporta ca o soră mai mare [desigur, Simona absolvise cândva liceul sanitar... și totuși... și totuși...], una deosebit de prevăzătoare, de temătoare... De pildă, avea grijă să se asigure că cealaltă consumase „porția zilnică de... mere”... Avea, pentru orice eventualitate, la ea cel puțin 2-3 mere în plus... Le vedeai în fiecare pauză ronțăind mere cu îndârjire maximă, ca și cum trebuiau să se achite de o datorie, de... datoria... aceea...
– Tu, Sonia, ai așa... cum să-ți spun... o frică de a exista – sparge tăcerea din aburii geamului fata cu părul galben – în realitate însă, ești una dintre cele mai curajoase persoane pe care... nu, nu e un simplu paradox... și eu știu... sunt convinsă că tu vei face lucruri deosebite, poate mai deosebite decât vom reuși noi, colegii tăi... pentru că eu te cunosc, eu chiar te cunosc... Dar tu ești... problema ta este că... ești prea lucidă..., prea conștiincioasă,... prea vrei să le faci pe toate ca la carte... Ei, vezi, asta e primejdios sau măcar se poate dovedi la un moment dat... Mai ia, te rog, o pauză, menajează-te... Uite, de pildă, joi am putea merge la teatru,... se joacă Cehov, Cerere în căsătorie... la Odeon... De fapt, tot Cehov, Unchiul Vanea... cu Mălăele – știu că-ți place mult Mălăele, nu am uitat... – la Național... Cum te hotărăști...
Vorbise ca pe bandă rulantă. Un debit continuu care – de data aceasta – nu-i permisese Soniei să articuleze replici nici măcar... imaginar... Și apoi Sonia rămăsese încremenită în fața unei asemenea lecții de generozitate! Câți dintre noi și-ar uita, măcar pentru o clipă, propriile probleme atât de importante, atât de vitale, atât de și de..., pentru a se preocupa de cele ale aproapelui?! Și nu oricum, ci cu toată inima, cu toată convingerea, cu toată dăruirea...?!
– Danaa, exact la asta mă gândeam și eu... să mergem.. să mergem la Cehov... Mălăele este divin!! Și apoi vom ști să râdem... să râdem.. să râdem... cu tot... grotescul din... subsidiar...
Cofetăria se învăluie în fum... Doamnele în uniforme impecabil apretate, roșu cu alb, se lipesc de perete, se lipesc, se lipesc... nu se mai văd... Și când au plecat toți clienții?! Doar 10 minute până la testul ce le va pune la încercare cunoștințele, emoțiile... Intră-n mulțime... Obsesiile se desprind de eu, se disipează într-o masă care habar nu are ce trebuie să ducă în cârcă...