Schița unui roman încă imposibil de scris: Frumoasele din vise



Prima dată l-am cunoscut pe Jorge Luis Borges. Nu l-am cunoscut într-o librărie, cum s-ar fi cuvenit, loc în care calc adesea, ci în aeroportul internațional Avram Iancu din Cluj. Nu direct, ci printr-un intermediar. O carte din raftul rotitor de cărți, supuse vânzărilor de ocazie, alături de reviste și ziare, de lȃngă dulapul frigorific cu răcoritoare. Eram în așteptarea unui avion spre concediu. Cartea ce mi-a atras atenția se numea Cȃntărețul de tango și era scrisă de Tomas Eloy Martinez. Am citit-o cu o înfrigurare curioasă în următoarele șapte zile petrecute pe malul Mediteranei.

Acolo am aflat de uluitoarea lume a Americii latine. Nu una de pe pămȃnt, reală, ci una din mințile mari, dar alunecoase, ale scriitorilor săi. Am devenit un cititior al cărților lui Borges, unul ce îi citește cu creionul în mȃnă fiecare rȃnd. Eseurile lui sunt, probabil, cele mai uluitoare texte scrise vreodată de către un scriitor. După cȃțiva ani, cu atenția devenită trează, dar nu decis să devin un cititor anume al romanelor realismului magic sudamerican, am dat întâmplător, iarăși, în raftul unui supermarket, peste o altă carte, a unui alt scriitor sudamerican, pe nume Gabriel Garcia Marquez, Povestea tȃrfelor mele triste. Ȋn vreme ce Luis Borges nu câștigase premiul Nobel pentru literatură, spre dezamăgirea mea, Garcia Marquez l-a cȃștigat în anul 1982, cu romanul Un veac de singurătate, roman pe care l-am citit cu sufletul la gură. Știam de acești scriitori și încă de mulți alții, de pe continentul lor exotic, dar niciodată nu m-am gândit că voi deveni atât de atașat de ei.

Intrigat de povestea din cartea Povestea tȃrfelor mele triste am citit imediat mai multe cărți ale lui Gabriel Garcia Marquez. Ȋntr-una dintre ele, Douăsprezece povestiri călătoare, am găsit o nuvelă despre o călătorie a sa cu avionul, dinspre Europa spre America, în care avusese șansa să privească opt ore o tȃnără frumoasă, așezată alături, ce dormise necurmat de la urcare și pȃnă la coborȃrea din avion. ,,Dintotdeauna am fost încredințat că nu există nimic mai frumos pe lume decât o femeie frumoasă...” ,,E femeia cea mai frumoasă pe care au văzut-o în viața mea.” A fost atât de impresionat, atât de fără drept de apel, încât a trăit alături de frumoasa adormită o dură, scurtă și ciudată poveste de dragoste. Titlul nuvelei este cât se poate de sugestiv: Avionul frumoasei adormite.
La începutul cărții despre tȃrfele sale triste lasă o referire discretă spre o altă carte, din care citează: ,,Nu se cuvine să faceți nimic de prost gust, l-a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să-i vârâți degetul în gură fetei adormite și nici să încercați altceva de felul acesta.“ (Yasunari Kawabata - Frumoasele adormite)
Gabriel Garcia Marquez face, în 1982, în rândurile nuvelei Avionul frumoasei adormite, o referire și mai directă la o carte a acelui scriitor japonez, pe care o citise și în care acesta se oprise la incredibilul subiect. Adică la scriitorul Yasunari Kawabata, un alt deținător al premiului Nobel pentru literatură, și la cartea lui celebră, scrisă în anul 1960, Frumoasele adormite sau Casa frumoaselor adormite..

Inevitabil, am căutat și am citit și cartea Frumoasele adormite pentru că eram curios și pentru că îmi era necesar să înțeleg cȃt mai mult din această enigmă a experimentului adormirii și somnului asistat al acelor fete frumoase. Probabil că și Garcia Marquez a trecut prin uluirea de a citi despre această experiență aproape științifică și greu de pătruns a somnului tinerelor. Bătrânei, aparent blajini dar bogați, cu simțurile sexuale anchilozate de timp dar nu și adormite în mințile lor triste, sunt culcați, contra cost, în aceleași paturi luminate din tavan, cu fete tinere, virgine, goale, frumoase și adormite cu pastile suficient de puternice. Ce vor face aceștia, într-o noapte întreagă, alături de trupurile vii dar inconștiente ale copilelor?
Gabriel Garcia Marquez revine asupra subiectului în două texte ale operei sale. Ȋn ambele povestește la persoana întâi. Nu lasă pe altcineva să trăiască, chiar și fictiv, o experiență atȃt de rară și delicioasă. Kawabata nu pune, însă, problema la fel. Scrisul lui arid și scurtat, nu satisface gustul occidental, cel al implicării scriitorului și al cititorului. Ideea este cu adevărat ieșită din comun. Însă este o idee japoneză și rămâne o idee japoneză.

Oricare dintre cititori are o problemă atunci cȃnd îi place mult o carte. Ȋși pune întrebări de genul: o fi adevărat ceea ce se scrie aici, chiar a trăit cineva aceste întȃmplări, cȃt este imaginație și cȃt este o realitate povestită? Autorul cărții o fi avut, oare, un contact nemijlocit cu ceva povestit în carte sau doar a auzit și el despre o astfel de poveste?
Pe diverse bloguri ale Internetului sunt comentarii ale acestor trei povestiri dar nu par toate a fi niște comentarii consistente. Bărbații nu prea lasă comentarii iar femeilor li se par niște ciudățenii. Este firesc. O femeie obișnuită, nu are cum vedea ceva mai mult decât nostim într-o astfel de legătură. Aceasta a fost prima impresie, după căutările de comentarii de pe Internet.
Ce pot să vadă niște barbați în vȃrstă în acele trupuri goale și neîncepute încă sexual? Acelea ale unor fete ce dorm și nu știu nimic din ceea ce se petrece cu ele. De fap nu se petrece nimic. Totul are loc doar în simțurile celui care se uită și care își aduce gȃndurile spre ceea ce privește.

Și totuși, fetele adormite visează. Straniul lor răspuns, greu de priceput, vine din neputința obositoare de a se trezi. Ele se sucesc în pat și se ghemuiesc ori se destind încercând să participe la ceva ce nu le lasă să doarmă, așa cum un țânțar poate deranja somnul cel mai statornic. Sunt încătușate acolo în adânc, în somnul lor aparent liber, nevinovat.
Mai sunt și un alt fel de comentarii, uluitoare, ale cititorilor, ale celor care au fost marcați de acest subiect neobișnuit. Femeile au vise în urma lecturii, vise în care se văd dormind goale și mâini neștiute la caută și le strâng sânii, ori le pipăie coapsele și simt priviri asupra lor. Se trezesc și caută în jur, să vadă dacă cineva le-a prins în palme sânii, dar nu reușesc să afle dacă doar au visat sau, la fel unui vizitator - zburător, cineva le-a însoțit fizic întreaga noapte. Dimineața, au convingerea că au fost vizitate și simt o stare de ușoară excitație, neclară și secretă.
Un vis ciudat este și cel al cititorului bărbat, ce doarme el însuși în vis și în patul său o tânără frumoasă îl privește trează și încearcă să îl trezească. El o vede într-un vis al somului din visul prim, cel în care visează în realitate și o vede pe fata frumoasă din două pespective, de undeva din exteriorul cadrului, o vede cu uimire, goală și dornică, și apoi prim mijirea ochilor lui, din somnul din care încearcă neputincios să se trezească. Îi vede fața, ochii, buzele și îi simte suflarea caldă, apropiată.
Aceste două paragrafe, scrise mai sus, sunt doar scrieri despre visele femeilor și despre visele bărbaților. Visele lor au un sȃmbure bine ferecat de către specia umană, ce poate să devină cȃndva un roman uluitor, unul atractiv. Pentru aceste două pasaje, ce nu trebuie să fie uitate, să se piardă, am scris acest text amestecat: între critică literară, eseu, proză și reflexie. Este vorba doar despre cȃteva vise nevinovate și imposibil de evitat, a căror trăire este descrisă, însă cu o dificultate extremă, pentru că aceste vise nu pot fi ținute minte. Despre ce? Despre o poftă de viață și despre o necurmată căutare a vieții, vise ce fac o breșă într-o zonă de neatins a firii oamenilor, visele lor neoprite fiziologic dar oprite moral, despre o cealaltă a lor jumătate, în care se regăsesc ei înșiși.

Nici Kawabata și nici Marquez nu se obosesc să deznoade interiorul neputincios al fetelor adormite. Sunt surescitați și bucuroși de masa lor copioasă și întinsă atȃt de darnic și totuși atȃt de împiedicată, de blocată în condițiile impuse de joc. Cine sunt ființele ascunse în spatele acestor scenarii de vis? Sunt două matroane anoste, hȃrșite în lumea trupurilor ce se vȃnd oricui. Ele dopează fetele ca și cum ar îndesa niște rațe pentru îngrășare. Banii sunt cei care inventează jocul și banii sunt cei care trebuiesc eliminați printr-o atribuire directă, nemijlocită, a viselor.

Pot fi atribuite în mod gratuit vise oamenilor? Se pot atribui liber unor personaje ale căror vise să se amestece apoi cu visele cititorilor unor cărți. Procedura este în firea lucrurilor. Ei vor visa, cu toții, rolul personajului principal. Dar personajul principal dorește să joace ambele roluri. Și cel de a dormi gol și să fie asistat de un exemplar reușit al sexului opus și să asiste el însuși un exemplar reușit al sexului opus care doarme în pielea goală.Nu este un lucru greu de obținut. Ce nu se poate întâmpla într-un vis? Orice. Pe de altă parte, faptul de a fi gol, lipsit de artificialele acoperișuri textile, este de la mama natură dat iar faptul de a dormi, lipsind cu totul din lume, este tot de la mama natură dat. Nu a privit așa Adam pe frumoasa lui Evă, în grădina Raiului? Fără ca Eva să se ascundă de privirile lui Adam. Așa cum leoaica nu pare de loc rușinată de goliciunea ei pe care leul, în aparență, o ignoră.
Așadar, ambele stări, atât de incredibile pentru cititori, sunt, de fapt, simple și firești doar că nu mai sunt accesibile în lumea socială a oamenilor. Ceea ce este mai greu a deveni, este acel exemplar reușit fizic al speciei umane. Marquez se minunează în fața picioarelor copilei, lungi lungi, curbate dulce, colorate în cele mai frumoase culori ale pielii, cu un miros natural atât de plăcut. Kawabata este impresionat și ademenit de sânii frumos sculptați ai fetelor și de buzele lor cărnoase, îndrăznețe, pe care ține permanent și excitat, o lupă imaginară.

Cum se desfășoară unul dintre infinitele vise ale unei femei? O ușă ce se deschide și se închide fără a o putea controla cineva. Este ușa camerei în care doarme, întinsă larg răsturnat, pe un pat. Nu este altceva acolo, nici un alt obiect, doar patul desfăcut, cu o învelitore albă, netedă. Geamurile sunt larg deschise și o lumină albă pătrunde de peste tot și acoperă trupul gol, neînfășurat al acesteia. Lumina se topește încet și se simte căzută într-un hău ce o doare. Nu este singură, prin ușă ies și întră bărbați ce o privesc și se minuneaza de goliciunea ei. Sȃnii îi sunt mȃngȃiați și măsurați de palmele lor multiple. Ar dori să fie un singur bărbat acolo și uneori ar dori ca acesta să plece și să fie un altul ce cȃndva a dorit-o. Nu se poate trezi să decidă ea care dintre acei bărbați să îi privească trupul lăsat acum discreției lor, abandonat în acea lumină puternică.
Cum se desfășoară unul dintre infinitele vise ale unui bărbat? Patul lui, cel în care doarme, este străjuit de două fotolii. Unul aflat aproape, pe care stă cocoțată și neastȃmpărată o fată tȃnără, al cărui trup neasemuit de frumos, se lasă privit. Pe celălalt fotoliu, mai îndepărtat, șade mama fetei tinere, goală și ea, la fel de frumoasă dar veștejită pe alocuri, atentă la gesturile fetei tinere și încercȃnd să corecteze, să îi explice acesteia ce să nu arate, ce să nu atingă la bărbatul ce doarme și visează. Bărbatul le privește, în visul său, pe cele două femei și nu știe care este sensul libertății lui de a le vedea și de a le avea în preajmă.

De ce oare acest subiect este citit cu atâta uimire și cu atâta atenție de către cititorii din întreaga lume? O explicație o dă însăși Kawabata: ,,Sânii fetei aveau o formă frumoasă. Bătrânul se tot întreba de ce, dintre toate animalele, numai la femeie sânii au căpătat o formă atât de frumoasă odată cu evoluția umanității. Iar faptul acesta, că sânii femeii au devenit atât de frumoși, nu este oare o victorie strălucitoare a istoriei umanității.”
Nu sunt convins că, un lup filozof, ce admiră meditativ țȃțele unei lupoaice frumoase, ar avea o părere diferită despre performanțele estetice ale speciei sale.

Femeia adormită, este femeia care tace, este jumătatea de femeie care este privită fizic în întregime, fără să se poată feri de privirile bărbatului. Ea ține ochii închiși, rămași la fel de frumoși și închiși pentru că sunt completați acum de goliciunea totală, mult mai nefastă pentru un bărbat decât privirea ei, oricât de pătrunzătoare ar fi. Odată cu tăcerea și cu nuanțele ascunse de către ochii ei cei închiși, dormind, rămâne pentru recepția ființei unei femei, din partea unui bărbat, partea ei bună, partea ei ce poate fi idealizată. Natura speciei umane se străduiește să perfecționeze femeia, îi dedică cele mai mari descoperiri ale liniei geometrice, a formei, culorii. De ce s-a străduit natura să producă cei mai frumoși sâni posibili pentru femeia omului, dintre toate mamiferele, dintre toate animalele? Probabil, pentru a compensa ceea ce este urât și adus zestre de către dezvoltarea intelectului lor, atât în bărbat cât și în femeie. Specia umană, la nivelul său global, cel de a-și asigura persistența, este cea împăciuitoare. Bărbatului îi cere implacabil să accepte femeia, contrar răutăților lui, iar femeii îi cere, la fel de implacabil, să se ofere bărbatului, contrar răutăților ei. Gabriel Garcia Marquez este deschis acestor idei pe care le privește cu har și din mai multe puncte de vedere. El vede în tristețea tȃrfelor ce i-au colonizat existența un imens realism al vieții, unul urȃt și neînduplecat, steril și invincibil în fața vreunei forțe a binelui teoretic.

Femeile ce pășesc pe scenele modei sunt, într-un anume fel, amenințate și ele de o astfel de neputință, ca și cea a frumoaselor adormite. Este, în realitate, o neputință salvatoare, o desăvârșire. Ele sunt mute. Nu vorbesc, prin tipicul fortuit al scenariului. Sunt ca într-un fel de somn al cuvintelor. Sunt frumoase, tinere, aproape despuiate. Ceea ce pot face ca să se definească constă în mișcarea și mai ales în atitudinea corpului lor. Atitudinea frumoaselor adormite este cea care nu a putut fi adormită de către nici unul dintre cei doi scriitori magistrali. Somnul a lăsat trupurilor ceva din viul lor încordat și previzibil, în care un bărbat subînțelege întregul lor arsenal, întregul lor gabaj senzual, sexual. Tăcerea gurii și tăcerea ochilor este darul pe care îl așteaptă un bărbat din partea unei femei, cu cât mai frumoasă cu atât mai bine.
Femeile din visele bărbaților tac. Femeile din visele bărbaților nu privesc. Ele nu sunt adormite în vise, își pot deschide ochii și pot rosti cuvinte, câte vor, dar nimeni nu le ascultă și nimeni nu le admiră ochii. Există în acele vise ceva mult mai mult decât atât. Trupurile lor nu mai sunt condiționate în visele bărbaților, prin și de conținutul lor în informații umane, sociale. Este condamnabilă dorința bărbaților de a uita despre sensul social al femeii? Ei preferă, la fel acelor bătrȃni, personajele acestor cărți, să uite ce vorbesc și să uite de ce vorbesc femeile. Amintirile bărbaților în vȃrstă despre femeile din viața lor sunt pătate toate de comunicarea animală, de limitele pe care viața, căutând libertate, și le permite tuturor viețuitoarelor ei.
Limbajul are o parte a sa frumoasă, sublimă, atunci cȃnd se substituie raiului și blȃndeții. Are, însă, și o parte urȃtă, legată de iad și de luptă între jumătățile sociale ale speciilor animale.

Ce este universal și ce este de nestăvilit în aceste trei povestiri din cărți aproape nefirești? Nu bătrȃnețea protagoniștilor masculini și nici lanțurile aruncate peste simțurile fetelor ce dorm goale, oricȃt ar fi ele de frumoase și de neprihănite. Nu este decȃt o atracție a ineditului toată descrierea trupurilor după care jinduiesc bărbații, toată viața lor, să le privească pe îndelete, oriunde și în oricare dintre părțile și ungherele corpului, nestresați de dorințele lor fizice și în voie. Nu este posibil ca un bărbat să asiste la somnul unei frumoase adormite și complet despuiate și ca el să nu se îndrăgostească, în cele din urmă, de acea ființă. Face parte din firea lucrurilor ca aceasta să se întȃmple. Geniul acestor scriitori a devenit doar o mică unealtă în raport cu acest adevăr valabil de la începutul vremurilor. De data aceasta imaginația bărbatului se va deschide și va plăsmui, idealizȃnd, ceva ce nu are nici o legătură cu trăsăturile interioare ale acelei tinere. Nici nu contează acest aspect pentru el. Nici nu dorește ca acea țintă expresă a dorinței lui să posede ceva anume, vreuna dintre laturile psihologice, bune sau rele, ale femeilor. Vrea ca un burete să șteargă orice idee despre un intelect și să lase acolo o pagină albă, pură, pe care să scrie el ceva sau să nu scrie nimic. Această liniște, ce înconjoară un trup de femeie adormit, este melanjul în care cade prins un bărbat și în acea liniște se petrece atracția lui spre a privi acele locuri nepermise altfel, ascunse privirilor, acel conținut din care se formează o rușine omenească. O face pentru a putea încasa, astfel, adevărul nerușinat ce leagă ființele umane, barbat și femeie.

Distanța extremă folosită de textul romanului lui Kawabata, aceea dintre un bătrȃn neputincios, dar nu chiar, și o fată tȃnără, dar deja în pȃrgă, nu stă în picioare în fața nici unui cititor, fie bărbat, fie femeie. Nici Garcia Marquez nu se lasă mai prejos. Bătrȃnul său personaj este o excepție sexuală nemaivăzută iar tȃnăra fată poate face oricȃnd copii, la o adică. Ambii scriitori universalizează și ideea și circumstanțele, pentru că vin în întîmpinarea cititorilor, deja copți demult, unii, și scuturați pentru totdeauna, alții. Pentru că nici un cititor nu acceptă ca el să nu poată fi pus în ipostaza de a fi prezent în cartea pe care o citește și pe care o trăiește, citind-o.

Ce se petrece în atmosfera unei camere în care, pe un pat doarme o tȃnără frumoasă, fecioară, goală? Este un mister la care aderă dezarmați ambii scriitori și pe care încearcă să îl descifreze prin folosirea a tot felul de chei ce se dovedesc, pȃnă la urmă, a fi iluzorii. Nu folosesc la nimic toate căutările lor emoționante. Mirosul de piele tȃnără, aromele aducătoare de pofte trupești, sfȃrcuri rumene și tari, imaginații ale jocurilor de atracție, puful abea bănuit al cutelor neuzate încă de pipăieli și de sudoare, apă și săpun ori tentația adulterului, buzele coapte și răscoapte, amintiri ale unor tentații din vremuri trecute, perversiuni încercate în treacăt sau în joacă, toate cad în comparație cu vraja de neînțeles pe care o induce aura trupurilor copilelor adormite. Este ceva ce aparține unei alte lumi, ceva presărat pe acel pat care nici nu contează ca și mobilier simbolic, cum de atâtea ori a contat în scrieri celebre. Acum nu contează un trup culcat ce doarme, ci contează somnul lui. Și mai contează curățenia fecioarei neîncepute, ce nu lasă nici măcar unei haine loc să se așeze pe deasupra trupului său.

Este posibil, oare, să se găsească vreo cale spre înțelesul ascuns al acestor cărți ieșite din comun? Pentru că, în realitate, ambii autori nu au știut cum să le gestioneze sfârșitul. Pe bună dreptate. Subiectul depășește orice poveste, oricât de bine ticluită, a unui scriitor.
Una dintre căi este umilitor de simplă și de posibilă. Întregul motor al acestor povestiri se bazează nu pe frumusețea goliciunii femeii, a cărei frumusețe reală rămȃne discutabilă, ci pe ceea ce se poate face cu acea goliciune, lucru știut de către toți bărbații dar și de către toate femeile.
O altă cale, este atât de frumoasă încât devine teoretică și de neatins pentru firea, îndeobște urâtă, a oamenilor. Din acel conținut al unei sfințenii a copilelor, despre care nu vorbește deschis nimeni, în nici una dintre cărți, și nici nu are cum vorbi cu ușurință, se cerne, totuși, ceva miraculos, și păcătos deasemeni, ceva care este cu mult deasupra unui comerț sexual simplu și lacom, pentru plăcere și pentru bani. Și chiar deasupra unui comerț nevinovat de a scrie, a tipări și a vinde cărți care apoi să devină celebre. Acest paradox, vizibil și deranjant din punct de vedere literar, lasă în urmă o dâră groasă de efemer.

Fetele frumoase sunt acolo, captive în visele din somnul lor și se foiesc mute spre lumea de afară. Doar visele lor sunt înlănțuite prometeic și definitiv și nimeni nu poate ajunge acolo vreodată. Din punctul lor de vedere, ca și ființe umane demne de o compasiune sinceră, ar putea exista pentru ele un unic adevăr. Iar acel adevăr se cuvine a fi găsit pȃnă la urmă. Sau măcar a fi căutat.