Meandre 72-La Þăndărei

Era încă ziua, devreme. Mihai parcă nu ar fi vrut să plece la Lupeni...
„Și ce să fac acolo? Mai am cîteva zile de concediu aprobate și eu să le petrec în „Jalea Viului?“ „
Mihai s-a apropiat energic de telefon și a făcut o comandă telefoncă cu unitatea. Nu după mult timp a avut legătura la ofițerulde serviciu.
-Sunt locotenentul major Mihăilescu.
-Maior Horvat, ia spune , „mămică“!
-Am onoarea să vă salut!
-Băi, ia lasă-mă cu d-astea, spune ce te doare!
-Păi eram în Deltă și am fost chemat la unitate și aș mai avea câteva zile de concediu...
-Ia stai tu la telefon și intru la Pârvulescu.
Liniștea aceea foșnită a tăcerii din telefon era vălurită vag de inducția îndepărtată a altor convorbiri telefonice. Un cuplu își făcea reproșuri și se auzeau vorbe grele. Vocile erau din ce în ce mai înalte...
-Băi Mihăilescule, a spus șefu că să te ia dracu și să-ți faci concediul care-l ai pe ordinul de serviciu.
Deodată lui Mihai i-a venit o ideie.
-Tov. Maior, nu vreți să-l întrebați dacă pot merge și la Þăndărei de Ialomița? Aș vrea să mă treacă la registru și cu garnizoana Þăndărei.
-Mă, dacă mă mai freci mult, când vii, te tăvălesc pe aici...
În liniștea de fond certăreții dispăruseră și se auzea în surdină o melodie lentă...
-Băi Mihai, vezi că te scriu acum în registru! Þi-a aprobat! Bine că nu ești aici că nebunul e nervos pe toată lumea, iar sunt evenimente „jos“.
-Vă mulțumesc din suflet! Sunt dator de cinste!
Mihai a pus receptorul în furcă, încet, parcă cu teamă.
-Teodora, eu cu Floricica o să dăm o tură pe la Þăndărei.Așa ce m-a apucat un dor...
Floricica, auzind vestea s-a bucurat.
-Nu merg și fetele cu noi?
-Nu, tata, acum mergem numai noi doi, la Þăndărei. Poate că a venit vremea să vezi unul dintre locurile de baștină ale tatălui și bunicii mele.
Aveau tren abia dimineață. Drumul nu dura mult și nu ar fi vrut să înopteze acolo.
Seara s-a scurs într-o oarecare stânjeneală.
„Poate că era mai bine să fi plecat în seara asta... „
Au privit la televizor un film anost iar după jurnal Mihai a căutat o carte și a început să citească.
Teodora a scos capul din bucătărie și l-a întrebat:
-Aș vrea să vă fac bagajul dar aș vrea să știu cât stați acolo ca să știu ce schimburi vă pun.
-Cred că cel mai târziu poimâine dimineață vom fi înapoi.
Teodora s-a apucat de făcut senvișuri pentru drum apoi a trecut discret, ca să nu-l deranjeze pe Mihai, spre dormitor unde s-a apucat să pună cele necesare pentru o asemenea călătorie.
Mihai s-a culcat în sufragerie lăsând aparatul de radio să meargă în surdină, copiii s-au culcat în camera Monei iar Teodora în camera ei.
După câteva ore Teodora a venit în sufragerie:
-Domnule, suntem adulți! Nu te prosti și vino în dormitor! Asta nu presupune vreo obligație din nici o parte. Suntem două familii și atât.
Mihai și-a luat pătura și s-a dus în dormitor.
Mirosul discret al trupului de femeie l-a învăluit...Teodora s-a strecurat dis-de-dimineață din pat, a pregătit micul dejun și a sculat fetele:
-Hei, puturoaselor, sculați și vă spălați! Floricica pleacă cu tata la Þăndărei.
Fetele, spălate și pieptănate, au venit în bucătărie. Sporovăiau tot felul de nimicuri de parcă s-ar fi cunoscut de o veșnicie. Teodora trebăluia prin cratițe, iar Mihai simțea o liniște ca o miere caldă cum îl acoperă.
S-au pupat de plecare și cei doi, tată și fiică, au ajuns la Gara de Nord destul de repede.
Trenul personal avea să-i ducă spre locul copilăriei lui Mihai.
-Tata, eu te-am mai întrebat chestia aia cu țiganii. La Þăndărei sunt numai țigani? Străbunica și bunica ta erau țigănci?
Mihai zâmbea învăluind copilul ci o privire caldă.
-De fapt vrei să mă-ntrebi dacă și tu ești țigancă?
-Da, asta vreau să te întreb. Þiganii sunt oameni răi, murdari, hoți. Oamenii se tem de ei.
-Și dacă îți spun că eu sunt țigan, așa cum îmi spunea mama ta, ades, ce părere ai?
-Dar mama e româncă?
-Da, mama ta e româncă dar noi suntem neam de țigani. Þie ți-e frică de țigani?
-Nu, nu mie-e frică și nu înțeleg de ce când eram la grădiniță părinții amenințau copiii că dacă nu sunt cuminți îi iau țiganii.
-Vezi, tu, tata, după ce țiganii au fost robi atâta amar de ani și nu au beneficiat de cultură și de educație, societatea nu prea i-a agreat. Așa cum la români sunt oameni buni și oameni răi tot așa sunt și la țigani, oameni buni și oameni răi. Și mai este un aspect oarecum trist, țiganii care au ajuns să fie educați s-au dezis sau au încercat să-și ascundă originea. Știi tu că dintre țigani a existat și un domnitor al Moldovei?
Uluiala copilului era fără margini. Mihai a continuat:
-Acest Răzvan era născut în Moldova, dintr-un tată țigan și o mamă moldoveancă. El intrase de tânăr în slujba în armata polonă și deosebindu-se printr-o vitejie neobișnuită în războiul polonilor cu muscalii, din simplu soldat a fost ridicat la cele mai înalte trepte ostășești de domnitorul Poloniei, Ștefan Bathory. Apoi, întorcându-se în Moldova, a intrat în slujba lui Aron Vodă, care i-a dat rangul de aga și l-a trimis, prin 1593, sol la Sigismund Bathory. Apoi, Răzvan a primit de la Aron comanda armatei sale de unguri. El, prin purtarea lui a fost îndrăgit de ostași și a izbutit, cu ajutorul lui Bathory, să-l răstoarne pe domnul său și să se urca astfel , pe un tron de care se făcuse vrednic prin vitejia lui.Cam așa scria Nicolae Bălcescu despre Ștefan Răzvan în capodopera sa „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”. Ștefan Răzvan, a fost alături de Mihai Viteazul până la moartea acestuia.
-Noi suntem neamuri cu Domnul Moldovei?
-Nu cred, Floricica tatei. La noi treaba e mult mai încurcată. Noi avem sânge din mai multe neamuri.
-Ia povestește-mi!
Pe fereastra vagonului se vedeau liniile telefonice în timp ce urcau și coborau între stâlpii de lemn. La fiecare stație se urcau tot felul de oameni. Chipurile din ce în ce mai arse de soare se ițeau din haine mai ponosite și trupuri mai apăsate de munca câmpului. Papornițe, găini, vase cu brânză, purcei, toate dădeau senzația de iarmaroc pe roți
-Pe mama mea o cunoști? Cea care m-a născut!
-Da, pe bunica Lili o cunosc. Dar ea e albă la față.
-Străbunica mea, bunica mamei, se numea Caliopi și era născută în Pireu. Era cea mai frumoasă fată din oraș și când avea cam 14 ani s-a îndrgostit de străbunicul, care era marinar, din Galați. Într-o noapte cei doi îndrăgostiți s-au hotărât să fugă pentru că familia ei nu-l dorea pe străbunicul. Bătrânul, pe atunci un flăcăi chipeș și cu ochi albaștri, a ascuns-o pe vapor și așa au ajuns la Galați. De frica grecilor care se juraseră că-l omoară, străbunicul s-a lăsat de marinărie și s-a dus la Moinești, în Moldova, unde și-a cumpărat pământ, și-a făcut casă și au scăpat.
-Interesant! Deci eu sunt și țigancă dar și grecoaică.
-Dacă te privește omul , tu ai nasul moștenit de la greci dar și părul negru și creț de la țigani. Ai fața albă, ca a grecilor dar ai grra și sprâncenele de la țigani. Poate că subconștientul te face să îndrăgești atât de tare podoabele și cerceii ăia mari și rotunzi. Străbunica mea, Șerbana, purta așa cercei.
Stația Ograda le prevestea că se apropiau de Þăndărei.
Mihai a luat fata în brațe, sacul de voiaj în mână și au coborât.
Drumul spre „țigănie„ nu era prea lung.
Mihai a luat fata de mână și mergeau pe mijlocul drumului pietruit prost.
Strada largă era mărginită de șanțuri pe care stăteau băîtrâne îmbrăcate în negru , cu capul acoperit cu basmale negre.
Stăteau pe șanț, mâncau semințe și priveau oamenii.
-Sărutmâna, mamaie, saluta Mihai la fiecare pas.
-Tata, o cunoști pe femeia aia?
-Nu, nu o cunosc dar la țară oamenii se salută , indiferent dacă îi cunoști sau nu. Cine merge pe drum salută pe cei care stau sau care se apropie în mers. Dacă cel care vine este mai în vârstă, trebuie să-l saluți.
Cu o oarecare înțelegere, Floricica a confirmat:
-Da, înțeleg și mi se pare frumos. Dar la oraș oamenii de ce nu se salută la fel?
Grea întrebare și greu răspuns...
-Sărutmâna, mamaie!
-Să trăiești , maică.
Baba, care stătuse trcește pe șanț, cu poalele întinse pe genunchi și cu un toc de cărți de ghicit alături, sprijinindu-se într-u băț, lustruit de atâta purtat, s-a ridicat.
-Mă, tu al cui ești? Că nu te-am mai văzut pe aici.
Mihai a strâns-o ușurel de mânuță pe Floricica astfel încât ea să fie mai atentă.
-Mamaie, eu sunt băiatu lui Ricu, a lu Floarea, sora lu Tudora a lui Poroambe.
Mă, tu ești din neamu lu Pascu? Ãla care l-a cununat pe alde Bălan?
-Da, mamaie.
Baba, după o clipă de gândire, cu un aer de profund respect, i s-a adresat:
-Sărutmâna, nașule! Străbunicul tău i-a cununat pe bunicii mei. Mamă, și ce nuntă mare a fost! S-a închis strada de joi dimineață și până luni a fost tot o petrecere. Hai, intră să mâncați ceva, că doar veniți de pe drum! Și prințesa asta e a ta?
-Da, mamaie, e fata mea.
-Mă, tu vezi că are căutătura babei Șerbana?
Mihai a scăpat cu greu și și-a continuat drumul.
Floricica era amuzată.
-Tata, tu, adică noi, suntem neamuri cu tot satul ăsta?
-Satul ăsta este de acum oraș. Cred că poți să spui că avem foarte multe neamuri aici.
La un moment dat, după o mulțime de opriri pe drum și câteva vorbe schimbate cu fiecare, au ieșit din strada mare și au intrat pe o uliță cu un praf gros de două palme. Mihai a rugat-o pe cea mică să-și scoată încălțările.
-Și să merg desculță? Dacă mă tai la picioare.
-Ascultă ce spune tata.
Mihai s-a descălțat și el și a legat încălțările de șireturi și le-a atârnat de geantă. Căldura plăcută a prafului l-a cufundat în copilăria mică. Floricica a remarcat și ea plăcerea de a merge descultă prin praf!
Tata, zici că este făină caldă! Pe aici nu trec mașini?
-De când am ieșit din șoseaua gării ai mai văzut vreo mașină?
-Nu, a trecut doar o căruță cu doi căluți care parcă dormeau.
-Mașini trec pe la fabrica de cărămidă și pe la spital. În rest nu au de ce să treacă. Oamenii nu prea au mașini aici.
Strada se oprea într-un gard ca apoi să se despartă în două. In fața lor, peste gard, un bărbat oacheș spărgea lemne.
-Salut, Costele!
Cel care răspundea la numele de Costel a privit atent, s-a apropiat de gard , apoi a ieșit pe poartă, nedumerit.
-Nu tu ești Costel Picerea?
-Ba da, băi Mihai! Bine ai venit. Chiar săptămîna trecută vorbeam cu băieții de tine. Vezi că tușa Tudora e-acasă. Abia a venit de la cioban că a avut rând la oi.
Bărbații s-au sărutat iar Costel a pupat-o pe Floricica!
-E-a ta, nu? Bă, ce albă e! Dacă ți-ai luat rumâncă!
Bărbatul a cotit la dreapta și la prima curbă spre stânga a salutat o femeie grasă, cu sânii generoși, care spăla rufe în curte.
-Sărutmâna, tanti Mita!
După o pauză de câteva secunde, cu chipul luminat de aducere aminte, femeia cu bluza plină deslin, exact pe forma sânilor, l-a luat în brațe și l-a sărutat zgomotos. Mirosul greu de transpirație și țuică o învăluia ca u aoreolă.
Mihai și Floricica au intrat în curte.
Un câine mare, legat cu lanț pe o sârmă, s-a apropiat agresiv. Mihai, păstrând o oarecare distanță, s-a așezat pe vine întinzându-i mâna cu prudență.
Câinele s-a oprit din lătrat, a mirosit mâna ca apoi să dea din coadă reticent...