Undeva în mijlocul deșertului, la aproape opt sute de kilometri de cea mai apropiată sursă de apă, trăiește un arbore. Ruta tuaregilor spre nici ei nu știu unde trece aproape de el, la o aruncătură de pumnal. Existența arborelui izolat se pierde în negura vremurilor. Înțelepții tuaregi scriu despre el de secole. Nimeni nu se apropie de arbore din respect, poate din teamă sau din amândouă deodată. Nu se știe exact ce specie e și nici de ce nu crește, de ce nu moare, de ce nu îl acoperă teribilele furtuni de nisip ale oceanului saharian. Nici vietățile deșertului nu se apropie de el, nici fulgerele vreunui cer înfuriat și nici zeii cu ifosele și capriciile lor. Nu există legende care să-l cuprindă și nici explicații științifice. Cineva crede că arborele singuratic și nemuritor e reîncarnarea unei femei frumoase care își așteaptă iubirea vieții. Acel cineva care crede asta sunt eu. Arborele ești tu, care ți-ai găsit răgaz să bați câmpii alături de mine și încă mai crezi în povești imposibile, în cuvinte și în speranță.