agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Pentru că sunt femeie ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-07-21 | |
Jory se vântura prin curte, cu o mână fermă și alta bleagă la spate, echipat de scandal, în blugi retezați deasupra genunchilor, din care atârnau ațe, și un tricou uzat cu mici găurele, prin care se vedea pielea gălbuie, și rotea în forul său interior câteva planuri pentru restul zilei, ca circarii farfuriile la capătul unor bețigașe, foarte conștient totuși de faptul că ele vor fi deturnate de lucrurile care se impun de la sine, care-l vor disloca pe el din starea de grație, din visare și plutire, și-l vor prăbuși în abisul șmotrului mecanic fără sfârșit.
Mă pot aÈ™tepta la orice din partea lor, socoti Jory. Mima absent un inspector sever È™i nesatisfăcut, cu dreapta pe încheietura stângii, lipită de coccis, zona cozii, încleÈ™tată într-o procedură de sugrumare până la albire, fapt ce trăda, dar nu era nimeni să observe, încordarea matinală a omului ce descoperă treptat puzderia de griji a zilei. Era fascinat că trecerea Tiranovulpii nu lăsase urme. Suplă, elegantă, mătăsoasă, atacase scurt È™i precis È™i consumase tot. Jory cercetă cu atenÈ›ie È™i greață anticipativă prin toate colÈ›urile, prin tufe È™i grămezi, temător că va da peste vreo ciozvârtă zdrenÈ›uită, un membru prea familiar sau È›esuturi moi neidentificabile, poate un os sau mai multe, pe care fiara să le fi scuipat, care să-i fi rămas eventual în gât, o tibie, un femur, dar nu, cu excepÈ›ia unei pete maronii în gazonul un pic turtit, urmele micului dejun luat pe iarbă lipseau. Tehnic, acesta a fost un picnic, calculă Jory. Nu asta fac toate carnivorele? Vânează È™i apoi È›in picnic. La iarbă verde. Doar că nu e frugal, e sățios, înecat în grăsimi. O mulÈ›ime de măruntaie! Tiranovulpea a mâncat două inimi, doi ficaÈ›i, două creiere, patru rinichi, patru gonade, plămâni È™i alte flecuÈ™teÈ›uri...Pe sfântul Curry! Ce liniÈ™te ar fi fost fără zgomotele emise de urechile sale! Câtă chietudine inaccesibilă lui în miezul acestei dimineÈ›i! ViaÈ›a în balonul bucolic care era Gim Kermadecul, suspendat deasupra fierberii sălbatice a imensității mlaÈ™tinii Mustipal Ros, în vecinătatea metropolei Hipercity, tot mai alterată, avea încă secvenÈ›e în care un soi de fericire relativă putea fi oarecum bănuită, dacă te străduiai înadins. ÃŽn dreptul desiÈ™ului de trandafiri, Jory se opri. Special îi lăsase să crească înalÈ›i, ca să fie văzuÈ›i din stradă. Auzise că aÈ™a câștigi respect, ba chiar admiraÈ›ie. Lumea te salută zgomotos, lumea păstrează distanÈ›a. Ce să doreÈ™ti mai mult? Din nefericire, tijele cu È›epi È™i mecanismul cu rotiÈ›e dinÈ›ate al florilor, niÈ™te cupe sofisticate inutil, orificii vegetale din petale, despărÈ›ite de elicele frunzelor, erau sufocate de pânze albe care curgeau pe toate părÈ›ile. E invazie de omizi, sau de păianjeni, socoti Jory. La o analiză mai atentă, cu o rămurică luată de pe gazon, căzută din viÈ™inul smotocit de grauri, descoperi că fantomatica învelitoare a trandafirilor nu era ce crezuse el, ci o substanță cleioasă È™i translucidă, care bătea spre alb, o depunere de vâscozități de sursă neÈ™tiută, o peliculă vărsată mai mult decât È›esută. Ce bizar! Chiar acesta e locul de unde a ieÈ™it È™i unde a dispărut la loc meÈ™terul dandy, cel cu piatra pe deget, zise Jory în forul său interior. O voi lăsa să se usuce sub soarele fierbinte al amiezii, apoi am s-o curăț...calculă el precis. Scârbit în mare măsură, Jory părăsi curtea către bucătărie. Soarele turat la maxim picura ceara lui fierbinte în capul cui se afla la îndemână. Pe când depășea pragul primului spaÈ›iu acoperit, cel al camerei albe cu geamuri înalte, pe care o visase înainte să existe È™i în care agoniza deseori când avea coÈ™maruri, un loc incert, încât se întreba uneori, treaz, unde oare este, când se afla acolo sau doar când trecea, primi o senzaÈ›ie vie din lumea fantomatică a meÈ™terilor care, oricât de reală, pentru el nu putea fi altceva decât o iluzie, un semnal modulat dintr-o îndepărtată È™i ectoplasmatică mare cu fiinÈ›ele ei acvatice în salopetă. O mulÈ›ime de molecule slab legate într-o nemiloasă cumplită derivă, acesta e realul proclamat sus È™i tare de Piramida-Primărie, socoti Jory, iar efortul de a-l impune tuturor, prin gesturi È™i arătări, e fireÈ™te derizoriu. Pentru ei, mediul lexical era o enigmă prea tare. Puteau în schimb să-È™i bâzâie dronele la nesfârÈ™it, să bârâie, să mârâie, să ciocănească È™i să bubuie, ăsta era tot limbajul lor, al autorităților, È™i câteva fraze standard, ca niÈ™te limbi lipicioase de broască, întinse după gâze. ÃŽn rest, edificii ce defineau grotescul, instituÈ›ii care procesau întocmai unor abatoare. Pe sfântul Curry! Ce carnaval de birocraÈ›i, ce irosire! zise Jory. O mare È™ansă chioară, să fii bila care ricoÈ™ează la nesfârÈ™it din aceste sperietori fudule È™i perfide, care se lăfăie în ignoranță. Omul e maÈ™ina È™i maÈ™ina e omul. Se confundă. Cât timp pumnul meu osos nu poate boÈ›i feÈ›ele lor metalice È™i pătrățoase, de mecanisme poluante care emană întruna aceleaÈ™i idei puturoase, rămâne să construiesc o lume alternativă, o realitate personală, care, mai ales, să fie izolată complet de emanaÈ›iile sulfuroase ale acestor deversări toxice È™i eÈ™apamente ale aÈ™a-zisei Piramide. Ai băgat de seamă, zise mintea lui către el, în forul lor interior, cât de mult urcă mercurul în termometrul intern al mizantropiei, atunci când eÈ™ti flămând? Jory stătea în uÈ™a frigiderului de parcă aÈ™tepta pe cineva să vină. Din interiorul luminat ieÈ™ea o boare de frig electric. Vedea lucruri noi, despre care nu È™tia ce să creadă. O carafă albastră îl atrăgea în mod deosebit, umplută cu o substanță albă, poate un lichid. Lovi cu palma matahala îngheÈ›ată, în lateral, urmărind să provoace o tresărire. O undă de È™oc. ÃŽn carafă însă, nicio miÈ™care. E ceva solid, sau foarte vâscos, calculă Jory. Nu îndrăznea să guste. Din fericire, un raft mai jos, găsi chifteluÈ›e crocante din testudas marine, pescuite cu drona în marea Tenebrosa, foarte la sud, acolo unde domnea Hakupit. Aveau în compoziÈ›ie, citi el, alge roÈ™ii iuÈ›i cultivate pe insula Berbecula. Jory aprecia foarte mult detaliile geografice È™i mai ales istorice pe etichetele alimentelor, care le ofereau o savoare literară. Pe sfântul Curry! Ce arome, ce gust de pulpa-mării, desăvârÈ™it! zise el. Fluxul subit de satisfacÈ›ie È™i mineralele care-i intrară în sânge, odată dezmorÈ›it aparatul digestiv, greoi È™i cam ruginit pe alocuri, îi vivificară mintea, care ieÈ™i în intervalul luminat din forul interior, È™i începu să despice firul în patruzeci È™i patru, cum îi era obiceiul. Degeaba te-ai tot învârtit, tur după tur, prin curte, zise ea, sentimentul familiarului dispăruse, anulat savant de meÈ™teri, a căror menire este chiar asta, să anuleze plăcutul, să obnubileze familiarul, să forÈ›eze fericiÈ›ii indigeni la exil, să întroneze bastardul rege inospitalier al bizarului, care este noul în esenÈ›a lui, opus familiarului. La aceste vorbe, È™i la potopul care le urmă, Jory simÈ›i o presiune în creÈ™tere sub tâmple, fluieratul de samovar al urechilor tot mai intens, È™i un embrion de durere ce încolÈ›ea rapid, undeva în centrul craniului. AÈ™a că renunță la ceaiul de maÈ›e È™i, spre jubilaÈ›ia minÈ›ii sale, își pregăti infuzie de spori cafenii. Ca să meargă ce mai rămăsese din chifteluÈ›ele crocante È™i iuÈ›i de testudas. Apoi Jory reveni în camera lui, făcu patul È™i încercă să se apropie de masa la care scria. Foile cu imnul închinat zeului din mlaÈ™tină Jubatu, reprezentat în artele grafice ca un jaguar mare iubitor de apă, aproape amfibian, ce înota extraordinar È™i se hrănea cu peÈ™te, erau multe dar goale, măzgălite È™i pătate, îndoite È™i ferfeniÈ›ite, È™ifonate. Le numerotase pentru precizie È™i ordine, È™i stabilise o normă de zece file pe zi până la trecerea traficantului de imnuri, în mai puÈ›in de o lună. Individul nu primea manuscrise mai uÈ™oare de 800 de grame È™i avea reguli legate de calitatea hârtiei, a cernelii, caligrafie, aÈ™ezarea în pagină, detecta rapid greÈ™elile impardonabile de limbă sau stil, stabilea meritul scrierii la o simplă frunzărire, È™i plătea numai după confirmarea venită de la preoÈ›ii care citeau zeului imnul, oficianÈ›i în centrala electrică ambroziacă unde Jubatu stătea captiv. Masa de scris era apărată de un scut invizibil, o navă alien care se proteja de el printr-un câmp de forță. Aglomerase pe ea cele mai plăcute obiecte unicat, recipiente ale egoului său, care nu se multiplicau. Dacă sufletul lui Jory ar fi fost un dulap cu sertare È™i rafturi, le-ai fi aflat acolo aÈ™ezate frumos ca bibelourile în nemuritoarea vitrină: telefonul utilizat doar ca deÈ™teptător È™i recorder de gânduri, cerneală albastră, albastru-neagră, albastru-verde, neagră, È™i alta de culoarea cuprului, căreia îi zicea uneori roÈ™ie, alteori maron, deÈ™i nu era nici una nici alta, apoi pipa cu trei tipuri de tutun, nordic, aromat, greu-duhnitor, È™apte fotografii ale autorilor favoriÈ›i, pe care îi plăcea să se laude că îi citise integral, trei cutii cu nouă stilouri de care se servea prin rotaÈ›ie, din respect pentru calitățile lor, È™i un stilou mereu pe masă, trei dicÈ›ionare, două explicative È™i unul de sinonime, trei cărÈ›i la care È›inea mult, un mic roman pe care-l considera perfect, o culegere de povestiri desăvârÈ™it de sumbre, volumul cinci dintr-o saga, care el singur avea 1173 pagini È™i nu era ultimul, un chibrit uriaÈ™ de grătar pentru aprins cu succes pipa, o lampă ca o macara pe un È™antier părăsit dar care funcÈ›iona, ajustabilă din articulaÈ›ii, topurile cu hârtie de scris, care însumau o mie de foi È™i cântăreau cinci kilograme, cinci grame una, cele în lucru deschise în evantai,  precum intrarea într-un tunel inaccesibil. Acesta era întotdeauna momentul critic în care simÈ›ea atît de limpede intervenÈ›ia unei voinÈ›e străine asupra lui, într-un mod intern È™i foarte insidios, o prezență căreia se obiÈ™nuise deja să-i dea un nume, Dresorul, iar când Dresorul se afla acolo, tentativa lui de a scrie era condamnată din fașă. Poate nu întâmplător, mulÈ›imea de lucruri care se impun de la sine È™i treburile care se cer făcute în legătură cu acestea, deveneau un roi sonor È™i o agitaÈ›ie fosforescentă ce invadau forul lui interior, fără să-i lase o cale de scăpare. ÃŽi rămânea să se întrebe unde era mintea lui în aceste momente tragice È™i dacă nu cumva ea era o colaboratoare a Dresorului, o trădătoare cu două feÈ›e. De ajutat nu îl ajuta, nici nu se arăta vederii. Era ea oare un agent dublu, o cârtiță? Ori avea el un defect de care nu era conÈ™tient, cauza trăirilor È™i judecăților bizare? Când trăgea linia obÈ›inea o sumă amară. Dacă răgazul pe care-l avea la dispoziÈ›ie era măcinat în conflicte interne spontane, în contradicÈ›ii È™i nedumeriri rudimentare, ce È™ansă să aibă unul ca el când marii mâncători de timp se vor arăta la orizont?  O! MăreÈ› Jubatu! Puternic vânător al apelor...nu era mai bine să zică pescar? Dar să numeÈ™ti un zeu felină pescar, cum suna oare? Era bun măreÈ›, sau nu? MăreÈ› pare că vine din măr, deÈ™i nu e aÈ™a, dar zeul e sensibil la aparenÈ›e, la sugestii È™i umbre, măreÈ›, Jubatu stă în măr, rimează cu pădureÈ›, coteÈ›, mălăieÈ›, îi scade din puteri, invalid! O! Grandios Jubatu! Puternic stăpân al apelor, rege al ostroavelor! Grandios ducea cu gândul la odios, formidabil, evoca teama făpturilor mici din care se hrăneau iniÈ›ial zeii, când erau simple creaturi ale mlaÈ™tinii È™i fugăreau pe toÈ›i în toate părÈ›ile, până la a fi ridicaÈ›i în rang de o sectă sau alta. Da, grandios, odios! Clar adresarea asta îl scărpina sub barbă pe Jubatu. Jory rescria imnul pe ultimele pagini ale unui caiet vechi de reÈ›ete, cu un creion expirat pe care una-două, trebuia să-l înmoaie în salivă ca să lase urme vizibile. O! Protector al navigatorilor, tu, cel ce ai zdrobit hoardele ticălosului Hakupit! Ajută-mă să alung furnicile din piersic! Ultima parte îi venise în mod natural, dar nu se potrivea deloc cu spiritul imnului. Asemenea cereri mărunte erau interzise. Intoxicată de Dresor, fără îndoială, minte îi livra aÈ™a perle. Era o continuare stranie, efectul dresurii care cucerea atenÈ›ia È™i o îndrepta spre existenÈ›e emergente. Nu era locul piersicului aici! Dar piersicul nu pleca din minte, se afla cu furnici cu tot în forul lui interior. Observase uÈ™oara fosforescență, funda bicoloră a coroanei, galbenă cu verde, o epavă a verii, cu trunchiul crăpat de căderea crengilor sub greutatea fructelor, poate ruinat într-un fel neclar de furnici, mai degrabă nu, un halterofil cu braÈ›ele rupte de povara halterei de rod, un nefericit fructifer, de care uitase, să-i fi pus proptele, dacă i-ar fi păsat È™i ar fi judecat din timp. Era uÈ™or să critici furnicile, care aveau într-adevăr muÈ™uroi la rădăcinile lui, È™i să le acuzi c-ar fi plănuit sfîrÈ™itul piersicului. MiÈ™unau în crăpături, pe ramuri, pe fructe È™i frunze, fără a fi clar ce fac, ce caută, ce filon au găsit, ce depozit exploatează, È™i Jory nu se gândise o clipă să le extermine, doar să le mute în altă parte. Obosit de noua deturnare a bunelor sale intenÈ›ii de la scrierea imnului, Jory se aruncă în braÈ›ele patului, să se înmoaie, căci de la postura precară È™i concentrare avea muÈ™chii amorÈ›iÈ›i È™i rigizi. Spera pe furiÈ™ ca maleficul personaj al Dresorului, ce planase ca o răpitoare de zi peste întreprinderile lui, să dispară. Acela fu momentul când, naufragiat în reciful pernelor moi, auzi răpăitul de sticlă al ploii, muÈ™cătura ei sonoră din acoperiÈ™, sări din pat È™i privi afară, doar pentru a vedea dulceaÈ›a galbenă zaharisită care curgea din gogoaÈ™a insuportabilă a soarelui. Pe sfântul Curry! Ciuli urechile È™i le orientă după zgomot. Aversa cădea pe camera de la stradă, dacă aÈ™a ceva era posibil. Deschise uÈ™a către hol, curios È™i adulmecând din instinct după aer reavăn. Calitatea sunetului se schimbă, ce captau acum pavilioanele sale era un ciocănit, sacadat, departe de curgerea fluidă È™i muzicală a ploilor. Toc-toc-toc, un ritm frânt pe alocuri, ceva iraÈ›ional. Privi pe gaura cheii: miÈ™cări de umbre, o agitaÈ›ie în faÈ›a luminii. Fereastra cu orhidee, acolo se întâmpla ceva: cineva lovea bizar în geam. Cu mare sfială căscă uÈ™a de-o palmă, să observe fenomenul. Văzu sau i se păru că vede nenumărate picioare subÈ›iri de cheratină, filamentoase, care clocoteau È™i se învolburau furtunos. Trânti uÈ™a peste imaginea de coÈ™mar. Picioarele i se bâțâiau din genunchi. Avea corpul de gelatină. Nu era ploaia. Era Miriapodul.   Â
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate