ți-ai fracturat glezna și unii încearcă să te convingă: „nu e decât o banală entorsă!”/ cât ai clipi te împing pe un simulacru de ușă / în rând cu vorbele cândva doamne cuvinte. nimerești la ora de geometrie în clasa a 6-a: triunghiurile se așază încăpățânate cu baza în sus; vertijul nu-l simt ele, ci taman tu: hipersensibilul / mereurevoltatul / imposibilul... o fi... o fi... doar o entorsă... așa o fi... o fi... mai de bonton (ca în lumea hipersuperultrapostpostcivilizată!!). pactul cu eufemismul ignoră realitatea, intimidează durerea, sensul / nu pe ale tale... / ducă-se pe pustii... minciuni... ăăăă... eufemismele-astea... desigur... (cum..., nu se cunoaște localizarea exactă?!) / revii la control: aceeași entorsă desigur... banală / căci patul lui Procust nu doar pentru alții fu brevetat / e o entorsă, domnuleeee, sigur, e o entorsă: ia uite ce bine mai dă la privit pansamentul în formă de X științific făcut ca la carte sub privirile oarbe ale bieților novici în acea zi geroasă când (nebune sau cum?) inadecvat lacurile s-au dezghețat / un doctor dăduse verdictul într-un afară bezmeticit de habarnam / doctore cu mustață à la Balzac... à la tine, la mine e iarnă și ninge... ninge, domnule, cu magnolii / hai, simte și tu! (cum, a simți nu are forma asta de... imperativ?! ȘI CE DACÃ?!)