Plecase imediat după terminarea programului de lucru preocupat să ajungă în timp util (asta însemnând să aibă timp să-și bea și cafeaua!) la vernisajul expoziției de pictură „Poeme autumnale” a pictorului Dragoș Berindei, un artist foarte bine primit de critică, dar și un vechi prieten de familie. Parcurse distanța până acolo la bordul Roverului său, de care arareori se despărțea. Foaierul teatrului „Aladin” era gol, cu excepția unor femei îmbrăcate în halate albastre, care pregăteau sala pentru deschidere. Intră în cafeneaua de alături, unde era întotdeauna bine primit, și ceru o cafea dublă. Fata de la bar se arătase surprinsă de cerere.
- Să nu-mi spuneți că v-ați apucat și dvs. de pictură și că desenați nuduri?
Grațian Varga, fiindcă așa îl chema pe bărbat, simțise o notă de ironie în glasul fetei și se încruntă.
- Mai știi pe cineva care s-a apucat de pictură și desenează nuduri?
- În afară de Berindei, nu mai știu pe nimeni, stai liniștit!
- Berindei nu pictează nuduri, drăguțo!
- Atunci de ce m-a chemat să-i pozez în atelierul lui de pictură?
- Incredibil!!! Și te-ai dus?
- Cred și eu! La cât plătea pe ședință, n-aveai cum să-l refuzi!
Luă cafeaua din mâna fetei cu o oarecare reținere.
- Și?
- Și atât! Nu s-a dat la mine, dacă asta vrei să știi!
- Să te cred?
- Nu țin neapărat. Doar mă cunoști!
- Bine, te cred, dezarmă el. Ce faci peste o oră?
Fata ridică din umeri.
- Nu știu! De ce mă întrebi?
- Aș vrea să trec pe la tine după ce ies de la expoziție! N-am mai trecut de mult!
- Sunt acasă, poți să treci când vrei!

În jurul orei nouăsprezece începuseră să sosească oficialitățile: primarul, șeful Poliției, Procurorul-șef, Ghețea, Ion Gârbovan de la Cultură, Maia Roșca de la ziarul local „ Ochiul Hydrei”, Pompei de la Salubritate și alte fețe simandicoase, crema orașului Dulceștii-Retezați. Grațian Varga se amestecă printre invitați, ferindu-se să iasă în evidență. Îl salutase și dăduse mâna cu Berindei, care se arătase foarte încântat de prezența lui acolo. Gârbovan deschise, cum se așteptau cu toții, dezbatereile plicticoase despre artă, în general, și despre arta lui Berindei, în special, acoperind cu greu murmurul de fond al celor prezenți. Urmase la rând Maia Roșca, o împătimită a artei, care nu făcuse economie de aprecieri laudative despre autor și despre creațiile sale, sfârșindu-și discursul apoteotic.
- Privind aceste pânze superbe, văd parcă Dulceștii noștri dragi îmbrăcați în straiele ruginii ale toamnei, din care, desigur, nu lipsește expresia cea mai înaltă a frumuseții, femeia!
E greu de spus dacă mesajul ei impresionase audiența, cei mai mulți erau adunați în grupuri și grupulețe, flecărind, mâncând fursecuri, bând vin sau făcând coadă la toaletă.
Varga trecuse și el în revistă peisajele autumnale, surprinse de Berindei, și se oprise în fața tabloului de forță al expoziției, un nud, reprezentat aproape în mărime naturală. Nu-și dăduse seama de ce, dar chipul femeii, întins lasciv peste un morman de frunze, semăna izbitor cu cel al Demetrei, soția sa. Înțelese abia mai târziu de ce nu putea fi o coincidență, după ce descoperise alunițele Demetrei, reprezentate și așezate acolo unde doar el știa că există sau așa crezuse până atunci. Gârbovan nu scăpase prilejul să-l abordeze, în trecere, cu un aer distrat și zeflemitor.
- Dacă n-aș cunoaște-o de mic copil, aș zice că este leit Demetra!
Deoarece expoziția era cu vânzare, Varga avuse în clipa aceea o revelație. Trebuia să cumpere tabloul imediat, o dată ca să scape de tachinările răutăcioase ale cunoscuților, apoi ca să poată aprofunda bănuiala. Îl rugase pe băiatul de la casierie, după ce-i plătise zece mii de lei ( cât era prețul tabloului!), să-l ambaleze și să-l pună pe bancheta din spate a Roverului, având în vedere dimensiunile acestuia. Achiziția sa nu scăpase neobservată, mulți considerând gestul său de înaltă simțire și ținută artistică. Cineva chiar îl comparase cu un fel de Mecena de Dulcești!

În drum spre casă își amintise că îi promise Laurei, fata de la bar, că va trece pe la dânsa. Deși nu prea avea chef de vizite, schimbă direcția de deplasare spre apartamentul ei. O găsise uitându-se la televizor.
- Ți-am auzit motorul mașinii când parcai! îl întâmpină ea bucuroasă. Ce ai în pachetul acela de pe bancheta din spate?
- Nimic important. Un tablou!
- Să nu-mi spui că-i nudul lui Berindei, ioi, că nu te cred!
- Nu-ți spun, dar chiar acela este! L-ai văzut?
Laura zâmbi.
- Eram de servici în ziua când l-a adus. Mă așteptam să semene cu mine, nu cu nevastă-ta!
- Crezi că i-a pozat și ea lui Berindei?
- Altfel nu-mi explic detaliile, alunițele, vreu să zic.
- Tu ca femeie ce crezi? A pozat numai?
- Nu cred! Alunița aceea, știi tu de unde, n-o poți descoperi decât într-un singur fel! E părerea mea!
- Așa cred și eu!
- Știi că am și eu una? supralicită ea, descheindu-și cămașa de noapte.


Pe la nouă seara ajunse acasă. Demetra îl aștepta în geam și-i făcu semn cu mâna, admirându-i măiestria de a parca dintr-o mișcare. Luă tabloul și urcă spre locuința sa de la etaj.
- Ai cumpărat un tablou? îl întreba ea în timp ce se chinuia să desfacă ambalajul. Nici nu-ți dai seama ce curioasă sunt!
- Normal.
- Știi doar cât de mult iubesc eu pictura!
- Știu.
Îndepărtă ultimul strat de hârtie și se îngălbeni la față de cum văzu nudul.
- Nu ți se pare că seamănă cu mine? îngăimă ea.
- Ba da! Uită-te și la detaliile astea!
Demetra se schimbă din nou la față, de data aceasta în alb.
- Insinuezi ceva?
- Nu, numai că este peste puterea mea de înțelegere!
- Și ce ai de gând să faci?
- Îl atârn deasupra patului nostru conjugal! îi mărturisi el. Mă duc să iau un cui și ciocanul!
- Fă ce vrei! murmură ea, privindu-l cum iese și intră în garaj.
Varga găsi cu greu un cui suficient de mare care să țină tabloul și se întoarse ținând cuiul într-o mână și ciocanul în cealaltă. Demetra nu mai era în cameră. De pe geamul deschis al dormitorului, auzi șuieratul delicat al Toyotei, mașina Demetrei, și scârțâitul pneurilor Goodyar, care mușcau din asfalt.