Strada.

Eh Oh ținea muștiucul pipei între incisivii de jos, vechi de trei decenii și jumătate, și dinții de vedetă superiori, al căror secret de fabricație și modalitate de prindere (lipici industrial?) aparțineau meșterului care i-i montase.

Ce danturi superbe aveau europenii de acum șapte milenii, gândea Eh Oh. Colți zdraveni. Și unghii groase, cornoase. Rupeau, spintecau cu ele. Sfâșiau. (Enigma calciului, insondabilă.) Molimile moderne au apărut după ce deștepții de chimiști și-au băgat nasul. S-ar zice că ei au declanșat spasmofilia universală.

Secolu' vitezei, auzi. Mai bine, al bârâielii. Veacul marii scofale. Scuturat de grețuri mondiale. Hliziții ăia televizați, carnage planneri, care se medaliau neîncetat între ei, până li se făcea poftă de sânge. Hidos. Atât de sapiens.

Eh Oh suflă o gură de fum peste corolele molie. Fantoma cenușie se îmbina cu perdeaua. Ce trist, socoti. Toate acele scandări glorios-unsuroase, prăbușite în neant. Din limbile lor larve nu vor mai ieși fluturi. Dispariția șulfanilor sforari era semnul cel mai clar că ordinea veche picase. Gângăniile îi anihilaseră. Ce urma?

Fereastra. Strada.

Vibrația zilei: zero. Pustiu era și înainte, acum era un pustiu pustiit. Culori puține, atotputernica lumină albă filtrată printr-o pânză de nori livizi. Un motor îndepărtat uruia, țiuia și duduia simultan, parcă din cer, din locul unde se trăgeau sforile.

Ehei, șulfanii sforari, ce vremuri! Nostalgie.

Eh Oh simțea un gol sufletesc, pe care-l numise mârlancolie. Suna prost, dar numele era fidel. Cei pe care-și vârsa în mod obișnuit bila dispăruseră. Nu mai avea un obiect clar al furiei, iar valoarea acesteia de leac scăzuse. Maneliștii, cocalarii, corupții, idioții, grobienii, escperții, unde erau? Nu mai erau. Mârlancolie.

Ce ar fi să fugă? propusese el. Eh Ah nici nu voia să audă. În alte părți era mai rău, zicea ea. Aici măcar aveau un buncăr cu provizii unde să se retragă, la nevoie. Pe Eh Oh, însă, îl neliniștea râvna sporită a instalației coșmarești-orice era, nu putea fi bun-pe care o botezaseră Moartea cu Motor, care uruia înfiorător peste casele din sat, și le înghițea la rând, dar mai ales Baobabul Gorgonă, un "arbore" negru, uriaș, apărut din senin spre deal, ce parcă eclozase din clădirea cu pereți albi de var a sediului birocrației locale (atinsă de extincție ca tot restul).

Copacul, sau orice altceva ar fi fost, era stins și nemișcat ziua, întocmai unei picturi funeste pe cer. Noaptea, un număr incalculabil de gângănii, care purtau cu ele o fosforescență galben-verzuie slabă, roia în jurul "crengilor" sale tentaculare, iar fulgere stranii, întunecate, zgârcite în lumină, desenau o coroană mobilă și spectrală.

Ai vrut să vezi alieni, na-ți alieni, râdea de el Eh Ah Delicia, când aveau curajul să privească spectacolul angoasant împreună. Înainte de invazie, fusese un mare fan al genului science-fiction. Avea în bibliotecă numai volume unul și unul-SF Masterworks-câteva sute, care nu-l ajutau cu nimic.

E drept c-am fost mai pregătit decât alții, își zicea, mai predispus la supraviețuire, iar oroarea nu mi-a obnubilat rațiunea, nu m-a spulberat, cum au pățit unii, socotea el. Iar asta, fără discuție, datora sf-ului.
Ochiul stâng vede bine, dar cel drept nu focalizează. E bulit, deliberă Eh Oh, după ce se holbase o vreme în albumul cu timbre, lăsat deschis pe fotoliu de Eh Ah, când cu unul, când cu celălalt. Suma lor dă o performanță satisfăcătoare, dar trendul e în picaj, cumpăni el. E necesar să lupt cu morcovi și spanac împotriva acestei dezgustătoare afecțiuni, deși probabil este ereditară, supremă, invincibilă. Morcovi!

Dar aș zice că și lumina s-a degradat un pic. Are în compoziție o vibrație nouă, neplăcută, poate chiar toxică, care apare, socoti Eh Oh, după ce corpusculii ricoșează din exofauna și exo-ce-o-mai-fi-aia-flora cu care ne-am pricopsit (citise în era primei tinereți lucrarea de vulgarizare a științei-lumina, undă sau corpuscul? unde se arăta natura ei duală, ce amintire de neuitat!).

Știam eu că nesuferitul ne împroașcă cu ceva, nu e doar gâdilare, pișcătură-e un jet opărit! știuse el să formuleze atunci, în completarea cărții, propriile concluzii asupra dualității luminii. Era de părere că savanții sunt utili cu matematica lor, mai ales când confirmau perversiuni ale firii pe care el le bănuia.

Soarele aruncă materie fierbinte drept în noi, e vulcan în erupție. Nu-l mai lăudați atât! era opinia cu care s-ar fi rățoit la numeroșii amatori de bronz și plajă, dacă n-ar fi fost timid până aproape de invizibil.

Pufăia în continuare, iar într-o vacuolă din tâmpla lui-la mansardă-Arch Wolof, personajul, fuma și el, tabiet de limpezire a minții, preocupat chiar atunci de soarta lui Bau Paguru, personajul personajului, nimerit într-o grozăvie de vortex. Cum să-l ridice oare deasupra torentului murdar al poveștii în care-l băgase, nu foarte diferit de cel în care plutea autorul-Haralb? era chinul lui Wolof.

Înainte de a trece la fapte, e bine de știut ce ar face un supererou în locul tău. Sau ce ar scrie, socoteau ei.

Acesta-i efortul țânțarului de a ieși din chihlimbar! medită Haralb. Când viața toarnă rășină fierbinte peste tine, ori bâzâi tare, ori mori! Iată învățămintele jurasicului. (Bâzâitul e metaforă pentru scriere, firește.)

Fii salvatorul nostru, Bau Paguru! gândiră simultan Haralb și Arch Wolof, chiriașul.

Între timp, fantoma de fum crescuse cât toată camera.

Puse pipa-n scrumiera de pe un raft, dădu perdeaua la o parte și-și strecură nasul printre orhidee, întocmai unui jaguar de Orinoco la pândă.

Șoseaua.

Știți momentul acela special când o grupare bălțată de căței mari și mici, căreia nu știi cum să-i spui (haită-prea lupesc, guerilla-prea dur, turmă-prea bovin, partid? ha-ha, grup-prea turistic, ceată-prea folcloric, gașcă-prea infantil, bandă-prea tehnic), o facțiune canină mai degrabă, trece pe o stradă pustie? (dacă nu ținem cont de prezența aproape carnală a haosului)

Frăția cozilor încovrigate tocmai ataca, când Haralb răsări să vadă, furgoneta de marfă răsturnată-n drum, care era de vreo trei săptămâni acolo și fusese răvășită și eviscerată de mulți alți hoitari, printre care Eh Oh însuși, Delicia, vecinul lor Manole Cal Cumplit (poreclă asupra căreia căzuseră de acord într-o seară, după ce aflaseră, în urma unei discuții purtate cu el, că sărmanul om râde nechezat).

Furgoneta lovise stâlpul de curent care pleznise și atârna acum ca un boxer în corzi.