Ceaiul de tei făcut de Bunica era unic. Era desăvârşit. Fără îndoială, unul dintre elixirele la care nu oricine se cuvenea a avea acces. Poate pentru că se însera devreme. Şi, mai apoi, ziua intra peste întuneric odată cu Bunica, mărunţică şi sprintenă ca un argint-viu. Se făcea viaţă. Se ducea tot somnul. Toată frica. De durerea aia în gât. Pe care ea, Sonia, multă vreme a asociat-o cu o pagină dintr-o carte de colorat. Una pe care, oricât o acoperise de culori, tot goală se încăpăţânase să rămână. Şi colorase cu îndârjire. 45 de minute. În genunchi. Cu faţa aproape lipită de hârtie. Intrând în spaţiul movului şi al maroului cu ciocurile lor boante. Al galbenului icterizat. În tirania negrului şi în stridenţa trandafiriului care prea puţin mai aducea cu inflorescenţele din grădiniţa, cândva eternizată, a casei.

În sobă ardea focul. Bunicul, mare iluzionist! Punea baterii consumate pe burta sobei. Să se încarce. Le recupera mai pline decât le cumpărase! Şi Sonia nu avea cum să nu creadă, deşi privirile de profesoară ale Mamei... Mai ales că bateriile miroseau a coajă de portocală. Şi a tema aia la matematică, pentru prima dată, fără prea multă anxietate şi complexe, rezolvată [: Uff, de n-o fi fost doar o întâmplare, doar o...!] Şi intra Bunica... puţinică şi vie, vie-de-tot! Se ducea durerea nesuferită. De gât. Cu gust de cariocă... sau, poate, durerea nevăzută de ea niciodată la propriu..., durerea lui Dănuţ, verişorul de departe care-şi îmbrâncise copilăria. Nu, nuuu! Altcineva îl îmbrâncise. Nu văzuse nici asta concret. Simţise aşa un nod sugrumându-i sufletul. Nu plânsese de faţă cu nimeni. Dar şi-a amintit mereu. N-a uitat niciodată. Iar neuitarea este cea mai adâncă formă de rugăciune. Un fel de izbândă, poate izbânda în persoană. Asupra scârbei de moarte. Dar aici mirosea a portocală, iar portocalele n-au cum să ţină departe Crăciunul şi o altă zi, o alta, încă una, aşa încât, oricâtă imaginaţie ai avea, în ruptul capului nu vei putea închipui un sfârşit! Linguriţa este un zurgălău. O întreagă pădure de tei se revarsă în dormitorul minuscul. Ies aburi. Toate florile se întregesc. Toate cântecele. Ceainicul, adevărată bijuterie! Ateliere şi meşteri iscusiţi! Artizani ai porţelanului, ai refuzului de fi uitaţi într-un muşuroi al timpului... Răcoarea dimineţilor înainte de marea zăpuşeală, garanţia că vei rezista încă o zi, încă una..., că vei aştepta mereu, ca un copil doborât de uimire, fiecare trecere a cerului prin părul tău, prin spectacolul propriu, prin felul acela în care te hotărăşti în sfârşit să întrebi, să uiţi... să uiţi de spaimă, de orice obsesie a „consecinţei celei mai grave”... Şi cum îl mai mânuieşte Bunica!! – Bea acum... acum cât e cald, Părăluţă! Şi mâine dimineaţă orice durere va fi amintire! ... – Da, da..., alt gen de amintire!

S-a temut atunci. Nu pentru că Bunica nu ar fi avut dreptate şi că – Doamne, fereşte! – durerea cu pricina nu s-ar fi dus pe pustii, ci, pur şi simplu, i-a fost teamă că, odată şi-odată, teiul avea să-şi schimbe gustul. Şi culoarea. Şi efectul... Sau numai ochii ei se vor schimba într-atât, încât prea puţin din cele ce fuseseră odinioară va mai recunoaşte. Chiar şi aşa, o să caute ea o portiţă mică-mică, o să se furişeze, o să-şi mângâie mâinile, o să le spună: Ştiu, voi sunteţi mâinile fetiţei magice [şi fetiţa asta locuieşte în mine! Dintotdeauna!], chiar dacă azi desenaţi lucruri încâlcite, propriul labirint, propria pedeapsă! O să-şi apropie nările. O să simtă. Acelaşi miros al pielii: un amestec-de-nisip-cu-vânt-de-primăvară, glasul Mamei, câţiva ghiocei, o zăpadă, pojghiţa de gheaţă testată mai întâi cu dreptul, verificată mai apoi pe de-a-ntregul cu doar 5 minute înainte de zbugheala la şcoală. Eu am fost aici mereu cu voi. Eu voi rămâne. Aici, acum, nimic nu este tragic, nimic ireparabil-irecuperabil. Doar peticul ăsta de suflet pe care, ca pe un papirus, îţi aşterni strigătul iubirii către Dumnezeu, al nevoii bolnave de El. Asta în ciuda dezicerilor tale, a tuturor acelor infime fracţiuni de secundă când fără ezitare L-ai împuşcat [ –Tu stai de-o parte, Doamne! Savurează-ţi capodoperele schiloade sau, na, ia şi apucă-te de alt adam, fă-i o evă şi mai tributară sau, nu, răstoarnă ordinile, fă-te Dumnezee şi lasă-mă în continuare şi pe mine femeie! Şi nu care cumva să mă acuzi de-o blasfemie sau ceva de genul! Am şi eu dreptul!]... L-ai împuşcat... vinovat suprem făcându-L de toate neajunsurile tale. De durerea în gât cu chimicale. De o plecare intempestivă căreia, pe moment, nu i-ai găsit minima semnificaţie. De o Bunică ce devenea din ce în ce mai mică; ca o scamă avea să se aşeze pe pijamaua ta decolorată, pe obrazul tău; avea să-ţi intre în respiraţie... să-ţi amintească de ceva atât de familiar, imposibil de apropriat...

Sentimentul nefiinţei va dura suficient de puţin. Va fi zbaterea nevăzută nici de tine însăţi, o trambulină, apogeul montaigne-russe-ului. Vei fi convins că vei continua..., chiar vei... Sufletul tău se va prinde de o iarbă, de un miraj, va fi constant martorul Bunicii, al ceaiului ei cu miracole. Printre petale şi stamine, ritualul va deveni poem, un five o’clock al esteţilor ieşiţi din irealitate. Vei zâmbi la orice durere de gât, te va amuza încordarea de a acoperi golul unei pagini... Ţipătul mamei, văzându-şi îmbrâncit copilul, se va curma brusc, când mâna paşnică va risipi somnul, va aduce la Realitate! Pentru că, până la urma urmei, cât de concret, cât de adevărat este mormanul acesta de deşertăciuni în care ţi-ai înfipt unghiile?! Unghiile şi pixul!

Suntem construiţi după modelul universului. Căruia îi e foame, mereu îi e foame, o foame teribilă! Şi şi-o satisface. Fără prea multe scrupule. – Bea-bea! Până mâine dimineaţă, durerea asta o să fie doar amintire! Şi beau-beau... Deşi nu mai simt. Pădurea de tei. Nici florile întregite. Nici roşul. Bunica este amintirea-de-Bunica, incrustată într-un ceainic imaginar, în zurgălăul închipuirii mele de copil iremediabil care trebuie musai, la rându-i, să ofere zurgălăi, ceainice, păduri şi flori întregite altora..., celor care azi sunt asemenea mie cândva. Din nimic să ofere! Dacă trebuie! Bunăoară, din plicul ăsta aproximativ dreptunghiular şi aseptic! Atât de comercial! Lamentabil produs în serie! Din care se revarsă chimicale fără nicio memorie afectivă. Dar care mă ţin în viaţă... prin autosugestie, căci sunt puternică! Şi beau! Şi beau! Şi dau! Şi dau! Fără prea multe scrupule. Cu toată convingerea. Într-o dimineaţă înnoptată când aş vrea să plâng, dar mult mai important mi se pare că este să visez. Să institui Realitate! Şi visez, visez..........................................