Prin fereastra minusculă ţaţa Didina nu zărise mai nimic. Un nimic atât de înfricoşător! A bătut în geam. O dată. Chiar de 2. De 3! Nimic! Şi-a oprit o spaimă. A doborât un fel de molie. Praful ei înecăcios. A tuşit astmatic. Îndreptându-şi broboada, s-a ridicat greu, ca şi cum ar fi trudit să iasă din gura lipicioasă a unei dihanii. Cu privire mioapă, a dat târcoale bătăturii. Chiciura acoperise contururile: nu puteai şti decât aproximativ unde începe şi unde sfârşeşte ceva. Un câine foarte probabil scăpat din lanţ se învârtea fantomatic. După propria-i coadă. După… o umbră?! Ţărancă de la câmpie cu vreo 2-3 dealuri, pe care în vremurile bune creşteau micşunele şi de unde îţi puteai da drumul cu sania sau cu câte un vis deloc oarecare, Di-di-na şi-a luat inima în dinţi. A făcut un tur de forţă al ogradei. Şoproanele purtau lacăte şi lanţuri grele. Istorii reprimate. Vinul continua să respire în butoaie din lemn din care curgea, la intervale regulate, prin robinete minuscule, bine drămuite…. aşa… în absenţă?! Un topor cu coadă scurtată. Ciocane de felurite mărimi şi alte fiare. Pănuşe de tutun uscat matusalemice, zdrobite, într-un final, sub apăsarea scabroasă a vremii… Mirosea a fum. Dar fumul venea de undeva de mai departe. Aducea cu el mica agonie a Câlniştei apostrofând, la început de noiembrie, în prag de Arhanghel, melancolia letală a celor câteva sute de sălcii pletoase leşinânde. Podul de peste volbura apei scârţâise pentru ultima oară. Se prăbuşişe fără a pune în gardă. Aerul leşios încă păstra urma deznădejdii, sentimentul ineluctabilului. La o răscruce de vânturi se arătaseră vrăjitoare, de nu cumva va fi fost coteica aceea ţipând dezmembrată la paie... Solitar, un petic de sac înţepa nepăsarea pământului, în amintirea timpurilor suportabile… –Frunzaaaa-Frunzaaaaa! – îşi aminti brusc Didina cum o chema pe căţeaua destul de jigărită, dar constant gudurându-se la minimul dram de atenţie. Strigătul se pierdu într-o parte ieşită de sub incidenţa interacţiunilor. Un cocoş aproape ţanţoş o zbughi, tăindu-i calea, mai să-i împleticească gleznele. Vreo 4 găini îl urmară. – Ăştia să fi fost stăpânii acareturilor?! În spate, grajdul gol. Pătulul aruncând în ceaţă câteva străluciri aurii de ştiuleţi tomnatici. Cuferele deveneau giganteşti, puteau oricând să te cuprindă. Acolo, cândva, o fetiţă îşi derulase poveştile fermecate: se făcuse „fata moşului cea bună” şi, lăsând modestia la o parte, îşi apropriase comorile cuvenite… Îşi croise ziua cu miracole…, căci la spatele casei erau tot soiul de minunăţii: cutii cu buline roşii imense în care cândva fusese halva,.. halva sau cubuleţe de zahăr, borcane, mai mari, mai mici, cratiţe cu şi fără mânere, cutii goale de chibrituri, chiar şi câte o mână de păpuşă…, relicvă demnă de studiat de-a fir a păr pentru extragerea concluziilor… Tot ea le făcuse loc, în inimioara-i cât un fluture sidefat, celor 6 ghemotoace alb cu negru, pe care le instruise ca la carte să facă şpagatul, ochii mari,… să se dea mai ales la bârne… Mâţişoarele se sfiiseră. Mieunaseră cu foc. Se panicaseră. Perseveraseră. Magazia cu lemne, casa cu pisoi de altădată! Casa cu rumeguş de acum! Didina o ia la fugă! Cât ai zice peşte, este din nou în faţa geamului minuscul opac… Acelaşi nimic. Acelaşi clei. Fie ce-o fi! Se repede la uşă! Un aer putred, întuneric brumos cu ceaţă, îi înghite răsuflarea. Frig năpraznic! Din instinct, strigă. Propria voce îi îngheaţă sângele-n vene. O prezenţă străină ia în posesie locul. Frunza chelălăie ca scoasă din minţi. Acelaşi cocoş străbate haotic o curte pe diagonală. Bătrânii au chipurile îngheţate acoperite cu brumă. Mormane de haine deasupra mormanelor-trup. Un cocoloş de beznă cu vomă astupă unica fereastră.


În vis, o femeie bătrână ca moartea, înstăpânită în mijlocul unei foste bucătării, articulase gestual Marea Negaţie. Plita se dărâmase sub privirile amândurora. Şi fetiţa de odinioară a ştiut că nu e bine.