Să nu-şi facă probleme. Lumea are grijile ei! O să treacă, o să treacă! Pe lângă. Ca şi cum. Să simuleze, deci, firescul, neîntâmplatul acela în arie negativă. Să nu-şi iasă din obişnuinţe! Să nu-şi! Să nu!

Prin urmare, să se oprească lângă trandafirul roz-gălbui cu petale creponate, să-i simtă răsuflarea şi povestea aşa cum o simt toate celelalte surate de grădină. Chiar şi îngerii coborâţi în chip de licurici, lăsând pudoarea şi harfele la o parte. Clipa să-şi redefinească priorităţile! Să pronunţe Bună dimineaţa cu pauza aceea imperceptibilă între silabe, cu intonaţie sigură, chit că. Să facă din discontinuitate o improprietate, cu care oricând şi-ar permite să jongleze, atâta vreme cât e conştientă. Să-şi imagineze! Să ia imaginaţia! Să o substituie realităţii! Să se păstreze intactă! Lucidă-lucidăă! Aşadar, să-şi imagineze cum dimineaţa ei a început cum nu se poate mai bine! Mai natural! Mai util! Mai special!
Care va să zică, alarma de la telefon o trezise, în ritm beethovenian simfonic 40, exact în momentul acela în care un nou vis îşi cerea dreptul la porţia de iluzie. Interjecţional-pufos, ea îl poftise să revină „data viitoare”. Se întinsese pisiceşte şi imediat sărise în perechea de papuci din catifea ciclamen, care, ca de obicei, aşteptaseră nerăbdători să-şi umple golul nopţii cu 2 picioare irezistibil de vii. Se privise în oglindă. Nu se mai săturase. Chipul odihnit. Epiderma strălucitoare şi ochii luând în posesie misterele cosmosului. O tinereţe fără de sfârşit. Minune! Cântând, îşi făcuse loc perfect în ziua cu pricina. Şi cafeaua. Cu zahăr brun şi vanilie. În clinchet de argint, răspusese la telefon în 3 rânduri. Cu afabilitate maximă. Tandru-tropical îşi hipnotizase interlocutorii. Tot ea îi readusese la viaţă. Valsând, umpluse burta din pluş a unui iepure gras cu ierburi orange. Se pierduse câteva fracţiuni după o mătase vorbitoare. Aranjase gândurile mobile ale unei gărgăriţie… Gărgăriţă-riţă-ţă..ăă, unde vei zbura…! Chicotise! Intempestiv descoperise detaliul acela al tabloului cu arţar şi om, care îi scăpase atâta vreme. Îşi notase esenţa în forma unui sistem de ecuaţii simple. Nu, nu-i venea a crede! Oare, atâta Fericire, să fie ea în stare s-o poarte?! Îşi cenzurase această nebunie specială. Măcar parţial. Calculând timpul exact de la ea, în poziţia aceea, iată, femeie-cu-trandafir-lângă-fotoliu-grena-crem, până la cea mai recentă descoperire stelară. Anii-lumină i s-au trântit la picioare. Înduioşată, i-a luat ca pe spiriduşi. Matern-colosal i-a aşezat în poşetă. S-a întins în pădurea crescută ad-hoc în centrul sufrageriei. Neputincioasă, s-a lăsat invadată…….


Dar ea!

Ea nu se oprise lângă un trandafir! Nici vorbă de petale creponate! Nu-i simţise răsuflarea! Nuuu!

„Bună dimineaţa! se dovedise a fi o formulă mult prea complicată. Optase [= Altcineva alesese în locul ei] pentru gestul semiautomat al înclinării capului.

Luase realitatea! Ba nu! Realitatea o luase pe ea! Ca o apă nemiloasă purtând-o cu forţa. În faţa unei oglinzi. Ca pe condamnată. Lumea se oprise. O disecase. Ziua se strânsese în jurul ei ca o funie. În solitudine, chipul i se străvezise. Viermişori otrăviţi mâncaseră cu neruşinare. Cu ea de faţă, în atâta absenţă! Epiderma pocnise treptat-treptat până la a o descoperi cu totul. Miliarde de celule izbucniseră în afară. Nopţile interminabile de insomnie îi incrustaseră vulnerabilitatea.

Şi, totuşi, ziua reuşise să treacă. Frumos. Aproape-suportabil.