*129. La masă cu Sonya şi Sid Kelso.

Stela şi Lia ajunseră în curând în oraşul artificial, unde se despărţiră, Stela pornind spre cabinetul medical, unde o aştepta Alex, în timp ce Lia decise să treacă pe la tatăl ei, fără a-i spune acest lucru doctoriţei.
Intră în biroul domnului To Kuny tiptil, ca nu cumva să-l deranjeze, însă constată că dânsul nu dormea, fiind din nou „instalat” în fotoliu, faţă în faţă cu aparatura dumnealui cea modernă. Ea îl salută voioasă, îl îmbrăţişă şi-l sărută pe obraz, dânsul bucurându-se de revenirea fiicei sale.
- Iarăşi cu aparatele astea, tati?
- Iarăşi, draga mea.
- Nu te-ai odihnit?
- Ba da, scumpete. Însă m-am trezit mai înainte.
- Ah, sper că nu te-am deranjat.
- Nici gând, iubire! Dar tu, ce-ai mai făcut?
- Nimic deosebit, tati. Am fost până în navă, dar ştii deja acest lucru. Acum vin de acolo. Luci e foarte ocupat, aşa că l-am lăsat să-şi vadă liniştit de treabă; nu dorea să fie deranjat. Cu toate astea, m-a servit, ca de obicei, ireproşabil, iar eu m-am îndopat cu tot felul de bunătăţi, nu l-am putut refuza.
- Cine ar putea refuza asemenea delicatese? o aprobă tatăl ei.
- Ai observat ceva nou, neobişnuit pe înregistrările astea sau de ce le tot priveşti?
- N-am observat nimic neobişnuit, le privesc doar pentru a fi sigur că nu mi-a scăpat ceva. Ar fi trebuit să observ ceva neobişnuit?
- Păi, nu ştiu... Luci spunea ceva, înainte de a se fi prăbuşit rocile alea... Eu sigur n-am auzit şi n-am văzut nimic, dar el susţinea că ne-ar fi urmărit cineva. Poate a auzit el ceva... Spunea ceva de o umbră, care nu ne aparţinea.
- L-am auzit şi eu, pe înregistrări, când vorbea despre asta, dar... Să vă urmărească acolo cineva?! Nu cred că ar fi posibil.
- Nu ştiu, tati. El spunea că din vina acelei persoane s-ar fi prăbuşit stâncile alea. Nu găsea altă explicaţie.
- Eu n-am observat nimic pe înregistrări. Curios; o să mă uit cu mai multă atenţie.
- Nu, tati, nu te mai obosi!
- Nu mă obosesc deloc, scumpo. Aş vrea să lămuresc chestia asta. Să pricep de ce s-a produs acea prăbuşire. Până acum, pe Proxima nu s-au petrecut asemenea lucruri neprevăzute, de foarte mult timp... În plus, cine şi de ce v-ar fi urmărit pe acolo? Şi de ce ar fi provocat acea prăbuşire? Sau mai ales, cum?
- Nu ştiu, nu-mi pot explica. I-am spus şi lui că nu pare logic, dar acum nu ştiu dacă să-i dau sau nu dreptate. E complicat.
- Este, draga mea. Dar... O persoană acolo, în peşteră, urmărindu-vă pe voi... Dintre locuitorii Proximei nici nu se pune problema, ei ar avea nevoie de costume de protecţie, care-i incomedează, în care se mişcă foarte anevoios, deci, nu! Despre vreunul dintre colegii voştri nu poate fi vorba. Iar altcineva, cine? Eu, Nick sau Ly, nici atât. Deci... Nu văd cine!
- Da, tati, e misterios, dar... Nu ştiu ce să zic. Dacă e adevărat? Dacă Luci are dreptate?
- O să mai verific imaginile, însă cred că s-a înşelat. Nu putea fi nimeni acolo.
- Ai grijă, tati! Nu te obosi prea mult. Pentru că mâine vei veni şi tu în navă, la petrecere.
- Poate că voi veni. Acum am un motiv în plus să vin, pentru că vreau să vorbesc cu comandantul vostru despre treaba asta.
- E o idee bună. Să vorbeşti cu el mâine. Să ştii că în seara asta n-o să rămân aici. Vreau să stau şi cu Ly, să discut şi cu ea.
- Sigur, scumpa mea. Poţi merge. Sunt convins că şi Ly e nerăbdătoare să te vadă şi să-ţi vorbească. Vă înţelegeţi bine amândouă?
- Evident. Altfel cum?! Ştii că ea şi Mihăiţă al nostru... Adică... Cred că în curând ei doi... Înţelegi tu ce vreau să spun.
- Da. Ştiu că ei doi petrec mult timp împreună şi sunt îngrijorat din cauza asta.
- Îngrijorat?! De ce, tati? N-ai motive.
- Poate că n-am. Şi poate că în curând ei doi vor sfârşi ca fratele tău cu Maria. Asta doreai să-mi spui, nu-i aşa? presupuse To.
- Cam aşa, recunoscu Lia.
- Păi, nu m-ar surprinde. Dar nici n-am nimic împotrivă. Îmi place Mihăiţă.
- Mă bucur că gândeşti aşa. E un lucru bun, tati.
- Dar tu, draga mea? Tu ce planuri ai, cu Lucian?
- Eu, tati?! Cu el?! N-am nici un plan, deocamdată...
- Cum?! Nici măcar acum, după ce ţi-a salvat viaţa?
- Şi ce-i cu asta? Ce dacă mi-a salvat viaţa? Vrei să spui că pentru fapta lui ar trebui să-i cad imediat în braţe? Adică... Vreau să spun că... Îi sunt cumva datoare? Aşa crezi, tati?
- Nu, draga mea. Ştiu ce vrei să spui, dar nu la asta mă refeream. Eu credeam că, încă dinainte de povestea asta cu peştera, ţi-ai fi făcut planuri de lungă durată cu el, pentru o relaţie strânsă, ca între Nick şi Maria, sau sora ta cu Mihăiţă, ori Alex cu Stela...
- Nu m-am gândit la aşa ceva deloc, tati.
- Ar trebui să te gândeşti, draga mea. Anii trec, nu stau în loc, aşteptând hotărârea ta.
- Ce vrei să spui, tati? Că îmbătrânesc şi o să rămân singură?
- Desigur că nu, draga mea. În cazul tău, nu poate fi vorba despre aşa ceva, nu încă... Totuşi, timpul nu aşteaptă până vei hotărî ce vrei, de fapt. Poate că nici el nu va aştepta aşa, la nesfârşit. În final, se va sătura de toate capriciile tale. E tânăr, frumos; de admiratoare, cu siguranţă n-ar duce nicicând lipsă, ar avea oricând de unde alege. Odată şi odată tot îşi va pune ordine în viaţă; ai văzut doar, lui îi place ordinea. Iar tu vei rămâne cu regretele şi n-aş vrea să te alegi cu atât. E păcat să pierzi o asemenea ocazie. Unul ca el, mai rar.
- Ce vrei să spui, tati? Crezi că sunt capricioasă?
- Nu chiar, dar... Într-o oarecare măsură, totuşi, da, draga mea. Eşti!
- Oh... Te rog, tati, scuteşte-mă! Ştiu ce-i bine pentru mine. Sunt psihiatru. Şi psiholog.
- Nu sunt atât de sigur că ai şti, draga mea. În cazul ăsta, faptul că eşti psiholog şi psihiatru nu te ajută prea mult.
- Hmm... Nu vreau să vorbim despre asta, tăticule. Am plecat. Pa, încheie ea.
- Pa, scumpa mea. Şi mai gândeşte-te, te rog! o sfătui To Kuny, înainte ca ea să dispară.
Lia părăsi biroul tatălui ei, nemulţumită de această ultimă discuţie avută cu dânsul. Să se gândească?! La el?! E.L. ... Oare nu asta făcea ea mereu, în mod chinuitor şi obsedant, cât şi contradictoriu?! Uff... Se îndreptă spre camera ei, unde ajunse în scurt timp. Era încă ziuă şi evident, Ly nu era acolo. Aşa că Lia se schimbă, hotărând să doarmă vreo oră, două, până va apărea Ly, dacă va apărea atât de curând. Sătulă, dar încă obosită, adormi imediat, fără eforturi. Când se trezi, era aproape seară, iar Ly încă nu ajunsese. Se plicitisi în aşteptarea surorii sale. Se schimbă şi plecă prin oraş, să servească masa de seară la un restaurant din apropiere, gândindu-se că după ce va sosi Ly, se vor lua cu vorba şi nu va mai putea să plece în oraş.
Nu-i era ei foarte foame, doar mâncase destul în nava albastră, de aceea decise să mănânce puţin, ceva slab, nu foarte consistent, mai ales că şi ziua următoare va mânca la fel de mult, pe săturatelea, la petrecere; în plus, numai bunătăţi. Dar nu strica o mică gustare şi în seara aceea, chiar dacă era vorba despre mâncare artificială. Îmbrăcată, ca de obicei, în pantaloni, blugi elastici, strânşi pe trupul ei delicat, cu adidaşi şi o bluzică modernă, ieşi în oraş. Nu se îndepărtă prea mult de camera ei; găsi în apropiere un restaurant.
Fără a sta pe gânduri, intră. Cercetă cu atenţie localul, în căutarea unui loc convenabil. Deodată privirea i se opri asupra unei mese, unde zări o persoană cunoscută ei. Se îndreptă spre acea masă, gândindu-se că ar putea ocupa acolo un loc. Mai întâi însă dorea să se convingă că nu se înşelase asupra persoanei pe care o zărise, aşa că se apropie cu discreţie. Ajungând acolo, observă clar că nu se înşelase, deci, se opri în dreptul acelei mese.
- Bună seara, zâmbi Lia, salutând prieteneşte persoana respectivă.
- Salut, îi răspunse Sonya, ridicându-se. Lia, ce surpriză...
- Te deranjez cumva?
- Deloc, răspunse Sonya, reocupându-şi locul.
- Grozav, aprecie Lia. Atunci pot să stau aici, cu tine, sau e ocupat?
- Poţi să stai. Scuză-mă... Ia loc, te rog! o invită Sonya.
- Eşti singură? se interesă Lia, după ce se aşeză.
- Până să fi venit tu, da, eram. Îl aşteptam pe fratele meu. De fapt, încă îl aştept. Trebuie să apară dintr-un moment într-altul, explică Sonya. Dar se pare că domnului Sid îi face plăcere să întârzie şi să-şi lase sora să aştepte.
- Ah, în cazul ăsta înseamnă că te deranjez, presupuse Lia, intenţionând să se ridice.
- Nu! se opuse Sonya. Stai acolo!
- Cred că-i ocup locul fratelui tău.
- Îl vezi cumva aici, ca să-i ocupi locul? Hai totuşi să ne mutăm prin apropiere, la o masă cu trei locuri, unde Sid să ne poată observa când va sosi, propuse Sonya, fiindcă la acea masă erau doar două locuri, iar localnicii nu aveau obiceiul să mute scaunele de la o masă la alta.
- Bine, acceptă Lia şi amândouă se ridicară.
Găsiră o masă alăturată, care corespundea cerinţelor lor, aşa că se aşezară acolo. Sonya nu comandase nimic până în acel moment, deci, se puteau muta fără probleme.
- Eşti sigură că fratele tău nu se va supăra dacă mă va găsi şi pe mine la masă?
- Să se supere?! Dimpotrivă. Sid se va bucura enorm.
- Chiar aşa?! zâmbi Lia.
- Da. Şi-a făcut o impresie bună despre tine.
- Mă bucur. Ştii... Trebuie să-ţi mulţumesc, începu Lia o altă idee.
- Mie?! Pentru ce? se miră Sonya.
- Pentru că, după cum am înţeles de la domnul Kuny, tu l-ai anunţat că eu şi Luci rămăsesem blocaţi în acea peşteră.
- Ah, da... îşi aminti Sonya. N-am făcut mare lucru. Am observat întâmplător; adică, nu chiar întâmplător... Şi m-am dus să-i spun dânsului.
- De ce tocmai domnului Kuny?
- Nu m-am gândit la altcineva. De ce? Am greşit?
- Nu. Ai procedat corect. Deci, încă o dată, îţi mulţumesc. Datorită ţie, ne-au scos mai repede de acolo, altfel cine ştie cât am fi rămas; poate eram şi acum tot acolo... Nu mai puteam suporta!
- N-ai pentru ce să-mi mulţumeşti, replică Sonya cu modestie, apoi se interesă, oftând uşor, cu o urmă de tristeţe în privire, ca şi în glas, tristeţe pe care Lia o remarcă imediat: Colegul tău ce face?
- Luci?! Acum, mai bine. Îţi place de el, nu-i aşa? întrebă Lia pe neaşteptate.
- Poftim?! Nu... tresări Sonya. Recunosc, e un tip interesant şi foarte simpatic, dar nu-i potrivit pentru mine. Mă bucur că se simte bine.
- Mda... murmură Lia. E în navă acum, pregăteşte împreună cu roboţii un meniu deosebit pentru petrecerea de mâine, pe care o vom da în nava noastră, cu ocazia încheierii vacanţei noastre. E invitat şi domnul To Kuny. Presupun că ai putea veni chiar şi tu, cu fratele tău. De ce nu?
- Ah, nu, mulţumesc, refuză Sonya oferta Liei. E tentant, dar n-am putea. Am avea nevoie de costume de protecţie, care ne-ar incomoda foarte mult, mai ales la o petrecere.
- Înţeleg, spuse Lia. Îmi pare rău.
- N-ai de ce. Nu-i vina ta că trebuie să purtăm costumele alea. Şi... Cum a fost în peşteră?
- Oh, nu-mi aminti! Groaznic! Nu mi s-a întâmplat aşa ceva niciodată.
- Îmi imaginez. N-a fost o experianţă plăcută. Nici măcar pentru Luci. A fost rănit.
- Aşa e. Ce-i drept, nu foarte grav. S-a ocupat Stela de el. Ea e medicul nostru şi încă unul foarte priceput. Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără ea.
- Pricep. Dar cum anume s-a întâmplat?
- Nici acum nu-mi dau seama. Pur şi simplu, deodată, pe neaşteptate, ne-am trezit că se prăbuşeau bolovanii ăia peste noi.
- Nu la asta mă refeream, o corectă Sonya. Cum s-a rănit Luci?
- Ah, el... Salvându-mi mie viaţa. M-a ferit pe mine de lovituri; nu şi pe el.
- Înţeleg. Ce bine că n-ai fost singură, ci cu el!
- Desigur. Ăsta a fost marele meu noroc. Mai rău pentru el e faptul că pe deasupra, a şi răcit. Imaginează-ţi ce-a făcut, nărodul... Şi-a dat jos haina de pe el, ca să mă acopere pe mine, să nu-mi fie mie frig, iar el a rămas doar într-o bluză subţire în peştera aia răcoroasă, toată noaptea... Acum suportă consecinţele. E sub tratament şi n-are voie să părăsească nava vreo câteva zile. Din nou!
- Se simte rău? păru Sonya foarte îngrijorată.
- Nu chiar. I-a trecut puţin. Doar că-l mai dor injecţiile pe care i le face Stela. În rest, n-are de ce să se plângă.
- Injecţii?! se miră Sonya.
- Ah... E modul nostru de a vindeca, uneori, în caz de necesitate, prin injectarea unei substanţe...
- Bine. Nu-i nevoie să-mi explici, o întrerupse Sonya. Şi tu?
- Eu n-am nimic. Mulţumită lui, chiar n-am păţit absolut nimic. Sunt teafără, nevătămată. Am fost puţin obosită, speriată, poate şi deprimată, dar mi-am revenit complet. Ştiu că el a riscat enorm numai pentru mine, dar nu înţeleg de ce.
- Nu-ţi dai seama?! Ar trebui...
- Nu ştiu... Poate că e prea bun, ori aşa e felul lui de a fi, în general.
- Probabil... Şi totuşi, ce făceai acum pe aici? Căutai ceva anume? Sau pe cineva?
- Nu. Încercam doar să mănânc puţin, ceva uşor; masa de seară. Ai putea să-mi recomanzi tu, doar te pricepi mai bine.
- Să-ţi recomand? Cu cea mai mare plăcere. Doar că te-aş ruga să mai ai puţină răbdare. Poate vine totuşi Sid. Îl aşteptăm încă cinci minute, iar dacă nu apare, să fie sănătos. N-are decât să mănânce singur, mai târziu. Pierde ocazia de a sta la masă cu noi.
- Bine, cum zici tu. Fratele tău e foarte drăguţ. Merită să-i mai acordăm cinci minute. Chiar şi mai multe, nu doar atât.
- Mai multe, nu! Oricât de drăguţ ar fi, nu mai am răbdare. L-am aşteptat destul. Nu înţeleg de ce întârzie; nu m-a anunţat că ar fi reţinut. Pe unde o umbla?! Mie mi-e foame...
- Mai dă-i o şansă. O să apară el.
- Cinci minute, doar atât! Nimic în plus, decise Sonya.
- Atunci, oriunde ar fi, ar trebui să se grăbească, presupuse Lia. Ştii, mie nu mi-e foame, dar m-am gândit că n-ar strica să mănânc puţin.
- Te-ai gândit foarte bine, replică Sonya.
- Mai ales că mi-am găsit şi companie, o completă Lia. Credeam că voi servi singură masa de seară şi mi-ar fi displăcut.
- Ah, nu mai e cazul. Dar... Tu nu stai în aceeaşi cameră cu Ly? Cu fiica domnului Kuny?
- Ba da, cu ea.
- Şi ea pe unde-i?
- N-am nici cea mai vagă idee pe unde. Dar oriunde ar fi, sigur e cu Mihăiţă, colegul meu.
- Mihăiţă?! se miră Sonya. Vrei să spui Mihai, colegul acela al tău, cu ochii albaştri, căruia îi plac computerele.
- Exact, el. Mihăiţă, informaticianul, campionul, mezinul nostru. El e îndrăgostit nebuneşte de Ly.
- Şi Nick de Maria, o completă Sonya, nostalgic. La fel, colegii tăi Alex şi Stela. Şi... Luci?! întrebă Sonya pe neaşteptate.
- Luci?! se fâstâci Lia, întrebarea părându-i-se incomodă. Nu ştiu nimic. Nu cred să fie îndrăgostit, sau să aibă vreo preferinţă, vreo iubită. Sau poate are, dar eu nu ştiu. Mie nu mi-a spus...
„Sigur că are. Eşti chiar tu...” se gândi Sonya; ea ştia...
- Ah, nu ştii... Dar celălalt coleg al tău?
- Celălalt?! Ah, Nis... Lunganul... El... Habar n-am!
- Lunganul?! De ce-i spui aşa? se miră Sonya.
- Cum adică, de ce? Păi, doar e lung, nu-i aşa? N-ai observat?
- Ba da, este, zâmbi Sonya. Dar tu? N-ai pus ochii pe nici unul?
- Eu?! Ah, nu... Nu încă. Dar tu? îi întoarse Lia întrebarea.
- Eu?! păru surprinsă Sonya. Mă mai gândesc, am timp destul. Nu mă grăbesc.
- Vezi... Şi eu, la fel. Nici eu nu mă grăbesc. Dar fratele tău, Sid?
- Nu ştiu, nu mă amestec în treburile lui.
- Cum? Nu discutaţi despre aşa ceva, ca între fraţi?
- Ba da, uneori, dar nu l-am auzit că i-ar plăcea de cineva anume. Poate că nu vrea să-mi spună.
- Poate... Oricum, e un băiat simpatic.
- Ştiu. Doar e fratele meu.
- Nu se poartă frumos cu tine?
- Ba da, doar că uneori mă enervează. Alteori întârzie prea mult, ca de exemplu, acum. Aşa sunt fraţii...
- Aş fi vrut să fi avut şi eu un frate, ca tine, care să mă supere din când în când, să mă enerveze. Crede-mă, nu-i prea interesant să fii singur la părinţi.
- Îmi închipui. Deci, sunt totuşi norocoasă că am un frate, care să şi întârzie pe deasupra.
- Eşti foarte norocoasă, îi zise Lia, apoi se ridică, fiindcă observase pe cineva cunoscut la o masă din apropiere. Scuză-mă numai puţin. Mă întorc imediat.
- Bine, te aştept, îi răspunse Sonya.
Lia se îndreptă spre masa la care îi zărise pe Ly şi Mihai, tocmai pe ei doi.
- Hei, salut! Aici eraţi, nebunaticilor? îi întâmpină astfel Lia.
- Da, aici, îi răspunse Ly.
- Ia loc şi tu cu noi, o invită Mihai.
- Nu, mersi, drăguţule, îl refuză Lia. Mă aşteaptă altcineva, la o altă masă, din apropiere.
- Serios? Cine?! se interesă Mihai. Luci n-ar putea...
- Nu, el e în navă, iar Stela i-a impus restricţii. Sonya...
- Ah, ea? Unde-i? întrebă Mihai, privind curios prin local.
- Acolo, îi indică Lia discret. Şi nu te uita atâta spre ea; nu ştii că nu-i frumos?! Unde-ţi sunt bunele maniere? Le-ai uitat acasă, pe Terra?
- Scuze... zise el.
- Lasă asta! Să discutăm despre lucruri mai serioase, propuse Lia.
- Cum ar fi? Ce anume? întrebă Mihai.
- Păi, spre exemplu... Pe unde aţi colindat până acum voi doi, haimanalelor? Am tot aşteptat-o pe Ly să vină în cameră, până mi s-a acrit, dar ea nici gând să apară.
- Ia te uită cine vorbeşte... replică Mihai. Dar tu pe unde ai umblat ieri seară, până după ora 12.00 noaptea? Sau azi-dimineaţă, devreme, pentru că nu era în cameră când am venit eu acolo.
- Lasă, nu-mi cere mie explicaţii, rosti Lia.
- Atunci, nu-mi cere nici tu mie, i-o întoarse Mihai.
- Bine. Atunci, hai să cădem de acord asupra unui lucru, da? Vreau ca la ora 20.00 să mă întâlnesc cu Ly, în camera noastră. Dar să fie singură, fără tine, pacoste ce eşti! Ai priceput?!
- Mai vedem noi... murmură Mihai.
- Nici un „mai vedem noi”! Rămâne aşa cum am stabilit, îi impuse Lia.
- Ca să vezi, cine ne stabileşte nouă un program?! Crezi că tu ai să-l poţi respecta, domnişoară? o întărâtă Mihai.
- Eu, da, evident! Sper că şi voi, zise Lia.
Lia se răfui puţin cu Mihai, fiindcă-i făcea plăcere, iar între timp, la masa Sonyei apăruse în sfârşit şi fratele ei.
- Salut, surioară dragă, i se adresă el voios. Scuză-mă, te rog... Am întârziat puţin?
- Puţin?! se înfurie Sonya. Cum adică, puţin?! Eu mor de foame aşteptându-te pe tine, mă plictisesc de una singură, iar tu numeşti asta „puţin”?!
- Ah... N-o lua chiar aşa. Am fost cu prietenii prin oraş şi uitasem că trebuia să luăm masa de seară împreună, explică Sid.
- Păi, sigur, tu cu prietenii tăi... Sunt atât de importanţi pentru tine, încât uiţi de propria ta soră, îi reproşă Sonya.
- Scuză-mă, n-am ştiut că o să te superi aşa de rău. Altădată n-o să se repete. Îţi promit, încercă Sid s-o împace. Dar de ce te-ai mutat de la masa noastră obişnuită?
- Pentru că în seara asta mai e o persoană care stă cu noi la masă.
- Mai e cineva? Unde?! se miră Sid, privind nedumerit spre scaunul gol. Eu nu văd pe nimeni!
- Nu-i acum aici, tontule! A trebuit să plece puţin, dar va reveni imediat.
- Aha... Şi cine-i acestă persoană deosebită?
- O să vezi tu, rosti Sonya, fără a-i oferi detalii.
Lia încă mai era la masa la care stăteau Ly şi Mihai.
- Uite, cred că mai e cineva la masa domnişoarei Sonya, observă campionul, care privise în treacăt spre masa Sonyei.
- Înseamnă că e Sid, fratele ei, presupuse Lia, fără a privi într-acolo. Pe el îl aştepta. Bine, atunci plec. Acum pe mine mă aşteaptă, amândoi. Deci, rămâne cum ne-am înţeles.
- Dar nu ne-am înţeles încă, se împotrivi Mihai.
- Ba da, Mihăiţă! La ora 20.00, în camera noastră, doar noi două, fără tine, repetă Lia. Clar?
- Hmm... Vom încerca să ajungem, zise campionul.
- Da’ greu mai eşti de cap... Tu nu, decât Ly!
Lia reveni la masa Sonyei. Cum o văzu, Sid se ridică imediat în picioare.
- Oh, domnişoară Lia... zâmbi el, încântat de prezenţa ei.
- Ea e persoana despre care-ţi vorbeam, specifică Sonya.
- Adevărat? Ce plăcere! Vă rog, luaţi loc, domnişoară, o invită Sid amabil, apoi se aşeză şi el.
- Ştii, Lia, puteai rămâne şi cu colegii tăi la masă, dacă doreai, i se adresă Sonya, care observase la a cui masă fusese Lia până atunci.
- Nici gând. I-aş fi deranjat. Eram în plus la masa lor. Deci, aş prefera să rămân aici. Dacă nu cumva sunt în plus şi vă deranjez şi pe voi.
- Ah, nu, domnişoară, nu ne deranjaţi deloc. Puteţi rămâne! Noi ne bucurăm să staţi aici, cu noi. Vă rog, rămâneţi, domnişoară, spuse Sid, acceptându-i prezenţa.
- Rămân. Dar cu o condiţie, decise Lia.
- Orice, domnişoară, acceptă Sid.
- Să-mi spui Lia, preciză ea. Vorbeşte-mi ca oricărui alt prieten al tău.
- Ştiu şi eu, domnişoară... Poate că nu se cuvine.
- De ce nu? Te rog, Sid, îi ceru ea insistent.
- Nu-i atât de simplu, justifică el.
- Dar nici atât de complicat, adăugă ea.
- Bine, îi întrerupse Sonya. Acum putem servi totuşi ceva? Mie mi-e foame.
- Sigur, surioară. Imediat. Dumneavoastră, domnişoară... scăpă Sid, dar se corectă de îndată: Adică tu, Lia?
- Eu vreau ceea ce serviţi şi voi, deci voi decideţi, zâmbi Lia.
Sid comandă pentru toţi trei.
- Acum i-ai cunoscut pe toţi colegii mei, Sid? îl întrebă Lia, înainte de a fi serviţi.
- Nu chiar. N-am cunoscut-o încă pe domnişoara cea blondă şi nici pe colegul tău care se ocupă cu computerele.
- Mihai? La el te referi?
- Presupun că da, la el, răspunse Sid.
- Stai puţin, că-ţi fac imediat cunoştinţă cu Mihăiţă. E chiar acolo, la masa aceea... spuse Lia entuziasmată, dar îi pieri din entuziasm când privi spre masa la care stătuseră Ly şi Mihai, goală în acel moment. Cum? A plecat deja? Era chiar acolo! Ah, afurisitul...
- Lasă, Lia, poate voi avea altădată ocazia să-l întâlnesc, spuse Sid.
- Ah; şi Mihăiţă ăsta... Nu ştiam că nu l-ai cunoscut până acum; dacă aş fi ştiut, l-aş fi adus aici, la masa voastră, să-l cunoaşteţi amândoi; doar ce am vorbit cu el, puţin mai înainte.
- Nu-i nici o problemă, o asigură Sid. Cred că o să-l cunosc cât de curând şi pe colegul tău pasionat de computere. Lucian mi-a promis că mi-l va prezenta, iar dacă mi-a promis el...
- Atunci, poate că ţi-l va prezenta în curând, îl completă Lia.
- Exact aşa mă gândeam şi eu, o aprobă Sid.
Fiindcă li se adusese ceea ce comandase Sid, încetară momentan orice discuţie. Mâncară în linişte, Sid privind din când în când spre Lia, în treacăt, admirativ, zâmbindu-i discret. Terminară repede de mâncat, se ridicară şi părăsiră localul. Cum Sonya dorea să ajungă acasă, o conduseră mai întâi pe ea până aproape de casă, apoi Lia se mai plimbă împreună cu Sid prin oraş, până la ora 19.45, când ea îi spuse că trebuie să se retragă, aşa că Sid o conduse pe Lia până în locul în care stătea aceasta.
- Am ajuns, îl anunţă Lia. Aici stau eu, împreună cu Ly.
- Ştiu. Bine, domnişoară... greşi fratele Sonyei, dar se corectă rapid: Adică, Lia... Mi-a făcut plăcere să te cunosc mai bine.
- Şi mie.
- Poate, cine ştie, ne mai vedem şi altădată, presupuse Sid.
- Poate... surâse Lia.
- Poate chiar mâine, încercă Sid, extuziasmat de această posibilitate.
- Mâine, nu! îl refuză Lia categoric.
- Ah, nu?!
- Nu. Mâine voi fi toată ziua în navă. Avem o petrecere.
- Da, ştiu ceva... Iar luni mă voi întâlni din nou cu comandantul vostru, Lucian, deci...
- Mai vedem noi, zâmbi Lia, întrerupându-l.
- Sigur. La revedere, domnişoară, încheie Sid.
- Cum?! păru ea nemulţumită de formulare.
- Ah... îşi dădu Sid seama; se corectă: La revedere, Lia.
- La revedere, Sid, îi răspunse ea voioasă, zâmbitoare, apoi intră în camera ei.
Sid se întoarse, îndreptându-se visător spre casă. Era ora 20.04...