Foarte probabil, își ratase și de data aceasta rochia de toamnă! Nici mama, nici bunica nu înțeleseseră ce ar fi vrut ea. Așa că, fără să stea prea mult pe gânduri, își aruncase cât colo darurile cu care fusese cadorisită cu nicio zi în urmă. Se repezise la canapeaua înflorată. Nemiloasă sau doar nutrind sentimentul esențialului, al acelui Fugit irreparabile tempus / Nu lăsa pe mâine ce poți face azi / Omul harnic își face vara... [intuitiv îl pusese pe harnic în relație cu HAR!], smulsese cuvertura grena prevăzută pe margini cu o dantelă de zile mari, croșetată de însăși bunica, foarte probabil la rugămințile insistente, repetate, ale mamei. Se debarasase de pijamaua cu rățuște galbene și câteva flori leșinate de nufăr alternând cu răchită și păstrând urmele poveștii pe care bunicul nu ezita să le-o depene ori de câte ori avea și nu avea ocazia.

[Da, răchită făcea parte din fondul ei arhetipal de cuvinte. Acolo avea să rămână! Cu vocea bunicului cu tot îngemănându-se cu imaginea fantastică a cerbilor milenari, ieșiți pe nesimțite din desenele lui ca dintr-un mit, instalându-se în realitate. Desălbăticindu-se. Dezabstractizându-se. Aici, lângă fotoliul cu brațe lungi. Și patul verde ca o pajiște. Cu șemineu și soare. În mireasma cornulețelor cu nucă provocând tandru iernile.]

Bruma acoperise bună parte din existența obiectivă. Degeaba cazna omulețului în halat luuung-luung și papuci de casă! De a șterge contururile ca de praf. Roua cosmică se revărsa peste anxietățile penibile și bucuriile etern amânate ale lumii. Îngheța perfid-catifelat. Electrocuta. Siluete deraiau către cu totul alte semnificații. Nu fuseseră vreodată vremurile sub om! Instinctual bunicii se adunau ca pentru a sta de veghe. Cu bărbi pudrate și mâini tremurânde. Cu câte un fluture extenuat pe câte o margine. Exersau păstrarea unui relativ echilibru în modul lor de a ține între degete încețoșate minuscule cești cu cafea sau invizibile păhăruțe cu țuică fiartă cu piper și cuișoare. Companioanele lor de o viață își reprimau gestul de a-și dezveli resturile de podoabă capilară avută cândva. Se mulțumeau cu a frământa un aluat care creștea-creștea. Acoperea o parte din fețele și așa ascunse ale lunii. Și ei! Ei, țâncii – mici vietăți încătușate în sălbăticie –, căutând inconștient refugii. Desenau zmei buni. Rescriau povestea lui Neghiniță. Își duceau batiste colorate la ochi fragezi când le venea a plânge. Săreau brusc în grădina de odinioară... Once upon a time... Își făceau de lucru. Încurcându-și mânuțele printre cioburi verzi-movulii și pântece grase de coropișnițe. Se umpleau de chiciură. Și de sânge. Luau miros de câine. De găinaț. De pănușe de tutun înșirate cândva conștiincios și logic. Aproape cu rost. Uscate intempestiv în plină verdeață. Hulubii se retrăgeau pe vârf de aripi. O babă înaltă-înaltă, coșcovită, toată numai în negru! Împrăștia rotocoale de tămâie și de prune afumate. Împărțea covrigi. Din aceia păstrați luni în șir, ani cu nemiluita într-o fostă ladă de zestre. Azima se cocea crudă. Țârcovnicul nu mai măturase de-o lună... Copiii se înghesuiau. Se adăpau dintr-una și aceeași cană coclită fără să le pese de boli incurabile...

Noemia se privise adânc în oglindă. Cu niciun dram de melancolie văzut din exterior pășise. Abilă își trecuse învelitoarea îndantelată peste umerii goi. O diademă îi luase în posesie destinul. Înțeleaptă, lăsase, totuși, o portiță de întoarcere: inflorescența unui busuioc dăruit într-un vis de o țigancă pentru ziua aceea în care ea avea să crească. Să-l pună sub pernă. Să-și zărească ursitul! Plecase cu Chiquitita. Glasul Nanei Mouskouri se auzise din ce în ce mai fărâmițat...

Intrase sub cuvertura estetică. Ieșise de sub vremuri!

Noemia-Naomi! Cea abilă! Și înțeleaptă! Copila înveșmântată!