agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 199 .



Multi
proză [ ]
Jurnal II., 9

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [I.M.Popa ]

2020-05-02  |     | 



Când realitatea ne izbește frontal, zbierăm în tăcere.


Jurnal
II.


În cabinetul doamnei Stavropol, întins pe canapeaua proverbială a pacientului - mă rog, a clientului beneficiar de consiliere psihologică, cum spunea doamna Stavropol - pentru o cât mai bună concentrare asupra gândurilor și emoțiilor acumulate în decursul ultimei săptămâni, număram secundele care se intersectau cu întrebările și concluziile care îmi erau adresate. A doua ședință m-a surprins în ipostaza omului neajutorat. Nu scosesem artileria grea din arsenalul de probleme personale, voiam s-o păstrez pentru una dintre ședințele ulterioare, însă aveam destule preocupări morbide și gânduri negre ascunse, gata să inunde realitatea imediată, astfel încât putem să deversez un material consistent în spațiul acela confidențial și sigur. Am tras aer în piept.
- …și de câteva luni de zile sunt urmărit de un vis de angoasă. Mă trezesc speriat, de multe ori la ore inoportune, trei sau patru dimineața, și nu mai pot adormi la loc.
- Încearcă să-mi descrii cu lux de amănunte visul de care zici. Îmi comunicase doamna Stavropol cu o voce caldă.
- Contextul este mai important, cel puțin așa cred. Au trecut cinci ani de când am terminat liceul și șase ani de când a avut loc evenimentul pe care mi-l reproduc în minte sub forma acestor vise. Pe întreg parcursul anilor de liceu încercam să dezvolt noi metode de învățare și noi strategii de memorare a informațiilor, astfel încât să rețin cât mai mult la cât mai multe materii într-un timp cât mai scurt. La istorie, de exemplu, obișnuiam să extrag toate datele, toții anii, toate intervalele de timp din lecțiile pe care trebuia să le învățăm pentru lucrările de control și să le rescriu cronologic pe ciorne, astfel încât să pot memora datele brute fără să procesez și fără să învăț mecanic povestea croită de profesor în jurul acestor evenimente. Puneam în dreptul fiecărui eveniment important datele și/sau intervalele de timp la care s-au petrecut. Un fel de etichetare. Apoi formularea poveștii o elaboram apelând la „cuvintele mele”, deoarece detestam să învăț „cuvânt cu cuvânt”. La una dintre lucrări, profesorul a intrat un pic mai devreme în clasă, înainte să „se sune”, fapt care m-a surprins cu ciorna pe bancă, citind și recitind datele de pe foaie. Nu am apucat să bag foaia în ghiozdan, ci doar în bancă, apoi am uitat complet de ea în momentul în care am auzit formula magică, „Scoateți o foaie de hârtie!”. Aveam pregătită „foaia de hârtie”, goală cum era, tabula rasa, și în așteptarea lucrării. Am scos-o mecanic din bancă, am scris cerințele după dictare și am trecut imediat la rezolvarea acestora. Mâna mea dobândise o inteligență proprie, străina de dimensiunea conștientă a intelectului, grație mișcărilor repetate pe care le făceam când, în intimitatea camerei mele, copiam datele din caiet pe ciorne, și așterneam pe hârtie evenimentele întocmai cum ne fuseseră prezentate. Colegul care stătea în banca din față, întorcând discret capul spre mine, insista să-i suflu și lui ceva, moment în care, probabil mai tare decât aș fi vrut să se audă, l-am contracarat cu un „taci, mă!” aruncat într-o notă semi-agresivă, ceea ce i-a suscitat atenția profesorului. Intrigat de temeritatea cu care îndrăzneam să emitem vreun sunet în timpul unei lucrări la materia sa, regula de bază fiind „să nu se audă nici musca”, a venit la noi și ne-a controlat în bancă. Colegul din față nu avea nimic, dar eu, uitând de ciorna pe care o introdusesem în bancă, nu în ghiozdan, am apărut în fața întregii clase și, implicit, în fața profesorului, care mă știa un „elev silitor”, drept un trișor. Am încercat să fiu cât mai persuasiv, să-l aduc pe profesor înapoi cu picioarele pe pământ, dar în mod cert acesta era prea nervos în sinea lui și se simțea trădat de faptul că unul dintre elevii pe care-i aprecia și promova de fiecare dată când avea ocazia a putut să-i înșele așteptările într-o asemenea manieră, de față cu douăzeci și nouă de martori oculari. I-am propus chiar să mă asculte în fața întregii clase după ce toți ar fi terminat și predat lucrările, ca să se convingă de faptul că învățasem tot și, prin extensie, că nu exista nici un motiv să copiez. Nu asculta nimic din ce-i spuneam, fiind sătul de zecile, dacă nu chiar sutele de scuze pe care le auzea în fiecare zi din partea elevilor. Așadar, cazul acela particular, unde aveam de a face cu o derulare nefericită a evenimentelor, eu necopiind și neavând intenția de a copia, nu putea trece de filtrul perceptiv al profesorului drept o excepție, o întâmplare izolată. Mi-a pus nota unu pentru copiat, cu sfatul să „mănânc istoria pe pâine” în acel semestru ca să nu mă lase corigent. Ce m-a bulversat - am ajuns să înțeleg după ceva timp - nu a fost nota în sine, încheiasem semestrul cu media șapte, ci faptul că atunci am aflat, nemairămânând nicio urmă de îndoială, că nu există dreptate, învățasem pe pielea mea că dreptatea e un termen relativ și că oamenii judecă faptele ca fiind drepte sau „strâmbe” după propria percepție a realității mai degrabă decât după realitatea efectivă. Profesorul nu s-a comportat ca un om de știință care vrea să investigheze în amănunțime realitatea din jurul său, ci ca un suporter de pe stadion care te lovește cu sete pentru că din direcția ta a auzit o injurie la adresa echipei sale preferate. A fost convins că versiunea pe care mintea sa a elaborat-o asupra realității era cea corectă, nu a mai trebuit să ia în calcul ceilalți parametri, precum evoluția mea de până atunci sau faptul că intrase în clasă mai devreme cu două minute, nici nu a avut curiozitatea, măcar cea a omului care vrea să te umilească până la capăt, de a mă asculta din lecțiile pe care le-avusesem de învățat pentru a se convinge de veridicitatea spuselor mele. Și-am mai învățat un lucru atunci, unul foarte important, care mi-a deschis ochii în legătură cu interacțiunile umane: noi nu vorbim unii cu alții decât în foarte puține instanțe, iar în majoritatea cazurilor vorbim unii către alții; pasăm cuvinte de la unii la alții și, de cele mai multe ori, nu decodificăm sensul acestora în cheia potrivită, ci doar le reinterpretăm în funcție de experiențele noastre, de pregătirea noastră, de preconcepțiile noastre și de multe altele. Pe scurt, auzim doar ce putem auzi, restul informațiilor trec pe lână noi dacă nu suntem pregătiți de a le recepta. M-am documentat mult în ce privește teoria cunoașterii, relativismul cultural, perspectivismul, teoria percepției și a comunicării ș.a.m.d.
- E o întâmplare inedită! Mi-a spus doamna Stavropol. Dar te-a ajutat mult, din câte înțeleg, ți-a deschis ochii în legătură cu natura realității în care trebuie să coabităm. Așa trebuie să privești înapoi la acest eveniment. Și, mai mult decât atât, te poți gândi la el ca la o întâmplare necesară.
- Sunt de acord cu dumneavoastră, dar am rămas cu senzația că mi s-a produs o nedreptate!
- Da, te înțeleg, întâmplarea ți-a zdruncinat sistemul de valori. Dar astfel de întâmplări mai neobișnuite sunt cele care ne clădesc caracterul și ne învață multe lucruri despre viață. Ține cont de asta și acceptă-ți trecutul, în special părțile care te-au ajutat să crești pe plan intelectual. Și să nu cazi pradă, ca mulți oameni, de altfel, tentației de a încerca să-ți schimbi trecutul, fiindcă este o sarcină imposibilă. Îți poți schimba modul în care îți schițezi în minte trecutul, și-aici cred cu tărie că se află cheia acceptării de sine. Tot ceea ce s-a întâmplat, gândește-te, a trebuit să se întâmple, s-a întâmplat cu necesitate, altfel n-am mai fi fost aici.

Doamna Stavropol a continuat cu o prelegere mai elaborată, dar concepută într-o notă similară, despre modul în care nu ne putem schimba trecutul, acest lucru nefiind decât o întreprindere iluzorie căreia i-au căzut pradă până și cei mai inteligenți oameni din lume. Vocea ei caldă mă liniștea mai mult decât mesajele pe care aparatul fonator le propaga în spațiu. Timbrul vocii ei, împletit cu mesajele potrivite, era de natură să tempereze până și cele mai agresive atacuri de panică.

- Și-acum spune-mi, te rog, cum se integrează această experiență în visele pe care le ai, ce anume visezi?
- La început, imediat după ce am terminat liceul, visam aproape în fiecare noapte că mai aveam puțin și încheiam anul școlar, însă la istorie nu aveam în catalog decât o singură notă (nota nouă) și, drept urmare, nu mi se putea încheia media, adică urma să repet clasa a 11-a. Era un coșmar în adevăratul sens al cuvântului. Părinții mei au ținut să-mi repete de-a lungul copilăriei că, dacă s-ar întâmpla cumva să „rămân repetent”, m-ar fi dezmoștenit. Nu știam exact ce însemna lucrul acela, însă după tonul grav cu care rosteau fiecare cuvânt, „d a c ă r ă m â i r e p e t e n t, t e d e z m o ș t e n i m”, intuiam că era ceva îngrozitor, ca și când ai lua un om extrem de bolnav și l-ai arunca la groapa de gunoi. Mai târziu aveam să-mi dau seama că moștenirea de care aș fi fost privat, eterna gogoriță, nu era în realitate decât o mână de firimituri în oceanul bogăției altora. Dar revenind la visul recurent, îl căutam cu disperare pe profesor, dar nu-l găseam nicăieri. Alergam pe holurile clădirii, deschideam fiecare ușă, clasele erau goale, apoi intram în cancelarie. Și iar, și iar, ca un hamster care aleargă la infinit pe roata sa. După ce căutam în toate sălile de clasă, mă îndreptam către ieșirile din clădire, dar când ajungeam în dreptul vreunei ieșiri, aceasta dispărea și în locul ei nu rămânea decât un perete vopsit în stil comunist. Trebuia s-o iau de la capăt, cancelaria, sălile de clasă, ieșirile care dispăreau și tot așa. Spre surprinderea mea, de fiecare dată când intram în cancelarie, vedeam catedra din mijlocul sălii cum se topea încet-încet, fiind făcută în întregime din ceară, și încercam s-o sting lovind-o cu geaca, dar nu reușeam decât să înrăutățesc situația, viteza cu care catedra se topea creștea direct proporțional cu viteza cu care o loveam.

Doamna Stavropol își nota în liniște câteva idei în caiețelul său, în timp ce eu terminasem de relatat visul care mă bântuia și priveam cu atenție tavanul încăperii, nemaiștiind ce să spun. Spre norocul meu, cele cincizeci de minute, cât dura o ședință, se apropiau de sfârșit. Doamna Stavropol se uită la ceas și mă asigură că în cadrul ședinței următoare aveam să discutăm pe larg despre aceste vise și despre sechelele cu care, în mod evident, rămăsesem după ce școala românească a depus toate eforturile să mă transforme într-un handicapat emoțional.



Apropierea este cel mai subtil tertip al iubirii.


9.


Era trecut de miezul nopții și eu stăteam cu lămpița de pe noptieră aprinsă și continuam să citesc din jurnalul psihoterapeutic pe care-l scrisesem în urmă cu câțiva ani, înainte să mă mut în Cluj-Napoca, spre nemulțumirea logodnicii mele care încerca să doarmă. Aceasta, o clujeancă certăreață pe care o iubeam în mod inefabil și pentru care m-am mutat în acest oraș, nu se putea niciodată abține de la a mă lovi cu iubire și a-mi expune voalat defectele. În general, pot sta treaz până foarte târziu, pentru că ziua următoare mă pot trezi în jurul amiezii, însă Camelia nu-și permite luxul acesta; cum aveam programe de lucru diferite, ea trebuie să se trezească la șapte dimineața.

- Mai stai mult, baby? S-a întors cu un aer pasiv-agresiv și m-a mângâiat pe cap.
- Nu cred… Te-am trezit? N-am vrut, am crezut că nu fac zgomot. Am mai citit din jurnalul la care am lucrat mai demult, poate reiau scrisul și îl transform într-un roman. I-am răspuns cu chef de vorbă.
- Abia aștept să îmi povestești mâine, baby, acum stinge lumina și culcă-te și tu, nu strică o oră de somn în plus.
- Da, îți povestesc mâine. Am sărutat-o scurt. Noapte bună! Știi că te iubesc, da?
- Da… Și eu te iubesc! Îmi răspunse pe jumătate adormită.
Lumina stinsă, ochii închiși ai Cameliei și liniștea mormântală care se așternuse peste noaptea de pe strada Alverna îmi activau simțurile; somnul era departe de a se instala, nu mă simțeam obosit, dar puteam visa cu ochii deschiși. Amintirea frumuseții RCBC îmi înfășura globii oculari într-o membrană de culoare roșie ca și când aș fi suferit de o afecțiune rară a ochilor, iar urechile-mi flămânde așteptau vocea percutantă a acesteia pe care și-o etala atunci când o lua pe la spate sau de jos, sau de deasupra, sau din orice poziție. Mintea mi se transformase într-o pantă pe care ideile o luau la vale precum apa, calea minimei rezistențe ghidându-mi imaginația. Altfel spus, treceam de la un plan la altul, încercam să număr oi, apoi Ionel îmi făcea cu mâna de la balconul companiei unde reușise să se angajeze în timp ce eu mă plimbam dintr-o parte într-alta, de la o firmă la alta, un interviu, două interviuri, două sute treizeci și patru de mii cinci sute optsprezece interviuri, în zadar; șomaj, prieteni care ies de la muncă și se duc în vreun bar de hipsteri, iar eu parcurg orașul să-mi iau ajutorul de la stat, cincizeci de lei în schimbul unui vot pentru comuniștii de la PSD, familie, familia mea moartă, unchiul și mătușa care mă luaseră în grijă după ce părinții mei muriseră în acel accident de mașină, care m-ar fi dezmoștenit în locul lor. Am deschis ochii. Lumina trecea nestingherită prin draperiile confecționate dintr-un material ieftin, iar ceasul telefonului indica ora zece și douăzeci. Camelia avusese dreptate, am dormit suficient și m-am trezit chiar mai devreme decât de obicei, ca să frec și mai mult menta până se face ora de plecare spre plantația SRL. După ce-am parcurs întregul ritual zilnic de igienă corporală, mi-am făcut o cafea. Apoi mi-am aprins o țigară. Nu fumez, mi se pare un obicei ridicol, dacă nu chiar scârbos, deși în cazul multor persoane e pură dependență; prin urmare, nu putem spune că mai au de ales dacă să fie sau nu ridicoli. Dar în momentul respectiv simțeam nevoia să las fumul acela nociv să-mi îmbrățișeze plămânii, să facă dragoste bolnavă cu cavitatea mea bucală, iar nicotina să-mi ajungă la creier ca să-mi stimuleze secreția de dopamină. Am luat țigara dintr-un pachet de-al Cameliei. Ea mai fumează uneori țigări light, mai ales când îi vin prietenele în vizită, dar nici ea nu este o fumătoare inveterată. Am tras cinci fumuri și m-am oprit. Am aruncat țigara în chiuvetă și am eliberat un jet generos de apă peste ea, s-o anihilez în mod definitiv și irevocabil. Pentru moment, îmi era o profundă scârbă de propria persoană pentru gestul inutil în care mă angajasem, mult mai scârbă decât îmi este, de pildă, în momentele în care, în imaginația mea, o înșel pe Camelia cu RCBC. La birou, după ce am introdus ora de sosire în aplicația de pontaj, Ionel a trecut pe la mine și mi-a spus că trebuia să vorbim urgent într-un separeu. Era pe fugă. Mi-a spus că se eliberase un post de „data entry specialist” cu limba engleză în cadrul firmei cu care acesta bătuse palma zilele trecute. Nu-mi suna câtuși de puțin bine, era o fundătură din care nu puteai decât să pleci la un moment dat, genul de muncă repetitivă care nu ajută deloc la dezvoltarea profesională a eului muncitoresc și de unde nu puteai ajunge decât, eventual, la nebuni. Ionel a încercat să mă convingă, spunându-mi că, indiferent de unghiul din care aș fi privit chestiunea, ar fi fost mult mai bine decât să nu am nimic și că, în timp, după ce mi-aș fi arătat devotamentul și atitudinea „proactivă” față de muncă în sine, aș fi putut să primesc sarcini mai complexe. Avea dreptate. Era și genul de muncă pe care nicio persoană cu pile n-ar fi prestat-o, pentru că ar fi găsit cu lejeritate ceva mai bun. Astfel că rămâneam noi, inadaptații, cei cu probleme de atitudine și gândire critică, cărora le erau rezervate firimiturile și răul cel mai mic. Totuși, credeam în bunele intenții ale lui Ionel și învățam să fiu recunoscător pentru prietenia pe care mi-o arăta. Ca atare, nu-i furnizasem un răspuns definitiv, rămăsese să mă mai gândesc și să-l anunț cât mai repede cu putință referitor la decizia pe care o voi fi luat-o. Așteptam să aflu dacă RCBC îmi găsise sau nu ceva mai pe măsura ambițiilor personale. Timpul trecea greu, ca o încordare a memoriei, și activitatea principală se rezuma la câteva clicuri de mouse în gol sau la răsfoitul presei digitale în căutare de știri și informații care să-mi suscite atenția. Priveam puțin spre dreapta și îl vedeam pe Eusebiu concentrat asupra unei linii de cod pentru un artificiu pe care voia să-l introducă în baza de date, se foia pe scaun, semn că nu-și găsea locul, și strecura printre sunetele produse de taste în timp ce scria și ștergea, repetând acest proces de mai multe ori, câte un pufăit de frustrare. Mă uitam în stânga și o vedeam pe Bianca, o colegă a cărei absență n-o voi fi resimți-o nicicum, și o ascultam cum vorbea în engleză, lăsând să se audă un accent americănesc plin de afectare, cu unul dintre colegii din departamentul de asistență tehnică de dincolo de ocean. Se juca cu firul telefonului fix de parcă ar fi fost o secretară dintr-un film de duzină destinat gospodinelor stresate din anii ’60. La un moment dat, văzând cu coada ochiului că mă uitam la ea, a luat discret o radieră de pe birou, asigurându-se că nu observ acest lucru, și, în timp ce turuia cu receptorul la ureche, mi-a aruncat-o în cap cu o precizie de invidiat. S-a strâmbat la mine ștrengărește și mi-a arătat degetul mic, lăsându-mă să înțeleg că era un eufemism digital pentru degetul din mijloc. Când mai obișnuiam să ne petrecem o bună parte din pauze în sala de ping-pong și jucam la dublu, eu făcând echipă cu Bianca, aceasta sărea frenetic pentru a nu-i permite mingii să cadă de pe masă și mă călca din greșeală pe picior, o neatenție care, la un moment dat, se transformase în obicei, până când am încetat să mai joc la dublu. Cred că se simțise jignită atunci când, într-una dintre dățile în care am mers în team-building la o cabană mai retrasă din Beliș, participând aproape toți colegii la diverse activități menite a consolida relațiile profesionale ale membrilor echipei, am refuzat cu obstinație să dau curs propunerilor sale de a i-o trage în ciubăr. De atunci începuse să mă calce pe nervi, având talentul oamenilor agasanți de a persevera în chestiuni superflue. Mă întorsesem cu fața spre cele două monitoare de pe biroul personal, ținând mâinile pe tastatură și privind prin monitoare ca și când ar fi fost transparente. De fapt, această întâmplare având-o pe Bianca în prim-plan îmi adusese aminte de ceea ce Traian mi-a spus, într-o pauză, când încă nu împlinisem nici măcar o lună în companie.
- Man, să ai grijă, că astea te sug până n-o să mai poți sta pe picioare. Nici fotbal n-o să mai poți juca! Ce le-or băga ăștia în mâncare, nu știu… Mă luase pe după gât și râdea cu prietenie din spatele ochelarilor și a bărbii stufoase. Era un tip simpatic, înalt și atletic, printre cei mai simpatici dintre foștii mei colegi, el și Ionel, chiar și Eusebiu și Cătălin, alături de care mai trăgeam câte o beție soră cu moarte neuronilor. Oameni de cumetrie și politicoși din cale-afară cu necunoscuții și străinii. Spre deosebire de tristeșteni, concitadinii mei din Tristești, cu care te poți înțelege foarte bine doar dacă știi și pui în aplicare multe înjurături de mamă. Și totuși, există puțin adevăr în glumița libidinoasă a lui Traian, lumea în care trăim noi, cei din spațiul occidental, - pe care o prefer de o mie de ori variantelor comuniste, medievale sau absolutiste de a organiza societatea umană! - le-a oferit femeilor libertăți pe care nu le-au avut niciodată în niciuna dintre societățile pe care tocmai le-am menționat, libertatea supremă fiind aceea de a putea decide în mod individual, prin asumarea prealabilă a unei educații igienice solide, ce să facă cu propriul trup. Secole de-a rândul, femeile au fost batjocorite, înrobite, arse pe rug, subsumate strict dorințelor arbitrare ale bărbaților, astfel încât, într-un interval de timp mai scurt de un secol, senzualitățile acestora conjugate au spulberat zăgazurile vechilor societăți superstițioase și i-au lăsat pe bărbați cu pantalonii în vine și extenuați. Dar nu mă plâng. E de preferat să fim pedepsiți într-o asemenea manieră pentru păcatele înaintașilor noștri de sex masculin decât prin practicile abominabile ale unei noi Inchiziții pornite de fundamentaliștii religioși. Citind invitația pe care o primisem pe mail de la un coleg, mă gândeam că ritualurile, religioase sau nu, vin la pachet cu traiul în comun și nu putem scăpa de ele nici la bordul navei spațiale Enterprise. De la ritualurile primitive, care încă se mai practică sporadic în anumite colțuri ale lumii, am trecut prin ritualurile religioase și am ajuns, pe axa dezvoltării omenirii, la ritualurile sociale, laice, din clădirile de birouri. Am mers cu toții în bucătăria principală, delimitată discret nu de pereți, ci de panouri mari de sticlă, care pun perfect în scenă iluzia transparenței, pentru a mânca din dulciurile și bea din sucurile aduse de persoana a cărei zi de naștere o sărbătoream ingerând zaharuri frumos împachetate. Noile ritualuri de factură corporatistă mă înduioșează atunci când nu îmi repugnă de-a dreptul, și, cu toate acestea, mă bucur că am ajuns aici, pornind tocmai din străfundurile istoriei, când obișnuiam să aruncăm virgine în vulcani ca să-i mituim pe zei, pentru a ateriza într-un viitor pe care nu l-a vrut nimeni, dar pe care ni l-am fi dorit cu toții.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!