Și duminica asta venise, după toate aparențele, asemenea celorlalte. Cu palpitațiile de rigoare. Și cele câteva drame de curaj în toată gloata incertitudinii, a fricii. Trăgeai aer în piept. Eroic, îți repetai: Mâine e luni! E luni mâine! Luni! Greul timpului avea să lovească din plin până spre mijlocul săptămânii. Apoi, ca un căpcăun semiîmblânzit, avea să-ți lase răgazul de a-ți face în tihnă ceașca de cafea, porția de pâine... Acum că toamna se înstăpânise de-a binelea și mulți se temeau că vom intra de-a dreptul în decembrie.

Ulița păstra noroiul ploilor de neoprit o vreme. Trupul acela de femeie despletită arătându-i-se văzului mult prea concentrat. Plânsul ei deasupra podului suspendat. Ochii mei întâlneau intempestiv gândul mamei. Simulau clasica intruziune de insectă. Dar plânsul ei te urmărea. Dincolo de poarta vecină. Dincolo de poarta îndepărtată. Dincolo de surzenie. Până în încăperea aceea unde, pe un perete, chipul de madonă îmi lansase încă de la începuturi maxime provocări. Pleoapele grele, plecate, gura mică, mai degrabă ghicită sub taina nedeslușită a tăcerii. Faldurile trandafiriu-cu-albastru. Toată atitudinea aia despre care habar nu aveam eu atunci că se cheamă smerenie!

Oamenii constatau cu iuțeala fulgerului. O luau la goană. Îmbucând câte ceva. Reprimându-și respirațiile. Imaginația. Intrarea în detalii. Orătăniile țipau înfometate și ei nu ridicaseră încă toate căpițele. Șurele de coceni își împrăștiau sufletul în culoarea vineție a vântului spulberând în față resturi vegetale, fără să-i pese c-ar putea risca vreo orbire. Podul acela tresălta. Asemenea unei tâmple migrenoase. Exact în dreptul ferestrei mele. Exact în mine. Și, dacă m-aș fi făcut nevăzută, dacă aș fi cântat cât m-ar fi ținut gura, gura și nepăsarea de ce-ar fi bodogănit lumea, dacă mi-aș fi umplut gândurile cu o floare de levănțică sau cu rochia-lipsă a păpușii blonde păstrate adânc în mine, heii, dacă-dacă-dacă, atunci cât de repede mi-ar fi fost luate durerea și neputința?! Cu câtă acuitate mi-ar fi fost incizate falsul dezinteres, falsa nepăsare?!

Am privit în ochi starea aceea. Până la disoluția ei. A mea. Am pășit pe o suprafață de vată până m-am ciocnit de prima arie dură. Vremea aluneca din nou spre amiază. Pojghițe înghețate prindeau firave firicele de viață. M-am încumetat să ascult Copacul. Felul lui de a fi singur, în plină goliciune. Cu demnitate. Începuseră să bată ca nebunele clopotele! Pe uliță, nici țipenie! Am dat perdeaua într-o parte. Poteca o lua razna, sub privirile mele, dincolo de orice traiectorie apropriată. ... – O fi luat foc undeva! – auzisem mai mult prin autosugestie.

Mușcătura vânătă îmi perpelea un deget. Mâna toată. Și ulița se animase. Am primit întunericul ca pe un pumnal, la trecerea neguroasă a celor două siluete palide, ajunse în sfârșit acasă. Un bărbat și o femeie. Înhăimurați ca de oaste. În răcnete de fiare îndurerate.



În somn, copilul se tot răsucise. Cu mânuțe minuscule pipăise căldura ce dogorea din burta năprasnică a sobei. Un demon parșiv îl tot îndemnase să se apropie... să se apropie... Până în inima aceea nemiloasă a sfârșitului.