În ziua aia Bunica înviase. Ca să fie martorul de neînlocuit al înfloririi zambilelor albastre. Al ființelor minuscule pe care, ca să le vezi, trebuia să faci pact cu pământul, cu umezeala lui parfumată. Cu tot acest univers al miliardelor de aripioare mișunând în butucul înțelept al viței când, generos, primise în odiseea personală deschiderea dincolo de sine a liliacului, pripășit la noi în grădinița din fața Casei printr-o întâmplare bună... Să te apleci... să te apleci să te apleci... până la acea lepădare de sine. Să fii gata să repeți gestul și data viitoare. Să vezi, cu un rest aparent insignifiat al sufletului, mâna ta de copil darnic posedând cu tandrețe tainele lumii, începând cu vecinătățile. Locul unde acoperișurile se îmbină. Omleta cu verdele presărat al cepei. Și lunca înmiresmată. Ciupercile ei răsărite din senin ca după o ploaie fantastică. Părul tău... părul meu mătăsos de domnișoară îngăduind vântului mângâierea supremă, cea mai adevărată dintre toate. Certitudinea că mă privește cineva, că mă vede, că trebuie să fiu... să rămân frumoasă...

.... heeeeiii!!! Partea de cer care îți învăluia, în devenire, singurătatea. Și tu acuzai o prezență... cât de insidioasă?! Să înțelegi că fără de ea drumul tău...

În sfârșit, să sorbi până la primăvară esența luminii trecute prin sufletul tău perpelit, încă de copil. Să le răspunzi Mamei, Tatei, Bunicii, mai ales Ei să-i dai de știre că ai simțit ai simțit ai simțit! Nu avea cum să fie altfel! Doar golul acela se acoperise și furnicile nu mai conteneau să se încredințeze gurii de formă a prăpastiei! Acolo unde durerea devine muzicală. Pentru că nu există uitare... discontinuitate. Iar moartea..., naiba știe ce se va fi petrecut cu ea la toate întâlnirile noastre...


(Am lăsat la o parte orice vanitate: am înțeles: nu scrisul se folosea de mine, eu o făceam, o făcusem în mod constant, ingrată, în miniatură, speriată... Așa cum nu ezitam să mă agăț de înflorirea zambilelor albastre..., ZAMBILELE NOASTRE)