Fără îndoială că viața avea ceva parfumat în ea. Era, poate, mireasma aceea de la origini care, odată cu marile îndepărtări, suferise o diluare anume, tot suferea..., astfel că dat rămăsese numai la vârsta paradisiacă a copilăriei să te reîntâlnești cu ea. Nici atunci nu puteai face mare lucru. Doar să te lași trăit... (Sau asta era totul?! Era... îndeajuns?) Lumea se derula, ca de obicei, într-un cerc. În granițele acelea cu vertij, neridicate vreodată de cineva, nici măcar schițate, așa de reale – înțelegi tu aproape din prima – când un pas anapoda se soldează cu întâia electrocutare. Și asta nu e deloc ultima! Treci repede peste. Știi (încă) să o faci. Ți-e străin sentimentul rivalității. Al înfrângerii. Deși părul Ramonei și al Oițicăi se așază mai bine pe spate decât al tău. Mamele lor trebuie că le piaptănă îndelung. Zile și nopți în șir... nopți... Pesemne doar asta fac... Al meu se încăpățânează a nu crește mai mare de „atât” (și „atât”... de-abia dacă se vede!) Oricât de mult ar depăși mângâierile Mamei gesturile pur estetice ale celor două... Dar e ondulat. Așa de mătăsos! Că, într-o zi, s-a încurcat în el un fluture. Și-a chemat repede neamul de lepidoptere. Cu povești colorate, și ele începând nesfârșit în dreptul unor cercuri miraculoase, de acolo de unde ochiul purcede cu adevărat să vadă. ... cu râulețe roșietice și zone de popas mișcător, din care se adapă câte-o muzică făcută pasăre... Soarele împânzește arome în buzunare minuscule. Ne gâdilă degetele. E primăvară! Toiul ei! Auriu, zumzetul se fărâmițează deasupra pleoapelor închise pentru a înțelege. Această lume într-un foșnet perpetuu, din care nu te încumeți să cobori, nici măcar la ultima, să te asiguri că, DA, a fost...., este bine, .... continuă! Această hipnoză. OLFACȚIA CĂREIA, DE UNA SINGURĂ, I-AM DAT NUMELE DURERII FRUMOASE, PENTRU CĂ ATÂTA VREME CÂT SIMȚI... Deci, eu,... cu roiul de fluturi! Fetiță serioasă, pusă altfel pe șotii. Tainic coborâtă dintr-un milieu cu minunățele închipuit de Bunica. Lacrimile ascunzându-mi. Rana palpitând asemenea unei inimi, de nu va fi fiind chiar inima personală. Toată vulnerabilitatea curajoasă de a mă încumeta, de a-mi flutura chipul, pășind ireal dincolo de Casă. Din instinct rostesc pufos cuvintele, ierburile de care se înconjoară ca de balsam împotriva morții. Și sensul, ... viața acum se zămislește, în secunda asta când, cu ochii închiși la afară, ghicesc albastrul zambilelor și dorul albinei cu o narcisă. Peticul parfumat desprins de lume odată cu alunecarea ei în trecere. Rostesc pufos. Aduc pe lume. Povestea de dragoste, ce scapă mai mereu printre degete... Batista-i parfumată/ Se află la o fată/ La o fată frumoasăăăă....