Toate mamele aveau umbrele frumoase. Cel mai adesea, roșietice cu picuri alburii. Nu ți se umpleau de sânge degetele. Numai ploaia, odată insinuată dincolo de stratul superficial, îți articula altfel vertebrele. Modul de a te raporta la tine, la ceilalți. Căci ele se înființau mereu pe câte o poartă. Aduceau pe lume anotimpul acela crezut pierdut. Înțelegeai: neclintită în fotoliul verde, ziua întreaga așteptaseși semnul ei. Ivirea! Îți înăbușeai emoția. Micul drăcușor, bine ascuns în tine, îți dădea ghes să nu te arăți. Mimai banalul. Faptul divers pentru care cu greu ai fi găsit loc printre ale tale. Un cuțit îți străpungea coastele. Inima din fiecare celulă. Îngăimai sugrumat: Ai sosit? (Adică... pleacă!) Și, bolnavi, ochii tăi mici alunecau pe fereastră, recompunând sfânt drumul pașilor Mamei, Rana Păsării Uriașe, așezându-și deasupra durerii de moarte zâmbetul cel mai cald. Atunci, nemaiopunând rezistență, păpușile de porumb își ieșeau din copilărie. Reprimată o vreme, pizma vegetală, trecea în sevă de om, când eu, pitică, îmi somam vârfurile să înlesnească odată ruperea. Și rupeam! Exact ca și cum aș fi rupt din mine. Zona aceea indispensabilă. Încercând să văd cum se poate muri lucid, în deplină cunoștință de cauză... Acolo, sub nailonul translucid, se desfășura o lume fără nicio tangență cu realitatea siluetelor periculos de clare. Tâmp repetând, fără chip de oprire, traiectorii, mimici, staționări. Staționări. Staționări, Am fi putut muri sugrumate sub imperiul plasticului, la prima vedere prietenul ideal... Dar sensurile se instaurau într-o complicitate anume. Și noi, mai ales noi, 2 mogâldețe, făceam parte din scenariu, poate chiar dintr-un plan. Rezistam cu stoicism: la capăt nu putea fi decât Spectacolul! Peticul cu răsad minuscul de tutun pe care noi îl plouam din stropitori agintii. În starea de dincolo când, supusă, țărâna se amesteca în felul ei cu apa și nările noastre sorbeau cu nesaț o parte însemnată a cosmosului. Căci asta trebuie să fi fost, oricât de mult urma el să ni se strecoare, într-un viitor, printre degete. N-aveam noi vreo treabă cu vecinătățile! Cu grădinile ciudate ieșinde din trupuri cândva mișcătoare. Din multa dragoste a celor rămași, într-un fel sau altul, mereu să le fie pe aproape. Să supraviețuiască. Să. Între timp, o mamă continua să intre pe o poartă. O aducea ploaia. Sau Ea aducea ploile. Nou-născute, firicele de fotoni alb-roșietici pocneau în strigăte muzicale, zămislind viață. Și Casa devenea imensa câmpie sub acoperirea Cerului! Cu muguri de cuvinte rostite doar în partea lor de început, lăsate mai apoi tandru să se topească. Într-un înțeles răcoros-mântuitor. Acum, când orice tentativă de a-mi reprima sufletul ar fi, mai mult ca oricând, puerilă...