Se simţea mică. Mică de tot. Deşi era deja în anul I de facultate. Clădirile creşteau văzând cu ochii. În capătul unor scări fiind, se lăsa înghiţită. Efectiv, nu se putea sustrage! Și înțelegea cum desenul ăla din cartea veche nu era doar un joc gratuit, de dragul culorilor, al literelor. Deci, nu se putea sustrage şi pace! Adică... război, fie el şi rece! Îi era spaimă să privească în lateral. În faţa avea o conotaţie cel puțin ciudată. Nu din prea mult optimism se trezea mai mereu astfel privind, ci pentru că doar aşa era convinsă că-şi va putea păstra echilibrul. Sau poate că era și asta o formă specială de manifestare a încrederii..., a triumfului. Nu-i de mirare că habar nu avea, cel mai adesea, pe unde trecuse („Ne întâlnim la ora de, în locul cutare!” – punctase diabolic de ştiinţific/obiectiv un cunoscut. Şi ea se pomenise. Exact cu gura căscată!). Descoperea post-eveniment o sumedenie de „detalii”. Ca o supremă răzbunare, se oprea, la acel moment dat, minute în şir, le fixa drăcește cu privirea: să n-o mai ocolească. Să n-o mai! Auzise, o dată, de două, cum colegii ei – mai înţelepţi sau, în orice caz, mai dotaţi într-ale spaţiului de afară – îşi luau ceea ce se chema îndeobşte „repere”..., cum îţi iei, de pildă, o marjă de eroare. O pereche de mănuși în plină vară. Şi eşti absolvit, orice s-ar întâmpla! Uite, outlet-ul ăla, biserica rusă, armăsarul imortalizat în bronz al nu ştiu cărui domnitor, cofetăria cu joffres (Je vous offre, s’il vous plaît!), groapa în care îşi spărsese camerele de aer un ditamai bolidul et cetera. Numai că hotărârile ei în acest sens erau luate doar pentru a fi încălcate... fără vreo premeditare. Mersul conform principiului „ochelari de cal” (i-ai primit, îi ai, ține-i bine!) îşi acorda suveran prerogativele, invers proporţional cu pipernicirea ei continuă, până la a fi devorată de spaţiu.

Asta până într-o zi! Când şi-a luat inima în dinţi. Decisă să-şi facă dreptate. Şi să(-i) arate lumii! Deşi, la o adică, evidenţele s-ar fi cuvenit să vorbească de la sine!

A pus mâna pe spaţiu. Aşa, într-un gest de minimă aprop(r)iere. Şi-apoi, zică cine ce-o zice! Să nu-i spună nimeni, de pildă, că Şoseaua nu ştiu care se află la X km de..., la y de... Că doar în zona aia găseşti cai verzi pe pereţi şi esenţe aromate... Care va să zică, şi-a luat o desagă mare-mare. A fixat-o temeinic în ascunzişul sternului. A îndesat acolo tot ce a putut şi n-a putut întâlni în peregrinările sale diurne: alimentara cu geamuri policrome, fântâna arteziană de pe splai, îngerul bont de la intersecţie, schelălăitul vegetal al tramvaiului galben, amprentele vânzătoarei de ciubuce sau/şi de oameni, autostrada cu sens unic, scările cu devoratul lor cu tot, statuile mai de Doamne-ajută, cuptorul de pâine, ba chiar şi un motan pişicher care-i tot purta sâmbetele pe colina din realitate. Până și gesturile malițios-teatrale ale funcționarului-pianist de la șapte. Le-a luat. Le-a amestecat. Le-a pus cu susu-n jos. Cu josu-n lateral mai ales. Le-a pocnit de le-au sărit tărtăcuțele. Domnule, erau vii! Vii de tot! Ovală, s-a aşezat la o masă. Lângă un soi de semne. Mică, pipernicită, aproape invizibilă, așa s-a aşezat. Au început ochii să-i crească..., să-i crească... Şi i-au tot crescut, i-au tot... De nu i-or creşte şi azi...