Timpul se prăbușise din nou în eternitate. Starea aia pe care o așteptam cu jind luni la rândul,... vieți. În care, mai apoi, eram incapabilă să mă instalez. Să rămân Să fiu. Cu greu puteam vedea acel dincolo. În acest sechestru în care oricum îmi era, numai frică nu, existaaam... O curiozitate aparte mă păstra vieee... Să fi fost câmpia desfășurându-se în afara acelui „cât vezi cu ochii”?! Câlniștea și cursul ei derulându-se convingător de la fel? De la izvoare până la izvoare? Cu câte o pănușă plutitoare și lipsa de griji a unui copil uitând a se face om mare? Culorile, nuanțele, miresmele, sentimentele, gesturile, inflexiunile... întâlnindu-se, amestecându-se până la a te convinge să te încredințezi fiorului? Tu însuți fior să devii? Când alții, mai toți, trec pe străzi cu nume așa de concrete, atât de ale lor, au destinații precise și stări irepetabile, unice... Blugi marca cutare. Mărgele din astea... Nu-și amintesc de. Nici să fi... să nu fi... Nu fac o dramă. Numai tu, de bunăvoie strangulată între acum și tot ce a fost... ce avea să... ce are... Punte subțire, imperceptibilă făcându-te. Spiralându-te. Ca o coloană dintr-un preaplin al nesațiului zămislită sau, poate, dintr-un preaplin al devenirii. Când te descoperi neîntreagă și unicul imbold, unica ta hrană, unica normalitate este să te lepezi. De toate închisorile. De lume. Așa că străzile tale ies de sub incidența concretitudinii. A determinatului. De aici, poate, și aerul lor aiurit-fantastic, irezistibil-poetic, aproape sexy, atemporal, reproducând puțin la o altă scară, fotonii lăuntrici de artistă. Nervii lor. Calci în gol, calci. Spre stupefacția unui public, nu cazi. Nu trebuie să te ridici. Continui. Pe marginea, aducătoare de memorii, a gardurilor confundându-se cu trandafirii. Și visul lor. Râurile îți curg nestăvilit. Când, necondiționat, palmele își deschid liniile vieții. Misterele lor. Din nou te încredințezi. Într-un ritual simplu, firesc. Și, totuși, ceva ca o durere, ca o strângere de inimă, ridică o mică stavilă între acum și atunci. Chiar și cuvintele devin uneori neputincioase! Ridicolă tentativa de întreținere a iluzoriului! De trecere în legalitate. Te scuturi repede. Știi că ești,... rămâi o fetiță! De aia, probabil, și frunzele viței ard,... mereu vor arde, pe dinafară, numai să-ți facă ție răcoare pe dinăuntru. Strugurii tot dau în pârg. Îmi apropii obrajii. În aceeași după-amiază din vecinătatea lui august, când siluetele se perindă pașnic, aproape fericite, secretate, desigur, de iubirea maiestuoasă a unui pictor sălășluit...