Sunt zile în şir, săptămâni, luni, de nu vor fi chiar ani… când nu-l vede nimeni. Semenii îşi dau bineţe. Fac piaţa. Întind rufe. Răspund. Nu răspund. La telefon. La somaţii. Cultivă roşii cartofi sânziene l(e)acuri-ale-morţii. Intră în papucii de casă. Nici anesteziaţi de acolo nu-i scoţi. Se fac, în primă instanţă, a nu fi băgat nimic (prea suspect) de seamă. La un moment dat, mai în glumă, mai în serios, mai din plictis, cel mai probabil dintr-un minor imbold al clevetirii – însuşire cu străşnicie conservată în dârele deloc epigonice ale vajnicilor adamiCUeve – aruncă priviri cu subînţelesuri. Înspre chilia Nemaivăzutului. O fi plecat pe undeva?! Să-şi fi lăsat casa şi acareturile aşa… de izbelişte?! Ce-i drept, n-avea mare lucru… moşu’ăsta?!… băiatu’ăsta?! Absentul însuşi, cu mâna pe inima-i atotcuprinzătoare, ar fi putut declara: Omnia mea mecum porto! Adică o casă, mai mult un şopron cu bârne din lemn de cireş sau de cactus. Cu pridvor să-l pui în irisul ochiului darnic. Cu pisică, probabil, matusalemică, biata, şi chioară. Cu pui de brad iscat tam-nisam, în mijlocul odăii, dintr-un început de ceva… aşa… de-a-ndoaselea, în răspăr cu apucăturile mult prea fireşti ale vremii. Portabile toate!


Apele îşi schimbaseră cursul. Rămăseseră mătcile. Erodate şi goale. Purtând urma tristeţii de peşte cu ochi rotunjiţi în mirare. Sau frică. Şi pietre. Pietre incrustate cu suflul pelerinilor….


Unii îl zăriseră... ultima oară…(!?) cu spinarea încovoiată. Ca şi cum ar fi purtat o povară. Verdictul implacabil emis cosmic asupra umanităţii. Nu se opintise. Nu ceruse milă. Nici atât explicaţii. Se făcuse nevăzut. Fuseseră martorii unei năluci?!

Avea cearcăne adâncite! – se crucise o doamnă. Una cu ochelari din plastic şi cuvinte închise în partea inițială. O vietate stranie i se preumbla pe chip! – îşi făcuse la propriu cruce aceeaşi cucoană.

Arăta ca şi cum exact atunci din mormânt ar fi ieşit! De-abia de i se mai ţinea carnea. Iar părul… Părul îi crescuse vâlvoi. Avea unghii,... ba gheare! Vorbea pesemne în limbi dispărute! N-a fost chip o boabă măruntă de la el să priceapă!

Și-a venit popa. Cu barba lui sură. Până la brâu. Mai să se-ncurce, săracu!,-n galben epitrahil şi felon. Ăl de pronunţă peltic. Cu epitete duium. Ce slujbă a mai ţinut dumnealui! Ieşi, drace, ieşi drace, odată ieşi!! Şi… dracu’?! … N-a ieşit! N-a.

O babă mai cu tupeu, mai cu pile la înger dăduse ea buzna în curtea ovală. Nici una-nici două, se chiondărâse şireata năucă pe geam. Ce să vezi, neiculiţă!? Puhoaie de străzi. Tramvaie albastre. Pământuri cu aripi. Garoafe cu păsări. Bărci cu oceane. Şi oameni anume. Sidefuri. Alămuri şi pietre. Mătăsuri-mătăsuri! Oglinzi fer(m)ecate! Copaci înzeiţi! Languroase sirene! Ciubuce şi bragă! Comedii! Şi zodii! Flaşnete! Şi ziare!

Iar el, la picioarele-a toate! Cam toate, la picioarele lui!



*
Nu-l văd cu zilele, cu anii… Uită! De fiecare dată uită! De un miliard de ori de s-ar repeta, de un infinit de ori, mot-à-mot de s-ar repeta scenariul, şi ei tot ar uita! Aceleaşi grimase ale stuporii. Aceleaşi cleveteli. Aceeaşi nesăbuinţă!


Doar el! Sprijinindu-se tandru! În cel mai Nou dintre poeme. Dând la o parte piatra. Tânăr de tot. Cu fericire suspectă. Peste moarte păşind.