Sunt mică. Mică rău de tot. Chit că am cu 5ani, 3 luni și cinșpe zile mai mult decât alții: cred cu ardoaree că tot ce zboară se mănâncă: în ruptul capului n-ar putea vreun cineva să mă convingă de contrariu! Mi-am pus ochelari de cal, i-am aruncat de-o vreme pe cei de soare, doar Soarele meu ești tu și nici prin gând, așa-i, nu ți-ar trece a mă pârli vreodată, darămite a mă arde!? Îți dau tot sufletul meu, toate secretele personale, mie însemi ascunse. Toate slăbiciunile! Fac în ciudă cu brio tuturor naivilor ce au fost convinși că... ce aveau în gușă și-n căpușă: nu mă cunoscuseră ăștia pe mine! Ne întâlnim: discrepanți, desculți, fericiți în inconștiența care ține loc de realitate: nu e vina noastră că purtăm în adn formula ispititorului carpe diem, cu termen de garanție limitat. ÎMI SPUI „MITITELULE!” și eu te cred pe cuvânt: o clipă nu pun la îndoială iubirea-ți uriașă, care ți-a rupt în doar câteva săptămâni multe dintre sacourile à la papa. Cine mi-a mai zis mie-așa?! Doar Bunica mă alinta Cocuța, iar eu, fericită, necunoscând încă alfabetul, al lumii, al oamenilor, cântam Uța-uța, se dă-n leagăn și Cocuța... îîî... Lenuțaaaaa! Bunicii îi tresălta inima, pitită în bucătăria mică, atunci când eu o credeam pe afară... Ție-ți tresălta... de-adevăratelea?! Mă lipeai de tine și eu – mai rău ca o înghețată în plină caniculă! Du-mă, du-mă, du-mă și în infern, dacă sunt cu tine, n-ar fi prea mare baiul! Îți luceau pistruii: îți acopereau gândurile: îmi luau ochii: nu mai eram eu. Deh, omule, adică femeie, asta era ᾿mneaei iubirea!
Sunt mică. Mică rău de tot.... N-am cunoscut încă bărbat, vorba cărților sfinte: te cred unic: te cred UNICUL! Ufff, repede de tot, să nu se piardă lumea!! Cine știe de n-o fi valabil și pentru tine: uhh, tu nu prea avuseși 5 ani, 3 luni și cinșpe zile „la dispoziție”!!! Ești un neterminat, ce mai! – vorba lu᾿ mă-ta, care de ceasul morții se dă, olteanca, sau vorba lu tac᾿tu, din mahalaua Teilor citire: Ție femeie îți trebuie, bă? Cum de unde știu? Păi tu, acoperitule de pistrui și de altele, mi-ai spus, când erai convins că tot ce zboară... sau poate că nu... Munteancă, doar cu unele dâre, greu reperabile, oltenești, Mama rămâne încremenită: Doar n-oi face una ca asta!? Și Mama e Scorpioancă, nu se pune oricine cu dumneaei! Îmi atenuez verdictul: ... îîîî... un coleg de la institut, plin de coșuri, ... de pistrui,... nici nu miroase prea bine (înghit). Și Mama nu crede! Că nu e ea leoaica ținându-și capetele în nori ca mine... Ne facem că nu auzim, că nu înțelegem. Rămânem, la un moment dat, doar noi doi: dă-o dracului de lume: Ia-ți crucea și urmează-mi! – mi-ai suflat din vârful limbii de șarpe. Ia-ți crucea și urmează-mi! – am fredonat... poetă ce eram... (și greu avea să-mi treacă...). Ne-am trezit pe un deal plin cu maci. Nu știam că era și culoarea sângelui. Nu voiam a ști: lumea se resemantiza sub privirile autorilor ei.