Auzi, ce zici dacă-mi las barbă? Nu zic nimic, e treaba ta. Dar mi-ar sta bine? Măi, după atâția ani încă nu-mi cunoşti gusturile? Ba da, dar încercam să încheg o conversaţie, în ultima vreme e prea multă linişte între noi. Şi ce, nu-ţi convine? Ce crezi tu, că sunt ţaţă? Nu, nu cred. Cred doar că nu mai eşti cea de care m-am îndrăgostit, atâta tot. Şi ce, nu mă mai iubeşti? N-am spus asta. Dar mă mai iubeşti? Da. Nici eu pe tine, hahaha! O privesc cum râde. E încă frumoasă, chiar dacă sclipirea din ochi de acum 20 de ani e stinsă şi fadă. Aş vrea s-o strig ca atunci când alergam prin parc, ne tăvăleam şi râdeam din orice. Nu mai pot. Îi zic pe numele din buletin. Oana, trebuie să ne despărţim. Să mori tu? Ce, ţi-ai găsit alta? Râde iar. Aş vrea să-i spun că da, că mi-am găsit alta, că are coasă şi mă va lua cu ea peste vreo trei luni, cum a spus doctorul, dar mi-e teamă că va râde iar. Şi e atât de frumoasă când râde...