Sunt încăpățânată, știu! Nu trebuie să mi-o spună cineva, să se obstineze în a mi-o repeta, în niciun caz tu! Și, dacă eu vreau, îți demonstrez fără de rest că nu mă iubești! Deloc! Că nu m-ai iubit vreodată! Chiar dacă pentru asta trebuie să-mi frâng gâtul, să trec peste punctele alea în care, poate, nu sunt chiar foarte sinceră cu mine. Dar dacă trebuie! Nu! Iubesc în continuare onestitatea! Așezați-vă, deci, voi, oameni ai eticii, ai minimei moralia! Așa că mâinile tale alunecă haotic. Asemenea unor harpoane. Asemenea unor funii. Nimic altceva mai străin de mine. Tu însuți de undeva, nevăzut, manevrat, pus să. Un vasilache și... cum să fiu eu... cum... o... mărioară? Când pe popă de robă l-am tras, mai să-l pierd în cristelniță? Când, smulsă din dreptul de a experimenta grația, eu însămi pasăre de pradă... nevinovată altfel, încă de la început scrisă având răfuială cu viața, cu marea ei lipsă, trebuie a mă mulțumi cu boțul ce-mi murdărește buzele, îmi strânge cuvintele până la a le perverti. Știu știu că trebuie să înghit. Cocoloșul anost, indigest, făcut din felul tău de a te raporta la iunie, la mine, la sentiment..., uriașul devenit (ca și cum asta dintotdeauna ar fi fost) chestia la îndemână, exemplarul în serie dat cu ceva spoială să acopere ditamai gaura... Aici și acum, mă caut: dracu știe pe unde sunt! Nu mie îmi curge un fluviu al nimicului, nu ale mele sunt degetele pe care, într-o ardoare a făcutului-că-iubești, le strângi... le strângi... într-un fel ți le apropriezi. Și simt cum durerea trece pe lângă mine: măcar atâta câștig! Suspectez lipsa de personalitate a jivinei, complacerea, neeroismul... Nu, nu sunt eu! În această întâmplare din succesiunea a nesfârșite întâmplări făcută, fără nimic spectaculos, fără grăuntele ce ar putea aduce înapoi femeia. Anistorică prin esență, de dragul adevărului, al propriei încăpățânări purtând stindardul, să se împlânte în realitate ca o evidență a evidențelor în fața căreia oricine, mai ales tu ai rămâne mut.