agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1607 .



Lumea printr-un cristal uriaș
proză [ ]
Trădarea (79)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2023-01-29  |     | 



Nu știu dacă pe mama o dureau ridurile. Dacă la fel de des zăbovea în oglinzi, insista insista, repede se făcea nevăzută. Și când, întâmplător, își petrecea degetele, un foc simțea? O ploaie dintr-alea albe? Mai mult tristețe? Și cum se înființa ea nouă, ca și cum nimic grav nu s-ar fi întâmplat? Cum unii, alții o mai strigau „Domnișoară!” și, instinctual, ea întorcea capul ca la auzul numelui adevărat!

Nu știu dacă o dureau, dacă durerile ei erau suportabile, lua calmante ceva? Prefera să fie lucidă, să privească totul în față: pune-te cu mine, de poți!

...dacă acolo, în lăuntrul ei cel mai adânc, făcuse loc speciei ăleia ciudate de care, poate, la început se va fi temut... Făcuse un pariu? Numai un pact? Întinsese brațele, se prinsese pe ea însăși, înțelesese. Un fel de resemnare blândă trebuie că trăia sau era în continuare aceeași magistrală actriță?

Nu știu dacă durerea-i era ca un junghi, ca o pată de culoare, ca o lehamite, numai perpetua încredințare „minunii ce avea ea să apară într-un final”

Așa înjunghiat, chipul îi rămânea frumos, prea din al ei al meu rupt, ca să mă obișnuiesc eu vreodată cu gândul că un ceva avea să se insinueze, într-un fel sau altul de mine s-o poarte departe. Mi-a surprins privirea altfel. Uite cum din cer cad fluturi!, i-am distras eu în zadar gândul... Am făcut-o părtașă primului meu om de zăpadă viu, felului în care ea trudise ca eu să pot vedea constant lumea printr-un cristal uriaș. Chiar dacă atunci, demult, ochii mei de pitic, abia deprinși cu vederea de aproape, nu percepeau un grăunte măcar din resorturile firii. Pe ecranul timpului meu rămăseseră, totuși, destule! Două nări minuscule lipite de gerul lui decembrie. Fularul cu reni pe unde se perindau, năstrușnici, clopoței. Pojghița de gheață pe care, fără să știu a spune gestului pe nume, aș fi înfiat-o, cât era ea de sălbatică!

Și acum, peste vremuri, șoptit îți strig:

Mamă, tu ești vinovată pentru toată această frumusețe năvalnică! RĂMÂI.


(neînviați, atâția oameni de zăpadă zac, căci privirea de copil n-a mai putut ajunge la ei, când o mamă n-a știut să-i fie pe aproape)



.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!