Bunicul meu de aur pur

Mă cheamă Iustina și am 13 ani. Am o singură calitate, despre care ai mei sunt convinși că este și cel mai mare defect al meu: sunt foarte curioasă! Și legat oarecum de asta, și foarte băgăcioasă. Nimic nu poate să se întâmple pe o rază de câteva sute de metri în jurul meu fără să știu și eu. O furnică nu poate trece pe lângă mine fără ca eu să aflu unde se duce și ce fel de boabă cară în spate. Încăpățânarea nu o mai pun la socoteală, pentru că eu am redenumit-o perseverență și de atunci mă împac bine cu ea.
De asta când cei doi frați mai mari ai mei, Marcel și Tudor, au început într-o seară, imediat după cină, să schimbe priviri furișe între ei, m-am prefăcut că nu văd nimic. Am strâns vasele ca de obicei, le-am spălat și le-am pus la uscat, dar eram cu un ochi spre ei. Când în cele din urmă au ieșit unul câte unul la o distanță de câteva minute diferență, mi-am luat și eu găleata și m-am făcut că mă duc după apă. Când am ieșit, nu i-am mai văzut și mi-am zis înciudată că i-am pierdut, deși în mod sigur puneau ei ceva la cale, iar eu eram moartă de curiozitate să aflu. Stând eu cu găleata pe prispa casei, amărâtă că i-am pierdut, le-am auzit vocile din garajul în care de multă vreme nu se mai găsea nicio mașină.
Am lăsat încet găleata jos și m-am furișat până lângă garaj: se certau – pe care dintre bomfaiere să îl ia cu ei nu știu unde. Din câte știam eu, aveam două, unul cu mâner simplu și altul cu mâner dublu, ceva mai solid.
În cele din urmă, le-au luat pe amândouă și au ieșit în noaptea neagră ca smoala.
Întrebările îmi bubuiau în zadar în cap, fără să își găsească și un răspuns. Erau ei bădărani și cam cuțitari, dar nu erau genul de oamenii care să plece la tâlhărit în toiul nopții. Mai degrabă când voiau să obțină ceva foloseau forța, fiindcă erau mari cât niște dulapuri grele de pe vremuri.
Pentru că știam la perfecție locurile, eu mă țineam fără niciun pic de zgomot pe urma lor, iar ei se izbeau de toate lucrurile din curte, așa că îmi era ușor să aflu în ce direcție o iau.
Ei au ieșit pe poarta care a scârțâit de neunsă ce era și s-au îndreptat spre curtea vecinilor. În schimb, eu m-am strecurat printr-o gaură din gard și m-am apropiat de șura în care au intrat ei. Dinăuntru se auzeau voci și toată șura era luminată de două lămpașe. Pe o masă improvizată, era culcat un bărbat care după haine părea a fi nea Sile, cel mai bătrân din familia Stamate. Părea mort, fiindcă nu mișca deloc și era acoperit cu o cuvertură murdară.
—Ei ați adus? i-a întrebat Virgil, băiatul lui nea Sile, un bărbat cam la vreo 50 de ani.
—Am adus, am adus, a confirmat Marcel, cel mai mare dintre frații mei. Le-am adus pe amândouă, că nu știu cât de dur o să fie. Și am adus și câte o pânză de rezervă, că nu se știe cât de tare este.
—Ei, prea tare nu poate să fie. Nu ai văzut prin târguri că ăia de fac inele din el îl bat cu ciocanele? a răspuns nea Virgil.
A scos din traistă bomfaierele și l-a ales pe cel mai mare, apoi i-a spus lui Tudor, fratele meu mai mic:
—Păi tu du-te de ia niște mangal din sac și încinge cuptorul, că trebuie să terminăm noaptea asta, că dimineață trebuie să dau cuptorul înapoi. Zilele astea, parcă toată lumea are nevoie de el.
A luat un cuțit și a tăiat cracul pantalonului lui nea Sile până dincolo de genunchi. La lumina lămpii nu se vedea prea bine, dar părea că piciorul părea o proteză făcută dintr-un metal auriu.
—Păi hai să nu mai pierdem vremea, a spus repezit Virgil și a început să taie din piciorul tatălui lui.
—Stai! a spus fratele meu Marcel. Nu așa de sus, că pe urmă iese bucata prea mare și nu încape în cuptor. Și așază mai bine bucata aia de plastic, că o să fie bună și pilitura aia bună la ceva.
Au măsurat gura cuptorului cu palma și pe urmă s-au apucat amândoi de tăiat. În zece minute au terminat de tăiat bucata și au îndesat-o în cuptor, apoi au trecut la bucata următoare, până sub genunchii lui nea Sile. În mai puțin de două ore, ei l-au făcut bucăți pe bietul om și l-au îndesat pe rând în cuptorul cu mangal de unde, pe măsură ce se topea, îl turnau în lingouri.
În toate cele două ore cât ei lucrau preocupați de munca lor, eu nu am putut să îmi iau ochii de la ei. Abia când au terminat, Virgil, băiatul celui transformat în lingouri, a zis cu voce dogită:
—Ei acum ați văzut cum se face. Nu vă mai rămâne decât să îl convingeți pe bătrânul vostru și sunteți și voi aranjați pe viață. Și așa am înțeles că este bolnav de cancer, deci prea multe zile nu mai are.
Bătrânul de care vorbeau ei era bunelul meu și abia la vorbele astea m-am trezit ca dintr-o beție și am luat-o pe furiș spre casă. Cum bunelul dormea într-o odaie separată, am intrat la el în cameră, l-am trezit și printre lacrimi am început să-i povestesc ce am văzut. Cum vorbeam întretăiată de sughițuri de plâns, a trebuit să îi povestesc de două ori până când a priceput despre ce este vorba.
A rămas pe gânduri când am terminat de povestit și oricum prea multe nu mai puteam vorbi, fiindcă i-am auzit pe frații mei cum au intrat în casă, iar pereții erau subțiri și ne puteau auzi oricând.
Un timp nu s-a mai întâmplat nimic, dar eu, care știam despre ce este vorba, am observat că purtarea fraților mei față de bunelul s-a schimbat cu totul. De unde înainte vreme erau cu totul nepăsători față de el, în ultima perioadă erau tot mai interesați de starea lui de sănătate și îi aduceau din toată sărăcia noastră de toate.
La vreo două zile după întâmplările astea, când părinții și frații mei erau plecați la muncă, bunelul meu m-a chemat în cămăruța lui sărăcăcioasă.
Bunelul avea peste 80 de ani și apucase să trăiască câțiva ani înainte de război. Deși nu m-a mințit niciodată, îmi povestea uneori lucruri pe care îmi venea greu să le cred. Odată când tot așa eram singuri acasă, m-a urcat în pod și mi-a arătat o cutie din plastic în care spunea că pe vremuri se puteau vedea oameni cum cântă și dansează. Era o cutie oarecare cu o latură din plastic... cum de se putea întâmpla așa ceva? Prin magie, poate! Și tot el mi-a spus despre globurile care atârnau nefolositoare în pod că, dacă învârteai de un buton, umpleau toată casa de lumină. Tot magie, poate. Dar el fusese profesor de fizică pe vremuri, deci știa destule, dar în ultimul timp mi se părea că o luase puțin razna, ca toți bătrânii din sat.
Dar nu ca să îmi arate așa ceva mă chemase acum în cămăruța lui: de după o grindă, a scos un petic de hârtie cu un desen și scris cu litere chirilice.
—Hai mai aproape și ține minte ce vezi în el, fiindcă pe urmă va trebui să ard biletul.
—De ce? am întrebat eu curioasă.
—Pentru că unii ar fi în stare să ucidă pentru harta asta, fiindcă o hartă este.
—Harta comorilor! am exclamat eu entuziasmată.
—Da, într-un fel este harta comorilor, a oftat bunelul meu. Acum sunt sigur că este un fel de hartă a comorilor, mai ales după ce mi-ai spus că i-au făcut bietului Sile. L-au preschimbat în aur, în loc să îl îngroape creștinește.
—Cum adică l-au transformat? Așa cum a făcut Iisus cu apa în vin?
—Da! a comentat nervos bunelul, apa în vin și vacile în boi! a răbufnit el supărat. Numai prostii vă învață popa ăla la biserică.
A făcut o pauză, apoi a căutat ceva într-un cufăr din colțul camerei. A scos de acolo un suport vechi și afumat de lumânări.
—Uite – mi-l arătă el. Lumânărarul acesta este din alamă, un amestec de cupru și cositor. Prin transformare, s-ar putea transforma în așa fel încât să fie din aur. Și de la 2-3 euro cât costă acum ar ajunge să coste mii sau zeci de mii de euro.
—Păi și atunci de ce nu îl transformi?
—Pentru că sunt un bătrân profesor de fizică ieșit de zeci de ani la pensie și nu un savant genial.
Mi-a pus sub nas hârtia cu harta și mi-a spus:
—Pe hârtia asta este desenată Insula Șerpilor!
—Am auzit de ea! am sărit eu cu gura.
—Of – oftă bunelul, dar într-un fel era obișnuit cu felul meu băgăreț, așa că a vorbit mai departe, fără să țină seama de întreruperile mele.
—Sigur că ai auzit de ea, fiindcă este aici, chiar lângă noi, la vreo 50-60 de kilometri. Pe vremuri a aparținut României, pe urmă Rusiei, iar chiar înainte de război a fost dată de tot Ucrainei. Fiind destul de izolată, ucrainenii au transformat-o în poligon militar, unde își testau ultimele arme și invenții cu aplicație militară. Nu este prea mare, nu are nici măcar un kilometru lungime, dar chiar înainte de război armata ucraineană a interzis complet accesul la ea, semn că aveau ceva planuri.
—Oare ce? nu m-am mai putut eu stăpâni.
Îmi arătă pe hartă două pătrate.
—Undeva aici în subsol, sub cele două pătrate, au construit un generator care poate transforma orice substanță organică în aur.
Bătu cu degetul în cel din dreapta, pe care scria cu litere aurii „AU”.
—Cred că l-au construit chiar înainte de război, când și-au cumpărat armament cu milioanele de tone și la un moment dat chiar au destabilizat. Tot nu i-a ajutat prea mult, fiindcă le-au trântit rușii la bombe nucleare în cap până aveau să se sature de armamentul lor. De fapt, de la insula asta și invențiile de pe ea a pornit cred războiul, care apoi s-a răspândit în toată lumea.
A rămas pe gânduri, amintindu-și parcă de războiul pe care el îl trăise pe viu, apoi a continuat:
—Am crezut că toate instalațiile militare au fost distruse după tratatul de dezarmare, dar se pare că asta le-a scăpat cumva.
—Și atunci în al doilea pătrat de ce scrie „PU”, în loc de aur?
A oftat, altă privire spre ușă, dar ușa era bine închisă, așa că spuse mai departe:
—„Pu” este simbolul de la plutoniu, un element artificial, care nu există în stare naturală. Este folosit la fabricarea armelor nucleare și se obține greu și în cantități mici, dar se pare că ucrainenii au reușit cumva să îl fabrice în al doilea pătrat. Este foarte periculos și, din câte mai țin eu minte, are o masă critică foarte mică.
—Ce-i aia masă critică? nu m-am lăsat eu.
—O substanță radioactivă poate exploda de la sine dacă este adunată destul de multă la un loc. Plutoniul are una dintre cele mai mici mase critice, dintre toate. Nouă sau zece kilograme de plutoniu, dacă sunt puse la un loc, fac o explozie de multe sute de kilotone.
Am vrut să întreb ce-s alea kilotone, dar mi s-a părut că aud un zgomot să mă uit afară. Era numai vântul, care trântea portița, iar când am revenit, bunelul dădea deja foc la hârtie în suportul de lumânări.
M-a chemat apoi lângă el și m-a strâns în brațe:
—Iustina, tu știi că am 83 de ani și că sunt bolnav de cancer. Mai am numai câteva luni de trăit, zic doctorii, iar frații tăi m-au rugat să mă duc cu ei pe insulă.
Eu, care mă credeam tare ca o stâncă, am izbucnit în lacrimi și am plâns multă vreme în brațele ocrotitoare ale bunelului.
—Liniștește-te și obișnuiește-te cu ideea. E adevărat că mi-ar fi plăcut să fiu îngropat și eu creștinește ca străbunii mei, dar mă gândesc că așa poate vă ajut și pe voi cu ceva. Mai ales că un ultimul timp parcă nici nu ar mai fi înmormântări. Mai fac preoții câte o slujbă de pomenire, dar cred că toți bătrânii satului sunt duși pe ostrovul ăla blestemat și transformați în aur.
M-am oprit din plâns și l-am întrebat:
—Și de ce se transformă numai oamenii în aur?
—Habar nu am, dacă aș fi profesor de biologie, poate aș fi putut înțelege, dar, așa, rămâne și pentru mine o mare enigmă. Poate că pur și simplu așa le-a ieșit invenția asta sau poate că au vrut să îi pedepsească așa pe trădători, dar oricum nu numai pe oameni îi transformă în aur, ci pe toate ființele vii.
—Și cum o să se petreacă totul? Am întrebat.
—Ne duce Volodea cu barca lui. Are prețul lui, cam scump, dar măcar cunoaște drumul, are înțelegerile lui cu grănicerii și ne așteaptă acolo până ce totul este gata.
—Cum adică până când totul este gata?
—Pentru ca transformarea să aibă loc, trebuie să stai cel puțin 24 de ore acolo în pătratul ăla pe care ți l-am arătat pe hartă.
A făcut o pauză și a continuat:
—Când o fi să fie, te rog să vii și tu cu mine ca să îmi iau rămas bun de la tine. Barca lui Volodea este destul de mare ca să ne cuprindă pe toți.

Ziua de care a vorbit bunicul a venit mai repede decât ne-am așteptat, mai ales că Volodea, un lipovean care de obicei se ocupa cu pescuitul, a cumpărat o barcă nouă și la toți le spunea că trebuie să își recupereze banii pe ea. Se lăuda că este numai din lemn și fibră de sticlă, invizibilă pe orice radar, indiferent cât de performant era el.
De plecat, am plecat toți patru spre debarcader pe la cinci cu noaptea în cap: eu, bunelul și cei doi frați mai mari ai mei: Marcel și Tudor.
Volodea părea nerăbdător și ne-a grăbit:
—Hai mai repede, că mă cunosc eu cu grănicerii ucraineni, dar tot este mai bine să nu-i întâlnim, ca să nu trebuiască să le dau și lor partea, că în ultima vreme s-au făcut lacomi de nu vă imaginați.
Bagaje nu aveam decât o traistă cu ceva de ale gurii pentru bunelul, că nu era să rabde de foame 24 de ore. Volodea avea dreptate, fiindcă barca lui părea că zboară pe valuri, nu alta. Nici nu se făcuse ora șapte și deja eram lângă insulă.
Volodea ne-a arătat cele două pătrate pe care le zărisem eu mai înainte, prevăzut fiecare cu debarcaderul lui:
—Eu o să vă duc la cel din stânga și să aveți grijă să nu stați mai mult de un sfert de oră, că nu-i bine.
A tras barca până lângă debarcader și a spus:
—Bunelul vostru văd că e om de treabă și a înțeles să își ajute familia, dar alții încearcă să scape, însă nu au nicio șansă. Zidurile care înconjoară zona sunt din beton și au cinci metri înălțime.
—Bine, dar nu pot încerca să iasă prin apă... adică să înoate până scapă?
—S-au gândit ucrainenii și la asta. Stați să vedeți.
A coborât în cală, de unde a scos din frigider o bucată pe care a aruncat-o în apă. Marea parcă a început să fiarbă și în numai două minute nu a mai rămas nimic de ea. Toată apa de lângă noi părea că fierbe și este plină de colți ascuțiți.
—Unul dintre cei care trebuia dus în zonă a încercat în ultima clipă să scape și a sărit în mare… trei minute au trecut până au mai rămas numai oasele din el.
Bunelul, care rămăsese curios chiar și acum, cu câteva ore înaintea morții, a întrebat:
—Dar cum este posibil? Că Marea Neagră nu are asemenea pești.
Volodea a ridicat din umeri:
—Habar n-am. Se vorbea că biologii au reușit cumva să adapteze o specie de pești piranha la apă sărată și îi țin captivi aici cu nu știu ce substanțe sau unde subacvatice. Dar ce contează? Important este că nu poate evada nimeni de aici.
Cam pe la jumătatea pătratului înconjurat de ziduri, se vedea un cerc în mijlocul căruia se zărea scris cu litere majuscule „AU”.
—Acolo trebuie să ajungeți, a spus Volodea și apoi a bătut cu degetul spre încheietura de la mâna stângă, unde avea ceasul, spunând:
—Dacă toți știm fiecare ce avem de făcut, eu zic să ne grăbim, că nu este recomandat să stăm mult prin locurile astea.
L-am mai strâns o dată pe buni în brațe, am stors câteva lacrimi, iar Marcel l-a luat pe bunelul de mână ca să îl ajute să coboare de pe barcă pe debarcader.
Chiar în momentul ăla, l-am simțit pe Tudor, care era mai puternic, cum mă ridică și mă pune pe umăr și apoi mă coboară și pe mine pe debarcader, în timp ce zicea rânjind:
—Ne-am gândit că două tone de aur sunt ceva mai bune decât una singură.
Hohotul de râs al lui Marcel m-a făcut să îmi dau seama că fuseseră vorbiți din timp și toată treaba că ar trebui să îmi iau rămas bun de la bunelul nu era altceva decât un motiv să mă aducă și pe mine pe insulă.
Tudor mă apucase de mijloc și mă căra cu picioarele în față și capul mi se bălăngănea în toate părțile pe spatele lui. La un moment dat, mi s-a părut că văd cum barca lui Volodea se îndepărtează de chei. Am crezut că mi se pare din cauza capului care se mișca aiurea, dar când în cele din urmă m-a trântit ca pe un sac cam pe la jumătatea pătratului vopsit cu alb, am văzut că nu mi se părea deloc.
Au văzut asta și cei doi frați ai mei, pentru că Tudor a început să urle ca disperatul:
—Volodea, fiu de curvă ce ești tu, întoarce-te imediat înapoi!
Fiul de curvă a ridicat doar degetul arătător în sus și a zis ceva, dar distanța era prea mare și nu s-a auzit prea clar ce a zis, așa că ne-am apropiat toți de mal.
Volodea, prevăzător, a mai depărtat vreo zece metri barca de debarcader, apoi a strigat:
—Nu ai zis tu că două tone de aur sunt mai bune decât una? Așa că m-am gândit că patru tone ar fi și mai bune. Poate chiar cinci sau șase, că voi sunteți ceva mai bine făcuți!
Înjurăturile au început să curgă de o parte și de alta, dar în cele din urmă Volodea s-a supărat și s-a îndepărtat strigând:
—Mă întorc peste 24 de ore ca să-mi recuperez aurul. Voi deveni cel mai bogat om din sat.
Nici măcar eu, care sunt atât de slobodă la gură, nu pot reproduce ce a fost la gura fraților mei în următoarea jumătate de oră. În cele din urmă, obosiți și cu pumnii zdreliți de cât au bătut cu ei în zidul de beton, s-au domolit și buni a putut să vorbească:
—Cât ați strigat voi aici ca nebunii, eu am cercetat puțin locul acesta în care ne aflăm.
—Și cu ce dracu’ ne ajută asta? a întrebat arțăgos Tudor.
—Păi pentru cine are ochi să vadă poate ajută.
Arătă spre mare și spuse:
—În direcția aia nu avem nicio șansă să scăpăm din cauza peștilor carnivori.
—Asta știm și noi, a răspuns la fel de arțăgos fratele meu. Dacă ai ceva de zis, spune repede că timpul trece.
Nepăsător la vorbele lui mânioase, bunelul arătă la fel de calm spre peretele din stânga:
—Din câte știm, peretele ăsta are doi metri grosime și vreo patru-cinci înălțime, la fel ca acela dinspre insulă.
—Păi și atunci la ce dracu’ ne mai freci la cap? intră în vorbă și Marcel, celălalt frate al meu.
Bunelul arătă spre peretele din stânga noastră:
—Peretele acela nu pare a fi din beton. Cred mai degrabă că este din cărămizi, fiindcă uite acolo pe la mijlocul lui, cineva a încercat să sape o ieșire.
Ne-am apropiat de locul pe care ni-l arătase bunelul și am văzut că avea dreptate: peretele era din cărămizi și nu erau decât două rânduri, iar cineva reușise să scoată câteva.
—Voi mai aveți cuțitoaiele alea cu care vă tot lăudați?
Ca la un semn, cei doi frați ai mei au scos pumnalele de care nu se despărțeau.
Buni le-a privit admirativ și a spus:
—Se vede treaba că cel care a făcut scobitura asta nu avea așa ceva la îndemână, fiindcă ar fi scăpat.
Cei doi frați au privit la cuțite, apoi la scobitură, apoi din nou la bunelul:
—Or fi ele grozave, dar nu putem să scobim în zidul ăsta, chiar dacă este din cărămizi, o gaură de doi metri, ca să scăpăm.
Bunicul a dat din umeri:
—Nici nu trebuie să fie de doi metri, este de ajuns de 30-40 de centimetri, cât să încapă Iustina.
—Și cu ce ne ajută pe noi că scapă Densa. Noi vrem să ieșim, noi, nu ea! A mormăit Tudor.
Bunelul a arătat spre insulă, unde în cel mai înalt punct al ei se înălța un turn. De telecomunicații și de cine știe ce o mai fi.
—Acolo pe turnul acela, a spus bunelul, este un buton de alarmă și poate și de oprire a generatorului de transformare de sub insulă.
—De unde știi asta?
—Ei, am mai auzit și eu pe ici, pe colo.
—Dacă este pentru oprirea generatorului este perfect, dar dacă este pentru alarmă ne-a luat dracu’, ne prind grănicerii.
Bunelul a ridicat din umeri:
—Va trebui să riscăm. Dar eu, unul, zic că tot mai bine să petrecem câțiva ani într-o închisoare decât o veșnicie sub formă de lingouri în beciul lui Volodea. Plus că dacă îl dăm în gât pe Volodea precis ne vor face o reducere la pedeapsă.
Nu știu care dintre argumentele bunelului i-a convins pe frații mei, dar au început să lucreze ca apucații.
După vreo două ore în care au dislocat cărămida, aproape că încăpeam, dar tot nu reușeam să îmi strecor ca lumea umerii, indiferent cât de slăbuță eram. Dacă ar fi fost după mintea fraților mei, ei ar fi fost gata să mă împingă pe făraș dincolo, dar bunelul i-a convins să mai ia câte un rând de cărămizi, altfel degeaba ajungeam rănită dincolo de zid, dacă nu puteam să urc dealul până la butonul de alarmă.
Încă un sfert de oră de muncă și au mai dat jos un rând de cărămizi, așa că am putu trece cu ușoare zgârieturi pe la coate, dar nimic mai mult.
Înainte de a trece cu totul dincolo, bunelul mi-a șoptit ușor la ureche:
—Iustina, nu uita ce înseamnă plutoniu și ai grijă de tine. O să fii cea mai frumoasă bombă atomică de pe lume.
—Ce tot șușotiți acolo? a devenit bănuitor Marcel, care era cel mai aproape de noi.
—Nimic, nimic – l-a liniștit bunelul, doar îi spuneam cum să apese pe buton când ajunge la el.
După ce am trecut dincolo, am văzut că mă aflu într-un pătrat identic cu cel din care ieșisem. În cercul din mijloc scria cu litere argintii, șterse parțial de vreme, „PL”, dar în rest, nicio diferență.
Când le-am comunicat fraților mei situația, a urmat o nou explozie de furie consumată oarecum în gol, fiindcă oricum nu prea aveau ce face. În ciuda ciorovăielilor lor aproape neîntrerupte, am reușit să ațipesc câteva ore, astfel că atunci când m-am trezit am văzut la cesulețul meu că nu mai era chiar așa de mult până când se vor împlini cele 24 de ore de când eram pe insulă.
Cum frații mei erau prea extenuați ca să mai poată riposta, cu vreo două minute înainte de ora fatidică, bunelul m-a chemat la gaură.
—Când o fi să mă transform în aur, aș vrea să te privesc în ochi pentru ultima dată.
—Și cu mine ce se va întâmpla? am întrebat eu, curioasă.
Bunelul a zâmbit și a spus:
—Tu va trebui să mai aștepți puțin, fiindcă va trebui să petreci 24 de ore pe porțiunea aia, deoarece ai ajuns acolo cu câteva ore mai târziu decât am ajuns noi aici. Dar pot să îți garantez că vei fi cea mai mare și mai frumoasă bombă nucleară din lume. Rușii au construit în anii ‘60 o bombă de 50 de megatone care a fost considerată cea mai mare din ultimul timp: au numit-o „Țar Bomb”, deci îți dai seama cât de uriașă a fost. Tu te vei transforma în aproximativ o mie de kilograme de plutoniu, deci o să fii de zeci de ori mai mare decât ea și vei distruge totul pe o rază de sute de kilometri.
—Va ajunge și până la București?
—În mod sigur, dar de ce mă întrebi?
—E un băiat acolo care mă urăște. Și dacă tot moare atâta lume nevinovată, măcar să moară și el.
—O să moară, o să moară – m-a asigurat bunicul și a privit la ceas.
Aproape nici nu mi-am dat seama când s-a întâmplat totul. Bunelul meu a întins mâna dreaptă spre mine să-și ia rămas bun și dintr-odată, deși mă privea la fel de drăgăstos ca altădată, atât ochii, cât și fața lui s-au preschimbat în aur.
După o vreme, a apărut Volodea și, folosindu-se de niște palete de lemn, câteva cabluri și un troliu, i-a tras pe cei trei pe doc, apoi, folosindu-se de o bigă și de un vinci, i-a transferat pe barca lui. Înainte de a pleca, a venit până la gaura săpată de frații mei în zid, dar nici vorbă să poată încăpea prin ea:
—Curvă mică, de data asta mi-ai scăpat, dar tot te prind eu într-o noapte, te leg și te aduc forțat aici.
—Curvă-i mă-ta! i-am răspuns eu obraznic la adăpost de el. S-o prinzi pe ea și să o aduci aici!
A început să râdă și a zis:
—Să știi că e o idee bună. Promit să mă gândesc și la ea, ca să nu fac două drumuri, a spus el și a urcat pe barcă, și apoi am auzit cum sunetul motorului se pierdea în depărtare.
Am mai bântuit prin pătratul meu câteva ore, așteptând să vină vremea când voi deveni cea mai frumoasă bombă din lume, și când am văzut că au mai rămas numai câteva minute, m-am așezat pe spate în mijlocul cercului pentru elicoptere. Pe cerul de un albastru incredibil de frumos, undeva sus la înălțime, am văzut un avion de pasageri și mi-am adus aminte de vremea când eram copii, cum strigam după puținele avioane care mai zburau:
„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor”!
Știind ce urma să se întâmple, îmi venea să îi strig:
„Avion cu motor, ia-o iute la picior!”, fiindcă înălțimea la care era nu avea deloc să îl ferească de ceea ce urma să devin eu peste numai câteva minute. M-am amuzat un timp pe seama faptului că de fapt avionul are aripi și nu picioare, apoi, când mai erau numai câteva minute până la momentul în care se împlineau 24 de ore de când erau în pătrățica mea plutonică, m-am așezat mai bine în cercul din mijlocul pătratului cu mâinile întinse, în așa fel ca dacă tot trebuie să explodez, măcar să fiu o explozie frumoasă, în formă de cruce, undeva în înaltul cerului. Sau cel puțin așa mă gândeam eu, uitând că exploziile atomice, de orice natură ar fi ele, sunt de fapt în formă de ciupercă. Cel puțin așa văzusem în filme. Și tot gândindu-mă eu ba la una, ba la alta, nici nu am observat cum a trecut timpul.
Au mai trecut câteva minute și s-a auzit în depărtare un motor de barcă, dar mi-am închipuit că este barca pazei de coastă de care se ferea Volodea. Oricum nu aveau cum să mă ajute, așa că nu m-am ridicat din locul meu ca să le fac semne.
Am aruncat o privire la cesulețul meu și, deși nu era el foarte exact, în mod sigur că a trecut cu mult timpul când ar fi trebuit să fiu fie o ciupercă, fie o cruce drăguță pe cer. Poate chiar peste o jumătate de oră, așa că mi-am dat seama că nu este în regulă ceva.
M-am ridicat în cele din urmă în picioare și m-am apropiat de ponton, fiindcă mi s-a părut că am auzit un zgomot puternic de motor de barcă.
O clipă am crezut că vine Volodea după mine, dar când s-a mai apropiat, am văzut că de fapt era o vedetă destul de mare. Și deși avea câteva arme montate pe ea, nu părea deloc să fie una de grăniceri.
După ce a acostat la debarcader, din ea au coborât câțiva oameni. Toți erau înarmați, iar unul dintre ei care era de-a dreptul uriaș și părea a fi șeful lor s-a apropiat de mine.
M-a mângâiat pe cap și mi-a spus:
—Eu sunt Dimov. Tu cine ești și ce naiba cauți aici?
I-am spus cum mă cheamă și în numai câteva minute i-am povestit tot ce mi s-a întâmplat de când am ajuns pe insulă. Și când la sfârșit i-am povestit că suntem în pericol fiindcă suntem în pătratul care mă va transforma în poloniu, a început să râdă.
—Iustina dragă, după război primul lucru pe care l-au demontat rușii când au ajuns pe insulă a fost generatorul de plutoniu. Dacă nu făceau asta, la cât de mult îi iubesc ucrainenii pe ruși, până acum toată Rusia era un fel de Sahara. Știi ce e aia Sahara?
—Un deșert în Africa, am răspuns eu oarecum intimidată de statura lui.
—Așa este, m-a mângâiat el iar cu duioșie pe cap, apoi pe neașteptate m-a strâns în brațe și, când s-a depărtat de mine, am văzut că avea ochii în lacrimi.
S-a șters la ochi, apoi mi-a spus.
—Am avut și eu o nepoțică ca tine. Era leită ca tine. A murit anul trecut de leucemie de la centrala aia defectă de lângă Corbeni.
A făcut o pauză, apoi a adăugat:
—De azi nu va trebui să mai ai nicio problemă, o să am eu grijă de tine în amintirea ei! O să fii tu nepoata mea!
S-a întors spre oamenii lui și a strigat cu o voce care cred că s-a auzit până în satul meu:
—Ați auzit, măi? De azi, ea este nepoata mea Iustina.
Mormăiturile grăbite și aprobative ale oamenilor lui mi-au demonstrat autoritatea de care se bucura printre ei.
Le-a făcut semn să se îmbarce, iar pe mine m-a luat în cabina de comandă și a zis:
—Ia să mergem noi acum după Volodea și să vedem ce prostii a mai făcut.
I-am spus ce știam despre barca lui Volodea și mai ales că se lăuda că este foarte rapidă.
—O fi, mi-a răspuns Dimov, dar nu se compară cu racheta mea. Așa se și numește vedeta mea, „Racheta”, și ai să vezi imediat că nu i-am pus numele degeaba așa.
Auzisem că există, însă nu am văzut niciodată nave cu aripi subacvatice, dar acum tocmai mă aflam pe una dintre ele și când a prins viteză chiar că am crezut că zburăm.
—Volodea a zis că are o navă din fibră de sticlă care nu este vizibilă pe niciun radar.
—Așa o fi, a început să hohotească Dimov, dar ce nu știe prostovanul este că fiecare navă are încorporat un GPS secret de care știu numai cei ce fabrică barca… și eu. Nu știu foarte mulți de existența lui.
M-a dus până în fața unui ecran mare și mi-a arătat un punct roșu:
—Asta-i barca lui Volodea și cred că vrea să se ducă spre Jurilovca, dar stă în larg până trece patrula de grăniceri. Tu tot în Jurilovca stai?
I-am confirmat, apoi m-a îndemnat să scot puțin capul din cabina de navigație și am crezut că mă ia vântul, nu altceva. Noroc că Dimov mă ținea bine de mână. Nicio mașină nu am văzut să meargă atât de repede. Nava ieșise pe jumătate din apă și Dimov mi-a explicat că numai elicea, cârma și niște aripi subacvatice rămân sub apă.
La un moment dat, ne-am intersectat cu vedeta de grăniceri și am crezut că s-a zis cu noi, dar în loc de asta Dimov a sunat prelung din sirena navei, iar vedeta de grăniceri i-a răspuns la fel.
Văzând uimirea de pe fața mea, Dimov a hohotit încântat:
—Degeaba cred rușii că Marea Neagră este un lac rusesc, iar americanii că este un lac american. Partea asta de mare este marea lui Dimov, așa să știi.
În mai puțin de o oră, am ajuns lângă barca pe care o urmăream, a acostat lângă ea și, după câteva clipe de ezitare cu o mutră spăsită, Volodea a ieșit din cabină și a început să se scuze.
—Știai înțelegerea noastră, Volodea, nu? a întrebat Dimov. Un om pe lună, ca să nu scădem prețul aurului. Iar eu acolo sub prelate văd nu mai puțin de trei oameni. Ca să nu zis nimic de Iustina, care dacă nu scăpa prin spărtură deja era a patra.
A făcut semn oamenilor lui și în numai câteva minute cele trei corpuri de aur au fost transferate pe puntea Rachetei.
Racheta s-a depărtat puțin de barca lui Volodea și am văzut vizibil cum acesta a respirat ușurat, crezând că a scăpat numai cu atât.
După ce a am ajuns cam la zece metri depărtare, Dimov mi-a spus:
—Iustina dragă, dacă ești mai sensibilă, ar fi bine să îți pui mâinile la ochi. Sau poate la urechi, fiindcă mitraliera mea de 14,5 mm este mai degrabă un tun mai mic decât o mitralieră și face un zgomot ca un tun adevărat.
Am ales să îmi pun palmele la urechi și am putut vedea cum efectiv Volodea se face bucăți aruncate de puterea gloanțelor dincolo de bordul bărcii. Ar fi trebuit să îmi fie milă, dar aducându-mi aminte de ce anume a vrut să îmi facă, nu mi-a fost milă absolut deloc. Se vede treaba că Dimov avea gloanțe destule, fiindcă a mai tras câteva rafale în fosta barcă de care era atât de mândru Volodea, care s-a dezmembrat ca și cum ar fi fost tăiată de un bomfaier uriaș.
Dimov a lăsat mânerele mitralierei, apoi m-a luat de după umeri și mi-a spus:
—Acum hai să-l ducem pe bunicul tău acasă, acolo unde îi este locul. Pe frații tăi îi opresc eu, ca să nu te mai necăjească nici măcar vederea lor, că din câte mi-ai spus s-au purtat destul de urât cu tine.
Într-o oră am ajuns la Jurilovca și când am tras la dană, o mulțime de oameni s-au îngrămădit pe lângă ea, fiindcă rar puteai vedea așa o bijuterie în sătucul nostru uitat de lume.
Dimov a coborât pe chei, împreună cu mine și cu oamenii lui.
—Mă cunoașteți? A întrebat el cu vocea lui tunătoare.
S-au auzit câteva „da”-uri timide, dar se vedea treaba că Dimov nu a fost mulțumit, fiindcă a repetat întrebarea:
—Băiiii, v-am întrebat dacă mă cunoașteți?
—Da, domnul Dimov, vă cunoaștem, au răspuns mai mulți, de data asta.
—E foarte bine atunci, a spus Dimov. Vreau să vă spun că Volodea și-a încălcat partea lui de înțelegere, iar acum este hrană pentru pești. Ați înțeles?
După confirmările de rigoare, m-a împins și pe mine în față.
—Dar pe fata asta o cunoașteți?
—Da, este Iustina lui Timofte – a confirmat unul dintre vecinii mei.
—Ei, atunci uitați-vă bine la ea și să aveți grijă de ea ca de ochii din cap. Am un nepot cu vreo câțiva ani mai mare ca ea și când le-o veni vremea vreau să-i cunun și să le fiu naș. Ați înțeles?
A urmat iar un cor de „da”-uri grăbite, iar Dimov s-a aplecat spre urechea mea și mi-a șoptit:
—Stai liniștită că nu am niciun nepot, așa că te poți mărita cu cine vrei, dar am zis așa ca să aibă grijă de tine și să nu îți fure bunicul din grădină.
A ridicat o șuviță bălaie din părul meu și a întrebat iar:
—Vedeți firul ăsta de păr?
Era, după cum am mai spus, o șuviță, nu un fir de păr, dar cine se găsea să-l contrazică pe Dimov, așa că au aprobat iar toți, grăbiți.
A dat drumul șuviței să cadă, care s-a așezat cuminte la locul ei.
—Așa cum a căzut firul acesta de păr, tot așa o să cadă și capul celui care o atinge fie și măcar cu un singur deget.
Și-a scos automatul Kalașnikov pe care îl avea după umeri și l-a îndreptat spre cer spunând:
—Iar rafala asta este numai așa, ca să vă convingeți că vorbesc serios. Iar la două, trei luni o să mai trec pe aici ca să văd dacă totul este în ordine.
Avea gloanțe trasoare în încărcător, pentru că pe cerul senin a apărut un luminos opt gigantic format din toate cele 30 de cartușe pe care le avea în încărcător. A ieșit de-a dreptul perfect, dovadă că mai exersase și altă dată mișcarea asta.
După un timp, au început să cadă gloanțele pe acoperișurile de tablă din sat, iar oamenii și-au băgat capul între umeri, deși gloanțele cădeau destul de departe de noi.
Între timp, oamenii lui l-au descărcat pe bunicul meu de pe puntea Rachetei, iar Dimov a spus:
—Faceți rost de un cărucior și ajutați-o pe Iustina să îl ducă pe bunicul ei până acasă și să nu vă prind că începeți să tăiați din el, că vă omor.
În câteva minute, a apărut ca prin minune pe cheu un cărucior și, cu ajutorul oamenilor, bunicul meu a fost încărcat în el.
Dimov m-a mai strâns o dată în brațele lui de urs, mi-a îndesat în buzunar un purcoi de bani, „ca să am de cheltuială”, apoi s-a urcat pe Racheta lui și dus a fost.
Am ajuns acasă și l-am pus pe bunicul meu lângă troița de lângă poartă, că tot voia el înmormântare creștinească, așa că măcar să fie undeva unde era o cruce prin apropiere.
A fost o problemă când a fost să vedem în ce direcție să-l așezăm, fiindcă el, dacă a întins mâna spre mine înainte de a se transforma în aur, după ce l-am ridicat în picioare am văzut că semăna puțin cu statuia lui Lenin. Spre est nu-l puteam pune, fiindcă ne-au venit destule rele de acolo, iar spre vest nici atât, fiindcă nici de acolo nu veneau în ultima vreme lucruri bune.
L-am așezat așadar cu fața spre sud, fiindcă mi-am adus aminte de serile lungi când îmi citea o carte intitulată „Prin mările sudului”. Când voi crește destul de mare, poate va da Dumnezeu să ajung și pe acolo.