agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-08-01 | |
Note de lectură
Ioan Lăpușneanu ,,EMIL REBREANU EROUL DE LA GHIMEȘ-FĂGET” Dublu omagiu - Domnului profesor Ioan Lăpușneanu cu prețuire, eroului Emil Rebreanu cu recunoștință veșnică! Am primit o carte, greșit spus, am dobândit o carte, nici așa nu-i destul, o doamnă din Năsăud, Ioana Lăpușneanu, fericită coincidență a numelor, cu autorul, mi-a dăruit o carte, chiar mi-a dăruit-o cu drag, știa domnia sa că o voi citi, ținea tare mult să o citesc, poate de aceea mi-a spus, atunci când mi-a înmânat-o „- E foarte frumoasă!” „Emil Rebreanu eroul de la Ghimeș-Făget” este titlul cărții, am dat la schimb patru cărți de-ale mele pe ea, așa fac eu schimburile culturale, dar, cu mâna pe inimă spun - a meritat! Pe deplin a meritat! Ioan Lăpușneanu, autorul acestei minunate cărți, înainte de a o scrie, „a trăit-o”, da, „a trăit-o”, și cum să nu scrie o carte vie, adevărată, plină de sevă și adevăruri, cineva care „a trăit” întreaga poveste din carte, înainte de a o scrie și în timp ce o scria. Rigoarea de cercetător, precizia savantă a textelor, cronologia faptelor, culminând cu executarea tânărului ofițer, toate acestea, premise pentru o carte rece de istorie literară au fost anulate, favorabil, de bogăția și căldura textelor cuprinse, de contribuția personală a autorului. Chiar și „Tabelul Cronologic” al lui Cezar Apreotesei, nu doar că nu este o înșiruire a faptelor și vremurilor, prin maniera în care a fost conceput, ca un jurnal personal al lui Emil Rebreanu, relatat cu drag și emoție de neascuns, este cel care aduce cărții vibrații intense, vii, peste o trăire normală, participarea cititorului fiind de la sine realizată prin bogăția simplă, sau simplitatea bogată a vieții eroului din primii, și cei mai intenși ani ai vieții. Talentul literar al lui Emil Rebreanu face ca lectura diverselor lui scrisori de afaceri sau de dragoste, deși personale, să mențină bucuria cititului la nivel maxim. Nu-i mai puțin adevărat că locurile și perioada istorică sunt ele însele purtătoare de informații extrem de interesante, mai ales pentru un trăitor al locurilor, dar meritul incontestabil al autorului este acela de a fi cercetat cu răbdare și neliniște creatoare, fiecare moment din viața eroului și a colectivității. Detalii semnificative scoase la iveală, observații critice, cu blândețe și drag formulate, nu doar că nu impietează asupra rigorii științifice, dar, adaugă farmec, emoție, căldură, noblețe, unei cărți dedicată „nobilei familii Rebreanu”, după spusele domnului profesor autor, Ioan Lăpușneanu. Adevăr grăit-a domnia sa, chiar în zilele noastre neexistând multe familii atât de bogate-cultural, nobile-prin idealuri, demne-prin sacrificiu. „Argumentul” domnului profesor, de la pag. 59 a cărții, trădează fără tăgadă „slăbiciunea” domniei sale pentru studiul „zbuciumului” aceste nobile familii transilvane, trăitoare într-o zonă și într-o epocă oprimante pentru români, zonă în care cei mai puternici, cu idealurile cele mai înalte, dacă erau români, aveau toate șansele să sfârșească prost, sau, oricum, să ducă o viață grea, frustrantă, plină de privațiuni. Vasile Rebreanu, tatăl lui Emil Rebreanu, dar și al ctitorului romanului modern românesc, Liviu Rebreanu, coleg de gimnaziu cu ilustrul George Coșbuc, nu s-a ridicat la înălțimea poetului coleg, sau a fiului romancier, dar, deși a fost greu încercat în cei 52 de ani de viață, dintre care 29, cap de familie, o familie cu 14 copii născuti, ca dascăl sau notar în mai multe localități din zonă, Târlișua, Maieru, Lăpuș, Năsăud, Prislop, Poiana Ilvei, Chiuza, si-a dovedit în permanență românismul și credința în valorile timpului, s-a străduit să-și crească odraslele în cultul neamului românesc, într-o lume ostilă, străin în propria țară. Producțiile literare ale dascălului Vasile Rebreanu, prezente în publicații ale vremii, identificate și evidențiate de diverși cercetători ai istoriei locurilor, constituie premise ale evoluției unora dintre copiii familiei Rebreanu. Ludovica Rebreanu, soția dascălului de pe Someș, avea o personalitate uimitoare, a cărei împlinire a fost mereu zădărnicită de îndatoririle casnice și materne ale unei gospodării teribil de greu de „ținut”. Banii erau mereu prea puțini, soțul ei, dascălul era aplecat spre beutură, împuținându-i și mai mult, astfel că, înainte de căsătorie, cu precădere, avea să se manifeste bucuria creației artistice care o anima pe Ludovica Diugan, creatoare de teatru popular și membră în echipele de „actori” a căror prestație ajungea mai repede și mai direct decât alte genuri literare, la omul de rând. O familie cu puternice rosturi și talente, avea să spună minunat, profesorul autor, Ioan Lăpușneanu, cu referire precisă către această uimitoare femeie, mamă eroină, cu primul născut genial, nemuritor prin creație, cu alți câțiva copii înzestrați într-ale culturii. Livia Rebreanu-Hulea, al patrulea născut al familiei, a fost și ea o talentată poetă, corespondența cu fratele ei martir, Emil Rebreanu, având o „certă valoare literară și morală” după spusele autorului, Ioan Lăpușneanu. Ultimul născut al familiei Rebreanu, Tiberiu Rebreanu, rămas orfan la trei ani, talentat la pictură, avea să fie și singurul licențiat, în științe juridice, dar dincolo de profesiune, neostoita preocupare pentru punerea în valoare a creațiilor și faptelor fraților lui mai mari, în special Liviu și Emil, avea să-l însoțească toată viața. Colaborator important al distinsului profesor Ioan Lăpușneanu, amprenta mezinului familiei nobile din Prislop, este prezentă și ea în această minunată carte. În finalul acestui scurt episod de note de lectură, demers fără pretenții de valoare dincolo de impresii personale, este absolut firesc să revin la Emil Rebreanu, eroul de la Ghimeș-Făget, prototipul personajului principal Apostol Bologa al romanului „Pădurea Spânzuraților”. Emil Rebreanu, cel mai împătimit și mai pătimaș dintre frați, cel care n-a putut nicio clipă să nu-și strige suferințele datorate asupririi, asumându-și, în final, întregul pericol și consecințele faptelor sale, urmărit constant de dorința de a pleca la București sau la Iași. Maturizat înainte de vreme, cu o tinerețe „nebună”, scrie cu un talent deosebit epistole diverse ca factură, atât cele de dragoste, cât și cele de afaceri, adresate mai ales fratelui său, Liviu, la București, dovedindu-i din plin harul literar, care, aproape sigur, i-ar fi adus afirmarea literară, dacă ar fi supraviețuit războiului. Al doilea capitol al cărții domnului profesor Ioan Lăpușneanu este de departe cel mai întins, cel mai important și cel mai relevant în dorința autorului de a-l face cunoscut pe cel care avea să fie eroul martir și un element determinant în umanizarea cerebralului, până atunci, roman în fază incipientă „Pădurea spânzuraților”. Emil Rebreanu s-a născut în 17.12.1891 la Maieru, murind în 14.05.1917, prin spânzurare, la Făget. Pe cât de scurtă i-a fost viața, pe atât de intens și zbuciumat i-a fost drumul. Instruirea și-a realizat-o fragmentat, în diverse școli din localități diverse, fiind chiar exmatriculat din toate școlile, vreme de trei ani, din pricina unui conflict neiertat de oficialitățile vremii. Inteligent fiind și-a încheiat studiile gimnaziale luându-și examenul de maturitate, după care a vea să-și dorească să învețe la București sau la Iași. Frământările lui interioare răzbat cu putere din scrisorile numeroase, frumos întocmite, care dovedesc pe lângă multele dorințe neîmplinite și un deosebit talent literar, subliniat cu vădită plăcere în lungile considerații personale care leagă textul, dându-i sens și curgere firească, de către autorul acestei cărți, domnul profesor Ioan Lăpușneanu. Având aliați puternici în chiar epistolele tânărului aspirant la universitate, în claritatea și frumusețea rândurilor scrise de-a lungul celor câțiva ani de viață, nu i-a fost tare greu domnului profesor să realizeze portretul unui minunat tânăr, cu aptitudini excelente, care-i îndreptățeau aspirațiile universitare. Prima scrisoare, cea mai veche ce se cunoaște, adresată surorii mai mari, Livia Rebreanu în 26.11.1910, a scris-o în Pata, lângă Cluj, și-i povestește cu precizări clare surorii lui, un vis cu tâlc avut într-una dintre nopți. Ultima, adresată Mariei Rebreanu (Miți), o altă soră aflată atunci în Budapesta, a scris-o în 10.05.1917, cu patru zile înainte de marea trecere din 14.05.1917, când a fost cu brutalitate executat prin spânzurare. Între aceste două scrisori, vreme de șase ani și jumătate, zeci, sute de epistole trădează toate un suflet arzând la intensitate maximă atât pe altarul românismului de pe Valea Someșului, cât și pe altarul iubirilor lui neîmplinite (Anuța Slăvoacă, Elena Haliță, Nelica Dănilă, etc.). Un loc aparte în corespondența lui Emil Rebreanu îl ocupă scrisorile, la început încrezătoare, pline de speranță, apoi din ce în ce mai disperate, trimise fratelui său mai mare, Liviu Rebreanu, care trăia în București. De la solicitarea unor sume pentru plata taxelor școlare sau pentru acoperirea altor cheltuieli personale până la solicitările repetate de ajutor pentru împlinirea dorinței celei mai arzătoare din mintea și inima lui Emil, aceea de a trece granița în România pentru a studia la o facultate în București, cele mai multe s-au lovit de tăcerea fratelui scriitor, din diverse motive. Se amintește de situația financiară precară a lui Liviu Rebreanu de la începutul perioadei sau chiar de atitudinea ostilă familiei soțului ei, a soției scriitorului, Fanny. Există voci care-i reproșează tăcerea autorului romanului „Pădurea spânzuraților, tăcere și lipsă de acțiune care se pare vor determina ulterior și o vinovăție interioară scriitorului, prezentă chiar în afirmația făcută pentru disculparea sa: „Romanul meu e oarecum alături de realitate. Fratele meu a fost un naționalist fără scrupule. Un asemenea personagiu nu putea inspira decât cel mult o poezie patriotică.” De remarcat din nou caracterul cuprinzător, elocvent, precis și cald al textelor citate și al contribuțiilor personale ale autorului, profesorul Ioan Lăpușneanu. Aceste impresii la citirea volumului de față le scriu cu gândul la cele două existențe, puternic legate de așezarea noastră, de ținutul Năsăudului. Este vorba tot despre un autor, scriitorul Ioan Lăpușneanu, profesor în Năsăud până nu demult, și despre eroul cărții dumnealui, Emil Rebreanu, scriitor potențial cu un talent care l-ar fi putut așeza aproape de ilustrul său frate, Liviu Rebreanu, dacă... Dacă ar fi provenit dintr-o altă familie în care sentimentul conștiinței naționale să nu fie atât de prezent, dacă s-ar fi mulțumit cu o viață mediocră de slujbaș al statului austro-ungar, dacă nu ar fi pătimit atât de mult din cauza asupritorilor unguri, neiertători cu cea mai mică manifestare naționalistă, în vreme ce în pieptul tânărului elev eliminat de două ori din școală, funcționar pe salarii de nimic și ofițer, dorința evadării din imperiu, în România devenise primordială, obsesivă, toate acestea împlinite fiind asigurându-i tânărului ofițer supraviețuirea fizică, fără certitudinea evoluției lui în aceeași parametri înalți și puternic arzători care să-l împingă, după încheierea războiului pe tărâmul atât de dorit al scrisului, sau... Dacă începând cu primele scrisori adresate fratelui său Liviu, în care-și prezenta niște nevoi financiare urgente pentru împlinirea educației în condiții decente „Iulius mi-a trimis 130 cor., taxa de examen de pe cl. VII-a, când am depus-o. De la dânsul nu mai pot cere altul. Țin de o datorie frățească să mă întorc la Tine și să te rog de câteva parale. Clasa a VII-a am făcut-o acum, în 1 sept. a.c. cu succes bun. Am rămas gol în toată privința. Haine nu am, ghete, pălărie iar nu și acum sunt octavan. Te rog deci să fii atât de bun și să-mi trimiți câteva coroane spre a-mi putea soloi la păpucari, căruia îi sunt dator 20 de cor. ... Mai am anul acesta și apoi voi scăpa cu matura mult dorită. Nu-ți amintesc câte lipse am, fără eu mi-am luat îndrăzneala să mă rog de Tine, care are de unde mă ajuta din când în când cu oarece, ca pe un frate. Să am celea trebuincioasă nu ți-aș cere și nu te-aș incomoda cu rugări... ...Cred că tu ai inimă de frate.”, dacă ar fi găsit înțelegere și ajutor, ceea ce, așa cum rezultă din alte scrisori, probabil nu s-a întâmplat decât în mică măsură și după multe alte reveniri, tot mai disperate, „De-atâtea ori m-am întors cătră tine și niciodată nu mi-ai dat nici doi fileri... Nu mi-ai dat tu, care ai avut și ai... Sau să nu mă supun examenului de maturitate?... Nu te voi năcăji altul cu cereri, niciodată! Acum dacă poți să-mi împlinești cererea - bine, dacă nu, din partea ta iar poate fi bine...” Emil Rebreanu avea să treacă examenul de maturitate la vârsta de 22 de ani, moment care avea să fie începutul altor năzuințe pentru împlinirea cărora avea să ceară cu disperare ajutorul fratelui său, Liviu, ajutor care, de această dată cu siguranță nu l-a mai primit. Este vorba de cea mai arzătoare dorință a tânărului absolvent de gimnaziu, aceea de a trece granița legal, în România, pentru a studia la București. Există o corespondență între cei doi frați menită să clarifice opțiunile de studiu ale lui Emil, sugestia lui Liviu fiind medicina, împotriva chemării interioare a lui Emil pentru filozofie. Din păcate pentru tânărul absolvent, destinul, faptele istorice, climatul socio-politic lucrează împotriva lui, pentru obținerea pașaportului de trecere în România având nevoie de un document garanțial din partea lui Liviu, document pe care nu-l va primi niciodată, amânându-se toate visurile din sufletul lui Emil până după terminarea conflictului cu Bulgaria care tocmai izbucnise, starea de război în expansiune nepermițându-i nici trecerea frontierei, cel puțin potrivit scrisorii lui Liviu. După ridicarea pe aripile visurilor care prin măreția lor îi stârneau chiar îndoială, „Nu știu, îți bați joc de mine, însă parcă nu pot să-mi cred ochilor... că eu - pribeagul - să am noroc...Cetindu-ți epistola de mai multe ori, trebuie să cred că totul va fi așa... Deci, îmi aleg facultatea de medicină și-ți mulțămesc din inimă, asemenea și cumnatei Fanny”... avea să realizeze pas cu pas imposibilitatea împlinirii lor, disperarea din sufletul lui crescând cu fiecare nouă scrisoare trimisă lui Liviu, la care nu primea răspuns. „Vai, te rog și sloboade-mi o rază din lumina zilelor bune ce trebuie să vină, ori spune-mi că nu mai vreai să știi altul de fratele tău... pribeag... Spune-mi, căci acum vreau să știu... tristețea mea de până acum a fost tăcută ca luna și neștiută de nimeni... ... O, dar simt că cuvintele îmi sunt prea slabe să-ți pot descrie dorința mea cea mare de a trece munții ce ne despart...” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate