- Ai dispărut fără să ne spui nimic, te-ai ascuns fără urmă, bine că ne-am regăsit.
Mi-a ridicat partea din față a patului, mi-a dat o farfurie de plastic cu mâncarea caldă scoasă din sacoșa termoizolatoare, am mâncat puțin dat fiind mirosul îmbietor al șnițelelor care îmi stârnise la maximum pofta de mâncare, poftă controlată de restricțiile autoimpuse, în acest timp ascultându-i relatările despre grădina mea și progresele făcute la grădina lor, nu-mi luam ochii de la ea, era mai frumoasă ca oricând, îmbrăcată impecabil, elegantă în fiecare gest, ceilalți patru pacienți și vreo doi vizitatori făcuseră liniște răsucindu-și gâturile către noi. După ce am terminat masa și ea a adunat totul în geanta cutie, s-a așezat din nou pe pat luându-mi palmele, pe care mi le-a șters cu un șervețel umed, în palmele ei și m-a rugat să-i povestesc cum mi s-a întâmplat necazul. Am încheiat povestea cu prognosticul avansat de specialiști, 20-80, exprimându-mi îngrijorarea pentru momentul externării peste vreo câteva săptămâni. - nu-ți face griji, voi fi cu tine, am discutat deja cu Mioara, care discutase deja cu chirurgul și cu fetele de pe secție, știm ce trebuie făcut, va fi greu, dar nu-i altă cale. Până atunci voi veni mai des pe la tine, doar să nu mă alungi, s-a angajat ea, vizita din duminica aceea activând o dilemă clasică în preajma bolnavilor cu boli grele, compasiune sau iubire? Dilema, odată încolțită în mintea mea, n-a mai plecat, o purtam cu mine în fiecare clipă din timpul vizitelor aproape zilnice, mizam pe o oarecare afectivitate, gesturi tandre nu s-au mai repetat, doar zâmbetul frumos și sincer mă ridica aproape de piscul așteptărilor mele, dar când rămâneam singur, sau în timpul ședințelor de recuperare, mă târam într-o vale a plângerii, apoi mai era o componentă asociată vizitelor ei care îmi făcea necazuri, indirect, în afara zilelor de duminică venea seara, cu cina, o cină bogată și apetisantă, împotriva dorinței mele mâncam tot mai mult, sporind astfel și nervozitatea infirmierelor care mă curățau, dar și suma pe care le-o dădeam săptămânal, plin de groază și dezgust pentru propria persoană. Am rugat-o să nu-mi mai aducă alimente, - dar ești așa de slab, abia te-ai mai apucat un pic, de ce să nu mănânci? - pentru că orice kilogram în plus înseamnă o greutate suplimentară la manipularea cadavrului meu, dar și excremente mai multe, te rog frumos nu-mi mai aduce nimic, dacă le văd, nu pot să nu mănânc! Lucrurile ajunseseră, înainte de vizitele Letiției la un echilibru acceptabil și acceptat de femeile de pe secție, bănuiam că exista o selecție a alimentelor pe care ni le dădeau celor infirmi, special alese pentru a favoriza constipația, un anume tip de digestie care să nu genereze situații jenante, urât mirositoare, schimbarea, chiar parțială a hranei perturbând tocmai în acest sens digestia. - roag-o pe Mioara să afle de la fete ce pun în mâncarea noastră, sau cum o fac, de nu se întâmplă niciodată accidente digestive, - nu cred să pună ceva, doar felul hranei, mult orez, ciorbe slabe, puțină grăsime... ceva de genul ăsta, cred eu... - oricum te rog tare mult să nu-mi mai aduci deloc mâncare!
Începând din seara aceea nu mi-a mai adus mâncare, dar nici nu a mai venit zilnic, trebuind să mă mulțumesc cu două, trei vizite pe săptămână, chiar și ora vizitelor s-a schimbat, venea direct de la școală, cumva pe fugă, apoi se muta la cele două grădini unde muncea până târziu, recolta de toamnă solicitând tenacitate și timp. Nu-i ceream explicații, nu mi le dădea, spunând doar că e mult de lucru. Cel mai important din toate aceste frământări era, până la urmă, revenirea vechii stări de lucruri din care toată lumea câștiga câte ceva: femeile de pe secție munceau mai puțin și mai curat, iar puseele mele depresive asociate acelor momente se răriseră și ele semnificativ, chiar dacă rezultatele eforturilor mele și ale lor destinate reînvățării primilor pași erau, încă, foarte departe.

II

- Bună dimineața, cum ai dormit? a rostit Letiția puțin după ora șapte, intrând în cameră și mergând direct să deschidă geamul, plină de energie și bună dispoziție.
- Neața, scurt și agitat, dar e ok, pute în cameră?
- Încă nu, să vedem ce găsim în traistă, a răspuns zâmbind în timp ce-și lua un scutec curat, apoi a ridicat pătura, trăgând pijamaua, desfăcând cele două capete adezive, nu-i rău, am scăpat ieftin, dacă n-ar veni musafirul ai mai putea rămâne câteva ore cu ăsta... mișcări precise, întoarcere pe-o parte, ștergere cu șervețel umed, extragere a scutecului folosit, așezarea celui nou, revenirea pe spate, ștergerea completă cu șervețelul a zonei pubiene, uscarea cu pudră pentru copii, refacerea lipirilor, tragerea pantalonului de pijama cu tehnica de ieri.
- Adu-mi scaunul te rog!
-Nu rămâi în pat? te ridici în cărucior?
- Mă ridic, dobândesc și eu mobilitate, în pat sunt chiar olog.
...- ce bine e azi și ce ușor se descurcă, ăsta este el de fapt, nu știu ce-a avut ieri, sper să nu reînceapă măcar până pleacă omul ăsta...
- Eu zic să mănânci după plecarea musafirului, să nu apară vreun necaz...
- Bineînțeles, nici cafea nu beau, fă-ți ție dacă vrei, eu mă uit puțin la accesoriile de pe masă, poate-i mai cer câte ceva, dacă nu-l scot afară din prima.
...- nu-i mai zic nimic, oricum face cum vrea el și până la urmă e treaba lui ce face, cum face și dacă reușește sau nu.
- Stai liniștită, nu voi face chiar așa, sau nu astăzi, sau mai sigur nu de la început, vreau să aflu mai întâi câteva lucruri, apoi mă pun cu tunurile pe el, mai ales dacă sare din nou calul. Dacă e tot prost și hoț, nu-l iert! n-am cum...
- Uite-l că vine, oare ce mai aduce?
A intrat în hol apoi direct în dormitor însoțit de un bărbat care ținea și el de un capăt al lădiței de lemn ce părea destul de grea, pe care a așezat-o direct pe pătura de pe pat, aducând apoi cârligul traversei deasupra lăzii.
- Neața, el e ologul? a-ntrebat-o pe Letiția care-i deschisese ușa de la intrare, urmându-l apoi în cameră, eu ajungând ultimul.
...- tu-ți ologeala mă-tii de cretin! las că vezi tu, fă-ți numai treaba că vei pleca fugind!
- Doamne ajută-mă să nu-l omor pe acest mitocan! am rostit clar și răspicat, ești prieten cu acest nesimțit? l-am întrebat apoi pe colegul lui, care-și plimba ochii mirați de la mine la celălalt și invers, în vreme ce bărbosul bombănea doar în barbă, blocat, cred, de atacul meu.
- Cum vorbești cu mine?
- De fiecare dată când mai pronunți olog, te sparg!
- Dar cum ai vrea să-ți spun?
- Dacă nu cunoști niciun sinonim pentru cuvântul tău preferat... atunci ai o problemă serioasă de limbă, ești un fel de handicapat cultural, dar doamna profesoară Letiția te poate medita, ...- te-am blocat, jigodie, te dai tu pe brazdă... apoi, cu voce tare - mai bine mi-ai arăta ce ai adus acolo, tot ce-i pe masă nu-i decât pentru ridicare și transport.
- Așa-i, aveți dreptate, acesta este mecanismul cu ajutorul căruia veți putea face singur exerciții de recuperare a mobilității, mi-a spus ridicând obiectul din lădița de lemn deasupra patului, este un mecanism excentric, cu camă, care realizează o mișcare pe o traiectorie eliptică, asemănătoare cu mișcarea picioarelor în timpul mersului.
- Are acționare electrică independentă, dar comanda cred că se face de la cutia de comandă generală, cu cele două butoane cărora nu le găseam destinația, până acum.
- Da, aveți dreptate, sunteți cel mai perspicace... bolnav pe care l-am instruit...
- Hopa! a apărut un sinonim, e perfect.
- Se prinde glezna cu manșonul din piele, se reglează viteza motorașului, poziția optimă a mecanismului, implicit a tijei de susținere a picioarelor, apoi începeți mișcarea, foarte încet, asta până stabiliți traiectoria optimă.
- Da... altfel îți poate smulge piciorul din șold, am înțeles.
- Nu-i chiar așa, dar mișcarea trebuie să fie naturală, să nu stânjenească, terminăm montajul, apoi facem etalonarea geometrică, stabilind câteva repere pe care le vom marca pe aparat și care, dacă sunt respectate, elimină orice pericol și asigură rezultate maxime.
Atașarea mecanismului excentric la căruciorul montat pe traversa instalației, plus conexiunea electrică, le-a luat o jumătate de oră, după care m-am transportat în pat, etalonarea fiind o operație personalizată care ține seama de dimensiunile utilizatorului, mai precis ale oaselor componente ale picioarelor. Am înțeles repede funcționarea, dar și limitele performanțelor realizabile, fără operator uman și în condiții standard de exploatare.
- Și dacă mă plictisesc, de fapt nu dacă, ci când mă plictisesc pot modifica geometria, adică altitudinea sau unghiul, înțelegeți ce spun?
- Mai devreme sau mai târziu toată lumea face asta, se spune că-i chiar benefic prin creșterea intensității solicitărilor, dar momentul îl veți stabili dumneavoastră.
- Oricum, o primă modificare se poate obține simplu prin schimbarea poziției pe orizontală a căruciorului sau prin schimbarea locului de prindere a manșoanelor de piele de pe gleznă pe pulpă, ...- așa măi băiatule, ești surprins, se vede după expresia tâmpă de pe chipul tău, - peste câteva luni vă chem să vă învăț cum se utilizează instalația asta minune... de scumpă!
- Și azi se mai adaugă ceva...
...- auzi la ăsta, mai vrea bani, de fapt eram sigur, hai să mă instalez repede în scaun, să-l pot pune pe fugă, așa... rămân cu hamul sub mine, ies doar de după stâlp să mă pot mișca, să-i văd fața când i-oi spune cât e de ticălos...
- Ai adus factura pentru cadru? Acum sigur îmi vei cere cel puțin trei mii de euro...
- Cam așa pentru mecanism și cinci sute pentru montaj și instruire, toate costă!
- Mai ales când prețul îl face un nesimțit care plătește pe întreaga instalație cinci mii de euro și o vinde cu unsprezece, plus cinci sute, ai dat pe ea exact cinci mii două sute de euro, la cursul din ziua plății și ți-ai pus un adaus de o sută unsprezece la sută, asta da performanță, dar nu va fi chiar așa, că eu nu-ți mai dau niciun ban!
- S-o crezi tu că-ți las jucăria aici... hai să demontăm mecanismul! i-a strigat colegului, care-și adunase sculele în trusă.
- Letiția, sună la 112, avem un hoț în casă!... eu îi rup picioarele ticălosului, vinde și extrem de scump, și fără factură, luni sesizez și poliția economică, ce crezi tâmpitule? ia de aici! moment în care, cu cea mai mare viteză pe care puteam s-o realizez cu ajutorul mâinilor am intrat cu fața căruciorului - roți și platformă pentru picioare, exact în tibiile bărbosului căruia nu i-a ieșit nici manevra de a mă opri cu mâinile, deoarece în prima fază s-a retras vreo doi pași, suficient să ajungă la perete și eu să câștig viteză. Împins de el, în urlete și sub acțiunea palmelor mele m-am retras până la ușă pregătind un nou asalt, s-a ascuns după pat, ieșind din direcția mea de deplasare, puteam să ajung la el, dar fără viteză, dat fiind traseul cu schimbarea direcției de mers, Letiția venise lângă mine cerându-mi să mă liniștesc, - dă-mi telefonul, sun eu!
- Alo! poliția?... vă rog să trimiteți un echipaj pe strada Răstignirii la numărul 33, un hoț vrea să-mi fure un echipament medical... Ion Bălașa, da, prima casă după barieră și după livada de la drum... stați un pic, nu porniți încă, a fugit, am reușit să-l lovesc și a auzit convorbirea... nu trebuie să vă mai grăbiți!... Bineînțeles, vreau să fac o sesizare pentru poliția economică... am înțeles, dar eu nu pot veni, sunt paralizat, în cărucior... lăsați-o baltă, o să-mi cumpăr o armă de la ucrainieni în caz că mai vine. Bună ziua, vedeți să nu veniți noaptea, dacă vă răzgândiți și vă faceți datoria... bună ziua, bună ziua.
...- inconștiență sau curaj nebun? ce-i determină oare faptele, vorbele?, - tu chiar nu te temi de nimeni? de nimic?
- Letiția mea dragă, de cine să mă tem? de prostul ăsta cu barbă? sau de cretinii ăștia în uniformă, nu mă tem, prima secundă de frică este începutul înfrângerii, când te-ai temut prima dată ai și îngenuncheat.
- Bun, dar ei nu renunță, revin, te urmăresc, pentru nenorociții ăștia doar banii sau prestigiul contează, pentru polițiști, zic.