Preotul Sârbu, profesor la Institutul Teologic unde preda Teologie Fundamentală și Istoria Religiilor, era iubit de studenți pentru înțelegerea ce o avea față de ei și stimat de colegi pentru lucrările publicate în revistele de specialitate și colaborările la Telegraful Român. În același timp Sfinția sa era și preot slujitor în parohia Trei Stejari unde preda religia la școala cartierului. Era cunoscut de toți oamenii de aici. Dar și el îi cunoștea pe cei mai mulți. Era destul ca în ajunul Bobotezei când vizita, cântând Iordanul, casele ceferiștilor, celor câțiva funcționari și ai și mai puținilor intelectuali să observe schimbările petrecute în decursul anului ce a trecut și pe baza acestora să dea sfaturi, care de cele mai multe ori erau ascultate și urmate. Cunoștea și pe toți copiii de vârstă școlară. Era iubit de aceștia pentru că povestea frumos, pe înțelesul lor, parabolele din Biblie pe care le adapta la situații cunoscute de ei. Era iubit și pentru că dădea note mari. Celor care se descurcau mai greu cu povestitul, le cerea să spună o rugăciune pe care o știau ei cel mai bine. De multe ori se mulțumea și cu Înger, îngerelul meu pe care cei mai mulți o cunoșteau de la grădiniță. S-a întristat când și-a dat seama că lipsesc aproape toți banii din Cutia milei. Nu atât pentru sumă, care nu era așa de mare, cât pentru păcatul făptuit de unul din elevii pe care el se străduia să-i învețe cum să se poarte ca buni creștini. Nu i-a fost greu să-l afle pe făptaș. Chiar dacă n-ar fi aflat de la copii că Ghiță Hudișan a cumpărat de la negustorul ambulant două înghețate mari și-ar fi dat seama că el este. Atunci când la sfârșitul anului școlar trecut l-a pus să spună rugăciunea pe care el o știa mai bine acesta i-a răspuns cu îndrăzneală:
- Eu nu știu nicio rugăciune și nici nu vreau să învăț vreuna!
- De ce, măi copile?
- Pentru că mi-aș pierde timpul degeaba.
- Cum așa?
- Mi-a spus el mie, tata, că la biserică oamenii sunt învățați să fie ascultători pentru a nu-i supăra pe cei ce trăiesc din munca altora.
N-a mai insistat părintele. Și-a dat seama că prin gura copilului vorbește altcineva. Pe dată și-a adus aminte că într-unul din numerele României Viitoare a văzut o listă cu numele celor aleși în Comitetul Județean al Partidului Comunist din România. Pe la mijlocul ei era unul Gheorghe Hudișan, muncitor la IPL, desigur tatăl acestui Ghiță. L-a pus să citească din A doua carte de religie câteva rânduri după care i-a dat nota cinci. Altfel ar mai fi rămas, bietul, repetent încă o dată, și nu părea a fi un copil prost. A recunoscut repede Ghiță că el a luat banii din cutie. După ore a rămas în clasă numai domnul părinte și Ghiță. Nu s-a auzit nicio vorbă ridicată, niciun sunet de palmă dată dar, atunci când a ieșit, copilul avea ochii în lacrimi.
- Te-a bătut? L-a întrebat Nuțu care îl aștepta după un tei de pe trotuarul celălalt.
- Nu, și nu-i treaba ta! Lasă-mă-n pace pace! Apoi a plecat abătut spre casă urmărit de privirea prietenului său.
Și-a petrecut Nuțu o bună parte a verii în oraș. Dimineața privea de pe balcon curtea cazarmei de vizavi. Din când în când se auzea sunet de goarnă ori tropăituri de cizme. Îi plăcea să privească instrucția de front care se desfășura câteodată pe alei ori, mai ales, schimbarea gărzii la poarta cazărmii și la clădirea unde, probabil, se afla comandamentul.
De la un timp, nu departe de casa lor, s-a instalat un megafon care transmitea programul postului de radio București. Se auzeau, cu claritate, fel de fel de cântece. Și ce frumoasă era vocea caldă de bărbat:

Am trecut păduri și râuri multe/ Peste munți înalți și aprigi văi /Chiar și printre mine am condus mașine /Însă teama n-am avut deloc./ Dar iată frontul se zărește / Și șoferul mașina-și pornește / Caci moartea vine pas cu pas / Dar mai avem și alte treburi pe-acas, ori Sălbatică-i stepa baicală / sunt mine de aur în ea / un om blestemându-și destinul / cu traista pe umăr mergea ...Nu lipsea niciodată Volga , Volga dulce Volga... ori: razvitali iabloni i gruși / poplâli timani nad rekoi /vâhadila na bereg Katiușa...
Pleca apoi, părăsind strada pe care erau câteva case cu etaj și altele mai mici, înconjurate de grădini îngrijite, spre strada în care era școala lor și apoi mai departe. La un fluierat, în două degete, apăreau colegii lui, Mircea și Viorel. Se hotărau repede: mergem să ne dăm cu barca și cu vagonetele! Într-o parte a terenului lui Imbăruș unde nu se construiseră până atunci case era o groapă mare din care se scotea lutul ce se ducea la fabrica de cărămizi. Apele ploilor și, poate, izvoarele subterane au umplut groapa tot mai mare. Un jgheab din lemn și un ciubăr mare aduse de copii, cine știe de unde, pluteau pe apa acestui lac. Era nevoie doar de vâsle. Erau și acestea ascunse prin apropiere. Știau de ele doar proprietarii lor. Trei inși încăpeau în aceste ambarcațiuni, doi în jghiab și unul în ciubăr. Dacă ar fi fost mai mulți sigur s-ar fi răsturnat așa cum, dealtfel, se întâmpla destul de des. Mai plutea câteodată pe lac și câte o covată adusă de acasă, dar cel ce se urca în ea se răsturna în câteva clipe după ce începea să plutească. Dar cea mai mare distracție era atunci când muncitorii, care săpau lutul ce trebuia transportat la fabrică cu vagonetele, lipseau. Atunci copiii le luau în stăpânire, le împingeau cu putere pe șine, apoi, în plină viteză, săreau în ele.
Odată cu sosirea toamnei Ghiță Hudișan venea tot mai rar să se dea cu barca sau să împingă vagonetele. Se lăuda că în acest timp lipea afișe prin oraș. Erau afișe mari, unele colorate pe care scria cu litere ce se vedeau de departe Votați Soarele ori Votați BPD. Pe unele era desenat soarele care lumina câmpuri pe care erau țărani la arat sau coșuri înalte de fabrică sub care zâmbeau muncitori îmbrăcați în salopete noi, albastre. Mai avea și câteva șabloane de tablă pe care, dacă le puneai pe perete și dădeai apoi cu o pensulă muiată în vopsea, rămânea acolo un soare cu multe raze și inscripția care te îndemna să-l votezi. Se vede treaba că erau mulți ca Ghiță deoarece tot orașul a început să fie împânzit cu afișe și cu inscripții despre soare. Pe măsură ce toamna a început tot mai mult să-și intre în drepturi, numărul afișelor și a inscripțiilor se mărea. Prin unele locuri afișele au început să fie mâzgălite sau chiar smulse de pe ziduri. S-au format atunci echipe care să le păzească. Și el, alături de alții mai în vârstă, făcea parte dintr-o astfel de echipă. Pe unde vedea afișe mai mititele care te îndemna să votezi Ochiul, Fântâna ori Săgeata le rupea. Pe unele nici nu trebuia să le rupă. Era destul să le râcâi puțin cu un cui și nu se mai vedea ce scrie pe ele. Se lăuda el, Ghiță, cu isprăvile lui la lipit de afișe. Dar cei care l-au văzut la lucru ziceau că el ducea doar găleata cu pap ori pe cea cu vopsea roșie.
Tot în acea toamnă Nuțu a avut parte de câteva bucurii. Cea mai mare era promisiunea pe care i-a făcut-o mama că-l va lua la teatru. Auzise el de la sora lui că sala teatrului din Turnul cel gros era atât de frumoasă, încât, odată intrat în ea, ți se părea că ești într-un vis. Și într-adevăr așa a și fost. Dar nu de la început. Când au intrat era aproape întuneric încât nu prea aveai ce să vezi, dar la un moment dat apăru o lumină plăpândă ce se făcea dintr-o clipă în alta tot mai puternică până când, dintr-o dată, parcă, un soare puternic lumina într-o amiază de vară. Da, lumina venea de la un imens candelabru agățat de tavanul împodobit cu linii și cercuri aurii. Totul sclipea. Sclipeau și mai jos pe pereți din loc în loc inscripții. Nuțu începu să silabisească în gând: Moli-e-re...Sch-i-ler... Ce-hov...Ca-ra-gi-a... Lăsă apoi cititul și se uită atent tot în sus unde se vedeau în niște cămăruțe oameni: domni, doamne chiar și copii. Erau două rânduri de astfel de cămăruțe. În jurul lor, înainte și înapoi ședea pe scaune, ca și ei, ei multă lume. Îi atrase apoi atenția pânza uriașe pe care erau pictați băieți și fete ce parcă pluteau într-o grădină plină de flori. Dedesubtul lor scria cu litere argintii: Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor ca-za-nii. N-avu timp să citească mai departe că lumina începu să se facă din ce în ce mai mică până când dispăru de tot, lăsându-i într-o beznă de nepătruns. Nuțu apucă mâna mamei și i-o strânse cu putere. Ar fi vrut s-o întrebe multe. Dar nu, nu va întreba nimic, i-a promis doar că n-o să vorbească deloc. Va trebui să țină minte totul și apoi s-o întrebe în drumul spre casă ori mai târziu. Se auzi un sunet de parcă ar fi zburat ceva. În sală, spre ei, pătrunse parcă un aer mai răcoros. Acolo unde a fost pânza cu inscripția, era acum o lumină foarte slabă și se vede un castel așa cum era în cartea Copiii din Valea Soarelui pe care o primise nu demult. În aer prin fața castelului plutea un cap de om din a cărui orbite ieșeau două lumini. O voce hârâită venea dinspre acel cap: Hamlet, sufletul tatălui tău cere răzbunare. Emoția i-a fost mare, dar a trecut cu bine peste ea ținându-și mama de mână. Apoi n-a mai avut nicio emoție, pe scenă erau oameni obișnuiți, e drept îmbrăcați altfel, a apărut chiar și un rege și o regină. Îi va povesti mai târziu mama, să înțeleagă și el, ce se petrecea în aceea lume atât de departe de ei. În pauză au ieșit pe hol. Au urcat chiar mai multe scări ca să-i poată arăta intrările în lojii și galeria unde erau scaune până aproape de tavan. Pe holuri erau oameni îmbrăcați de sărbătoare care vorbeau doar în șoaptă. Și mama avea pe ea rochia cea frumoasă cu mici floricele negre care-i venea atât de bine. Au mai fost iarăși, nu peste mult timp, la altă piesă. Era spre deosebire de cealaltă mult mai veselă. De multe ori personajele cântau, în loc să vorbească. Chiar de la început toată lumea a râs deoarece pe scenă a apărut un cal, cal ca toți caii, având în spinare pe o doamnă cu o rochie foarte largă și lungă. Coana Chirița, căci ea era, i-a rămas mult timp în amintire. Nu i-a venit să creadă când a auzit că acea doamnă, mama lui Guliță, a Aristiței și Luluței era de fapt un bărbat bărbat căruia i se putea citi numele pe un mic caiețel cumpărat la intrare. Îl chema Miluță Gheorghiu. A mai aflat Nuțu că cel ce o juca pe Coana Chirița, pe copiii ei și pe domnul Șarl erau din Iași și că teatrul lor a fost dărâmat în timpul războiului și încă nu s-a refăcut. De câte ori era pomenit numele acestui oraș celor trei le veneau lacrimi în ochi gândindu-se la al lor care a rămas acolo pentru totdeauna.