agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-08-22 | |
Mă mutasem de câteva zile în satul din apropierea cetății pe care nu o vizitasem, încă, amânam bucuria așteptând încheierea, măcar în mare, a lucrărilor la căsuța mea. Nu cred să existe o așezare mai frumoasă, nu putea Dumnezeu să creeze ceva mai aproape de el, decât acel sătuc uitat de lume, într-o zonă de deal transilvan. Un sat la mare înălțime, un sat în care fiecare locuitor poate observa un teritoriu imens, întreaga vale ce se varsă în Someș, privind, simplu, din când în când, prin fereastra orientată spre sud. Ciceu Mihăiești, Lelești, Ciceu Corabia. Primul, un sat viu, plin de viață, așezat pe drum european, al doilea, Lelești, un cătun așezat la baza dealului pe care se găsește satul acela, mort de jumătate, Ciceu Corabia, populat de oameni inconștienți de istoria ce o ascund toate pietrele drumurilor lor. Primul om pe care l-am întrebat, îndrăgostit definitiv de locul binecuvântat, ce mi-ar recomanda, dacă aș vrea să mă mut acolo, mi-a răspuns instantaneu, fără ezitare: ,,- Să fugiți cât mai departe!”
Era o femeie întoarsă din Spania, care nici măcar nu se trăgea de acolo, fiind venită după soțul ei. Mai înalt decât satul era doar piscul împădurit, prăbușit într-un abrupt vertical spre sud, străjuit în dreapta de ruinele punctului de observație, gurgui cocoțat pe stânci create de natură și ajutate de mâna omului. Mereu mă uitam de pe drumul european către piscul acela secundar, ruine ce păstrau pașii domnitorului moldovean exilat de două ori. Oare în lumina soarelui de amiază, ochii domnitorului Petru Rareș se bucurau, uneori, lipsiți de grijă și teamă, la vederea strălucirii panglicii râului cu nume vechi, dacic, Someș? După cumpărarea proprietății a urmat demolarea casei vechi, nelocuibilă, cu pereții crăpați și acoperișul aproape prăbușit. Cărămizile vechi, țigănești, cărămizi pline, fără perforații cu rol izolator, le-am păstrat pentru zidirea unei magazii, căsuța simplă și destul de mică, am conceput-o doar pentru utilitate, strictul necesar, patruzeci de metri pătrați, dormitor, cameră de zi, bucătărie, baie și cămară, toate dimensionate generos, ținând cont că un singur locuitor stăpânea ,,palatul”. În iulie a început construcția nouă, la jumătatea lui august era gata ridicată, cu pereții izolați, utilitățile branșate, mi-a mai luat o săptămână săparea unei fântâni de mare adâncime, satul fiind situat pe deal, aproape de vârf, când am avut apă curentă la chiuveta din bucătărie și la cea din baie, m-am mutat. Vreme de o săptămână am tot cărat mobilă și lucruri din oraș, am terminat curățenia, mi-am instalat o antenă pentru internet, începuseră ploile de septembrie, am înțeles în scurt timp ce pacoste poate fi noroiul dintr-o curte neamenajată, mai ales în jurul unei construcții abia ieșită din șantier. Multe mai aveam de făcut pentru asigurarea minimului de confort, magazia nu avea încă ușă, dar mai ales nu avea lemne, urma să vină frigul și ea era goală. În regim de urgență mi-am asigurat un prim transport, butuci buni de crăpat, între ploi i-am spart clădind lemnele sub șoprul ce străjuia magazia zidită, erau verzi și ude, mă liniștisem întrucâtva, mai aveam și toată tâmplăria din casa veche, plus resturile rămase de la cea nouă. Într-o sâmbătă seara, început de septembrie, stând de vorbă cu mine însumi, mi-am acordat câteva zile de repaus în care mi-am propus să colind locurile, să cunosc oamenii și să învăț geografia zonei. La începutul prezenței mele în sat, câteva zile în perioada demolării casei vechi mergeam în fiecare seară în oraș, eram îmbâcsit de praf și nici nu aveam unde să dorm. Când au sosit primele materiale în curte, fiind investit ca paznic de noapte, mi-au făcut meșterii o baracă din scânduri în care mi-am adus un fotoliu extensibil pentru somn, o plită cu gaz pentru mici bucătăreli, haine de schimb pentru câteva zile și alte lucruri mărunte strict necesare pentru o igienă minimă. Fiind plătiți la lucrare, meșterii trudeau până seara târziu, doar soarele pleca înaintea lor, se spălau sumar cu apă din fântâna veche, se urcau în mașină și plecau la casele lor. Primul lucru ce-l făceam după plecarea lor era o baie cu apă încălzită la soare, pe care mi-o turnam pe cap și pe corp, în baia improvizată dintr-o prelată militară întinsă pe patru stâlpi înfipți în pământ. Având puțină apă, nu foloseam săpun, dar chiar și așa îmi redobândeam senzația de curățenie la un nivel mulțumitor. Pregăteam ceva de mâncare, de cele mai multe ori încălzeam o conservă și făceam o salată, mâncam repede și mă culcam, nu mai devreme de unsprezece. Într-o seară încinsă încă de soarele verii m-am dus la magazinul satului care era și crâșmă în același timp, el aparținea doamnei neadaptate venită din Spania, să-mi cumpăr o pâine. Apropiindu-mă am auzit gălăgia proprie cârciumilor, terasa acoperită de la intrarea în magazin era plină de bărbați, multe sticle de bere pe cele patru mese, s-a făcut liniște, am rostit un ,,– Bună seara!" puternic, răspunsurile întârziind, în timp ce am intrat în magazin auzind destul de slab câteva saluturi de răspuns. - Bună seara doamnă! - Buna seara domnule! N-ați găsit fântâna? Sau nu aveți țigări, e prima dată când intrați în magazin, deși sunteți de aproape două luni în sat. - O pâine, doar o pâine vreau doamnă, după apă voi veni mâine, aproape m-aș fi descurcat cu cele câteva felii pe care le mai am, dar mâine dimineață nu veți avea deschis la ora când voi mânca eu, așa că iată-mă aici. Mai vreau și o bere, mi-e tare sete, sunt mulți însetați pe aici, i-am spus zâmbind, înălțând capul întors către terasa plină de mușterii. - Însetați și gălăgioși, adineauri discutau despre dumneavoastră, sunt nemulțumiți că nu v-ați luat meșteri de aici, din sat, sau măcar niște ajutoare… De aceea nici nu vă calcă nimeni curtea. - I-auzi acolo… Ce să-ți spun?! Treaba lor, nu am nevoie de ei! - Hmm… nu prea e bine, când vă mutați? - Peste vreo trei săptămâni, sper… - Poftiți pâinea și vă desfac și berea. - Nu cred c-o mai vreau… Sau dați-mi-o!, m-am răzgândit scurt, învins de sete și poftă, o beau repede aici, în magazin. Am plătit, am băut berea în trei reprize scurte, am salutat-o pe doamna, iar la trecerea printre localnici, ostentativ, am salutat respectuos, ascunzându-mi mânia. Toată seara m-am gândit la spusele vecinei, revăzând din memorie scurta mea prezență în sat. Până atunci mai vorbisem cu câțiva săteni, într-adevăr nu prea mulți, mai ales bărbați în vârstă, doi sau trei trecând de poarta șubredă care era mereu deschisă. Negocierea achiziției proprietății am purtat-o cu un tânăr de la oraș, alegerea ei făcând-o la sugestia proprietarei magazinului. Tot ea mi-a recomandat apa din curtea casei ei, cea din fântâna veche de pe terenul ce-l cumpărasem nefiind utilizabilă decât pentru construcții sau pentru udat grădina, dacă m-aș fi apucat de legumicultură. Meșterii constructori nu erau localnici, veneau în fiecare zi din oraș, apa pentru betonul fundației și pentru alte necesități o scoteam într-adevăr din fântâna veche, doar apa de băut aducând-o, de mai multe ori pe zi, din fântâna adâncă a vecinilor mei care locuiau cu patru case mai sus, mai în sat. Se muncea bine, vremea ținea și ea cu noi, într-o zi de mijloc de august, sfârșit de acoperiș, mijloc de zi, o întâmplare, aparent banală, a îndepărtat, pentru un timp, monotonia instalată de rutina zilnică. - Ce lumină se vede acolo? Ia priviți cum strălucește!, a spus meșterul din vârful casei cu acoperișul aproape gata. M-am uitat și eu în direcția arătată, dar n-am văzut nimic, și nici nu i-am dat mare importanță. - Hai sus, să vezi ce tare strălucește! Am urcat pe scara lipită de perete, am tras scara după mine rezemând-o de structura de lemn a acoperișului neterminat, și, într-o anumită poziție, atunci când am fost foarte aproape de meșter am văzut lumina. În zilele următoare mă suiam mereu pe acoperiș căutând-o, dar, după două zile am înțeles că ora și locul erau determinante, și acestea în schimbare continuă vreme de o săptămână, după care, terminându-se acoperișul, am început să caut alte locuri înalte pentru observare. Când, după două zile de căutat un loc din care să văd lumina, am ajuns într-un pom de la marginea curții, strălucirea apărându-mi cu o oră mai devreme, am înțeles clar că e vorba de o reflectare a luminii soarelui într-un corp lucios, aflat departe, la baza peretelui vertical de stâncă de sub vârful cel mai înalt al dealului. Odată lucrarea încheiată, meșterii predându-și în condiții bune întreaga operă, începutul de toamnă, sau mai bine spus sfârșitul de vară, îmbogățit, pe lângă frumusețea de casă nouă, și de strălucirea enigmatică, zilnică, prezentă în anumite condiții de loc și timp, pe care le învațasem deja, a făcut posibilă renunțarea la grijile zilnice, hotărârea de evadare în natura din jurul satului fiind, simplu și clar, orientată către lumina dintre stânci și arbori. După ce în primele ore ale zilei ultimii nori s-au topit dezvăluind un cer de un albastru intens și prietenos, nerăbdarea mi-a ușurat luarea deciziei. Am ales varianta mai dificilă pentru a ajunge la cetate, cea simplă, pe drumul asfaltat, fiind mai lungă, am ajuns la marginea satului am studiat cu privirea configurația terenului, alegând din ochi un traseu prin pădure, aproximativ pe o curba de nivel, vedeam obiectivul final, traseul cuprindea și câteva zone de pășune mai înalte, unde mi-am propus din start să poposesc pentru odihnă și încântare. Patru kilometri, nu erau mai mulți între marginea satului și cetate, drumul în arc de cerc traversând o pădure seculară, multe povârnișuri stâncoase și câteva movile înierbate. În linie dreaptă erau în jur de de doi kilometri, traseu aproape imposibil, deoarece ar fi însemnat coborârea abruptă, jos în vale, apoi urcuș dificil, aproape pieptiș, cea ce, oricum ar fi adăugat ceva drum. Ocolind vârful cel mare pe la baza lui, ajungeam la nivelul gurguiului pe care era punctul de observare. Mi-am făcut estimarea timpului, mai aveam patru ore de lumină, trei ore pentru dus și întors, o jumătate de oră în cetate și mai aveam și un timp pentru neprevăzut. Am alunecat cu privirea prin binoclu pe toată lungimea traseului, căutând câteva repere , copaci mai înalți sau izolați, eventual stânci impunătoare. După ce de câteva ori, privind cu ochiul liber am văzut din nou fulgerarea strălucitoare, prezentă doar într-o anumită poziție, orice mică schimbare ducând la dispariția ei, așa cum pierzi, în noapte, lumina stelelor îndepărtate, am căutat poziția favorabilă, mi-am fixat tălpile pe pământ, mișcând doar bustul, în căutarea luminii. Am efectuat și reglajul fin, încercând să clarific imaginea, dar, în scurt timp, a dispărut, de fapt nu a dispărut ci doar s-a mutat, fiind necesară și schimbarea poziției mele, pentru a o vedea. Am reușit să o fixez cu binoclul, observând și o componentă albăstruie în lumina îndepărtatăși mișcătoare. Știam deja că nu voi afla de unde vine lumina aceea incredibil de frumoasă, decât cu soarele amiezii prezent pe cer, așa că am pornit în fugă spre pădure, oprindu-mă doar la primul loc pentru popas, pe o movilă care-mi permitea studierea terenului. Am avut bucuria să văd din nou lumina, mai clar decât înainte datorită apropierii, dar fără componenta albastră. Am reușit, cumva, să localizez și emițătorul scânteierii aurii, era pe un mic platou, la baza unui perete vertical de stânci crăpate, înalt de câțiva metri. Asta vedeam de la distanță, mi-am precizat mai bine și traseul, pornind, grăbit, la drum. Îmi era teama că nu voi găsi locul luminii dată fiind apropierea de peretele stâncos ceea ce-mi schimba direcția de observare, dar și coborârii soarelui către apus. La urmatorul popas, pe ultima movilă de pământ înainte de intrarea în zona de sub peretele stâncos, așa cum bănuiam, nu am mai văzut lumina datorită schimbării poziției sursei șireceptorului, dar, fiind mai aproape, am identificat cu mai mare precizie locul obiectului strălucitor. Ținând cont de reperele alese inițial și consolidate la ultimul popas, în zece minute am ajuns sub zidul vertical, la începutul lui de fapt, zonă extrem de neregulată datorită căderilor seculare de stânci, de diferite mărimi, de la pietre cât pumnul până la blocuri de stâncă mari cât o mașină, toate îmbrăcate întro macinătură fină de rocă moale, zdrobită de ani.M-am așezat pe un bolovan, privind platoul de piatră lat cât un balcon, care susținea zidul vertical de stânci crăpate, căutând să găsesc, din priviri, emițătorul luminii. Am analizat cu ochiul liber, apoi prin binoclu primii cinci-șase metri ai muchiei balconului, nu am văzut nimic interesant, nici lumina nu era prea generoasă, după care, în ciuda vârstei, dar mizând pe forma fizică bună, am decis să urc pe balcon. Cu toate că nu o mai vedeam, fiind prea aproape de zid, știam că lumina este acolo. Am ales locul pentru escaladare și am început urcușul, destul de grăbit, dată fiind înserarea ce se apropia. Până pe balcon peretele nu era vertical, avea o înclinare ce îmi dădea o oarecare încredere, erau vreo patru metri diferență de nivel, m-am prins de rădăcini, de stânci proeminente, mi-am fixat pașii în crăpăturile din perete, fiecare pas urmând unei ancorări cât de cât sigure cu mâinile, urcasem jumătate, aveam amândouă tălpile la același nivel, când, deodată, am simțit alunecarea, picioarele au luat-o încet la vale, am încercat să fac un pas cu piciorul drept, stângul s-a dus mai repede în jos, cu o ultimă sforțare am înfipt vârful ghetei drepte, nu știu în ce, arcuindu-mă spre dreapta în timp ce întindeam, la limita puterilor, mâna stângă să mă agăț de tulpina unui pomișor tânăr, l-am apucat cu hotărâre, era atât de gros cât să-l cuprind în palmă, am simțit fiorul de gheață, temându-mă de șarpe, crezând că-i viperă, am vrut să desfac palma, doar certitudinea căderii în gol pe stâncile ostile de jos m-a făcut să strâng mâna cu disperare, sperând că-i voi rupe corpul năpârcii, într-o clipă am știut că nu-i șarpe, era dur, rece, metalic, și în podul palmei mai aveam senzația presiunii unui ,,nasture de tunică”, bombat și rece. Cu inelarul am simțit capătul colierului metalic, strângeam cu putere încercând să dau răgaz picioarelor și mâinii drepte să găsească puncte de sprijin, zbaterea întregului corp avea să smulgă pomișorul, ale cărui rădăcini îmbrăcau unul dintre bolovanii erodați de timp, de pe muchia balconului. Am luat-o la vale cu pom cu tot, dar și cu bucata de stâncă, nu mai mare decât o roată de mașină, putredă și sfărâmicioasă, ăsta fiind norocul meu în momentul aterizării la vreo doi metri mai jos, într-o ploaie deasă de pământ și pietre mai mari sau mai mici. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate