agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 92 .



Îmblânzitorul de cerbi
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cioplitorul ]

2024-08-26  |     | 



- Mergi cu Dumnezeu!
Am pornit prin pădure, exact pe unde am venit când am zărit lumina, urmând să ajung la drumul asfaltat.
- Nu merge pe acolo, ia-o pe drum, ocolești puțin, dar mergi mai liniștit, drumul e drum.
- Am vrut să mă întâlnesc cu cerbul și caprele care v-au vizitat, i-am spus încercând să-i văd reacția, atât cât aș fi putut, în lumina slabă a lămpașului.
- Du-te cu Dumnezeu, lasă fiarele să se hrănească, iarba nopții este mai bună.
Am parcurs o bucată bună din drumul de întoarcere, și, abia când am întâlnit drumul ce venea dinspre lume, urcând dealul din Lelești, mai având destul de mult de mers, am realizat adevărul cuvintelor îmblânzitorului de cerbi, care-mi spusese că voi vedea, voi vedea mai bine. Așa era, fără să-mi dau seama, dobândisem o vedere clar îmbunătățită, vedeam drumul destul de bine, chiar fără ochelari.
A doua zi pe la zece am pornit cu mașina către oraș să-mi comand ochelari, dar, la intersecția cu drumul către cetate, fără să fi luat decizia dinainte, dintr-o pornire ieșită din subconștient, am luat-o în stânga să duc felinarul, pe care-l luasem cu mine intenționând să-l înapoiez dupăce voi fi avut ochelari noi. Deși mă trezisem cu noaptea în cap, din același motiv pentru care m-am culcat foarte târziu, am pornit greu spre oraș să-mi recâștig vederea, și doar după ce vreme de mai bine de o oră, în curte sub sopru, nu m-am săturat să privesc și să ating minunata brățară desprinsă de pe trunchiul pomișorului agățat de stânci.
În mod firesc au năvălit în mintea mea câteva întrebări obsedante la care era exclus orice răspuns rațional, absurdul felului, și al locului în care am găsit-o, făcând bijuteria un mare semn de întrebare. Refuzam să-mi construiesc vreun răspuns raţional, doar mintea înfierbântată și ea de locurile pe unde viețuiam în zilele din urmă, închipuia tot felul de variante. Din start eram convins că bijuteria nu poate proveni decât dintre cele ascunse de Petru Rareș, în urmă cu aproape cinci secole, în ultimii ani de stăpânire a Ciceului. În ansamblu bijuteria era slab finisată, de grosimea unui deget, vreo 12 milimetri, avea două zone lustruite perfect, care străjuiau piatra albastră, adânc încastrată în corpul brățării, de acolo și lucitoarea prezență îndepărtată în soarele verii… și-atunci… ce era cu copăcelul de vreo patru-cinci ani crescut în mijlocul ei… brățara era în mod evident foarte veche, și asta se vedea în maniera relativ imperfectă a prelucrării, dar foarte bine păstrată… atunci cum de, cu patru ani în urmă a ajuns în jurul copăcelului, de fapt, a ajuns în iarba ce luase în stăpânire marginea balconului. Foarte multe întrebări și niciun răspuns, doar întrebări mă însoțeau când am ajuns pentru a doua oară la îmblânzitorul de cerbi în bătătură, de data asta cu mașina, pe care am parcat-o de la bun început astfel încât, la plecare să nu mai trebuiască să fac alte manevre, de parcă m-aș fi gândit la o părăsire grăbită a locului.

Am coborât închizând portiera, preocupat să văd mai bine locul în care, pe lumină, aveam un simțământ ciudat, inexplicabil, de fapt nici măcar definit pe de-a-ntregul. Întâmplarea din seara precedentă, prezența cerbului și a caprelor în bătătura casei din pădure, recâștigarea vederii în bună măsură, și, peste toate, minunata podoabă de aur cu piatră prețioasă, agat cred, după informațiile găsite pe internet dis de dimineață, toate astea îmi întrețineau o senzație de mister și, într-o oarecare măsură, pericol.
- Bună dimineața! am strigat mai tare decât ar fi fost necesar, sperând să fiu auzit din casă, bătătura fiind pustie, explicabil într-un fel, ținând cont de ora matinală, puțin după opt dimineața.
- Bună dimineațaaa! am mai încercat o dată, fără rezultat. , mă gândeam eu cu voce înceată, încercând să-mi clarific gândurile, sugerându-mi răspunsuri posibile.
M-am întors la mașină, am scos felinarul din portbagaj, l-am agățat în locul din care a fost luat, am pus chibriturile pe partea superioară, apoi, gândindu-mă ca ar putea aprinde felinarul fără să îndepărteze cutia, am luat-o de pe lămpaș, așezând-o pe pragul de la intrare. Nu era nimeni acasă, mă hotărâsem să revin după ce-mi voi dobândi ochelarii cei noi, eram aproape de fereastra primei camere, nu erau perdele, așa că ce mare lucru dacă arunc o privire prin geamuri... M-am apropiat, am oprit lumina din lateral cu palmele și m-am uitat apropiindu-mi ochii de geam. Icoana pe care o văzusem cu o zi înainte era foarte frumoasă, mare, foarte realista, aproape o pictură, de fapt era un portret de femeie tânără, și hainele erau aproape comune, mă privea de pe peretele fără geam, se uita fix în ochii mei, semăna foarte mult cu cineva, era Maica Domnului, dar chipul îmi era cunoscut, izbitor de cunoscut. Mi-am rotit privirea, priveam în bucătărie, echipată cu aragaz, bufet de bucătărie ticsit de veselă, chiuvetă de inox și o masă cu două scaune la fereastră. M-am mutat la a doua fereastră, camera la fel de mare, trei pe trei, dormitorul locuinței, patul nefăcut, lipit de peretele fără geam, un triptic cu fecioara încadrată de două icoane cu Iisus, sobă de teracotă, un dulap cu două uși, un scaun lângă geam, și un cufăr vechi, ladă de zestre, capacul solid cu două încuietori, în care atârnau două lacăte negre, de mare calibru, deschise, era ridicat, din păcate către geam, astfel încât, oricât am încercat, orice poziție am folosit, nu am văzut nimic din interiorul cufărului. Am renunțat să vreau să mai văd ce-i în cufarul cel tainic, am ocolit casa, în spatele ei un șopru adăpostea tot felul de ustensile gospodărești, de la coasă si greblă la butoaie de plastic de două sute de litri, lângă unul dintre stâlpii exteriori atârna din grindă o sârmă groasă cu un lemn prins la mijloc, pentru sacrificarea animalelor, mai în spate câteva lațuri din sârma tare, capcane pentru salbăticiuni la un loc cu diverse scule pentru săpat și spart piatră, târnăcop, rangă, ciocane și un baros de vreo zece kilograme.
- Aici se braconează, mi-am spus în gând, se mănâncă vânat.
Am revenit în fața casei, construcție solidă, din lemn finisat foarte bine, căptușită interior cu materiale izolatoare zugrăvite în alb. La marginea poienii o magazie de lemne, am deschis ușa, era plina ochi cu lemne de fag, crăpate și așezate ordonat. Lângă ea un cuptor pentru pâine și un grătar, înglobate într-o structură monobloc cu un singur horn, amândouă curate și îngrijite, de parcă nici nu ar fi fost folosite. În cealaltă parte a magaziei era un veceu din lemn, toate construcțiile, împreună cu casa, fiind singurele limite ale proprietății lipsită de orice gard sau poartă.
Convins fiind că nu era nimeni prin zonă, înainte de a pleca, m-am îndreptat către fereastra dormitorului, atras de cufărul cu lacăte negre, mi-am apropiat fața de geam, cu palmele pe tâmple, și în clipa următoare m-am retras cu spaimă doi pași, m-am întors grăbit către mașină, am pornit motorul ieșind în viteză din curtea casei. Cufărul era închis, cu lacătele încuiate și ele. ,,- Dumnezeule mare!, ce-i asta?”

II

Mergeam încet la coborârea prin pădure, de câteva ori am vrut să mă întorc, să nu mă mişc din prag până nu mă lămuresc, am renunţat spunându-mi că discuţia pe care o voi avea la întoarcerea din oraş, după ce-mi voi fi obţinut ochelarii, mă va lămuri. >
Mi-am comandat ochelarii în regim de urgenţă, după consultul necesar, am colindat prin magazine cumpărând câte ceva, m-am întors la cabinet, mi-am luat ochelarii, apoi am pornit pe drumul de întoarcere, nerăbdător să-mi lămuresc îndoielile apărute dimineaţă. Am parcat în aceeaşi poziţie favorabilă plecării precipitate, era uşor de realizat dintr-o singură manevră, am ieşit din maşină, când m-am întors către casă, sihastrul îmi zâmbea din prag de la înălţimea oferită de cele două trepte ale intrării. N-am avut timp să-mi pregătesc o anumită atitudine şi, aşa cum se întâmplă de multe ori când o anumită teamă îmi stăpâneşte cugetul, am nimerit o pornire uşor agresivă, un fel de poftă de harţă.
- Bună ziua!, am mai salutat de câteva ori azi, dar nu mi-aţi răspuns, i-am spus fixându-l cu privirea în timp ce mă apropiam.
- Poate nu am fost acasă… a răspuns, păstrându-şi zâmbetul abia schiţat, aproape inexpresiv.
- Nu cred, ceva îmi spune că nu este aşa, am rostit, coborând pentru scurt timp privirea.
- Poate nu v-am auzit… şi zâmbetul i se transformase într-o mirare prea puţin convingătoare, cu buzele strânse şi sprâncenele ridicate.
- Asta da, se poate, si explică tot ce s-a întâmplat azi dimineaţă, i-am dat dreptate fără însă să-l cred.
- Am văzut că aţi fost aici, am găsit felinarul, mulţumesc şi sper că v-a folosit.
- Aţi fost după ciuperci în dimineaţa asta? Vă plac ciupercile? Le cunoaşteţi? am încercat o altă pistă pentru clarificarea îndoielilor mele.
- Poate am fost, poate nu, poate le cunosc, poate habar n-am, ce nu crezi, tinere? Ce nu vrei să crezi? a revenit el la una dintre afirmaţiile mele anterioare.
- Tinere…? Nu ştiţi ce spuneţi! Ochii vă trădează, sunt mai bătrân cu mult decât dumneavoastră, şi în acele momente eram într-atât de aproape că-i vedeam, în ciufulitura părului şi a bărbii, ochii albaştri, pete de cicoare pe un fond alb-arămiu.
- Tinere, eu am cinci sute de ani… ai mai mulţi?
- Vorbesc cu marele inchizitor?, poate aţi asistat la arderea pe rug a Ioanei d’Arc… dacă mă uit bine, arătaţi a călugăr, în orice caz, a faţă bisericească. Sunteţi călugăr?
- Nu… nu am fost acolo, în vremurile acelea îmi apăram sărăcia şi bogăţiile ce-mi erau încredinţate, mi-a răspuns cred ambelor întrebări cu un singur răspuns, dar invers decât întrabările, începând de la coadă.
- Ce noroc pe mine! Şi totuşi, sunteţi călugar?
- Poate… Poţi să ştii… vezi mai bine?
- Să ştiu ce? Că am avut noroc? Şi am continuat, fără să mai aştept confirmarea, simţind nesinceritatea, mai mult, ambiguitatea răspunsurilor lui deschise oricarei variante. Bineînţeles, am ochelari noi.
- Ma bucur, ai putea să scapi de ei, sau macar să reduci dioptriile.
- E bine aşa, văd foarte bine… i-am spus, nevoind să-i recunosc priceperea inexplicabilă pentru mine, ajutorul evident din seara zilei anterioare, asta nu din lipsă de politeţe, doar pentru că nu înţelegeam nimic şi nici pe intuiţie nu mă puteam sprijini, toate informaţiile de până atunci fiind incerte. Nici nu prea mai avea sens discuţia noastră, în care răspunsurile sihastrului ocoleau, eventual inversau întrebările mele, plutea între noi o neîncredere evidentă, o suspiciune reciprocă. Eram convins că m-a văzut de dimineaţă şi asta se putea întâmpla în două moduri, ori era, a fost tot timpul într-una din camere, eventual s-a mutat dintr-una în cealaltă, putea fi ascuns după pat sau chiar în şifonier, ori, şi nici varianta asta nu o respingeam deloc, avea o intrare din spatele casei, intrare pe care a folosit-o în scurtul timp cât eram plecat de la geam, şi pe care nu am remarcat-o în scurta mea explorare a şoprului şi ustensilelor de după casă.
- Ce faceţi aici, izolat în pădure? am întrebat direct, chiar mă interesa, aveţi vreo legătură cu mănăstirea care se va înalţa sub cetate?
- Deschizător de drum, paznic al locului, poate al ctitoriei, cine ştie? a rostit cu cel mai desăvârşit calm, privindu-mă în ochi până la întrebarea finală, care, am simţit că îi era adresată mai mult lui însuşi, de parcă ar fi vrut să spună ,,eu ştiu?”, moment în care şi-a mutat privirea în înaltul copacilor.
Câte răspunsuri pentru o singură întrebare, mă gândeam, aproape decis să renunţ.
- Vă mai găsesc aici în perioada următoare? Sunteţi în permanenţă de găsit?
- Când nu sunt plecat sunt de găsit, în rest sunt de aşteptat, poate de căutat.
i-am trântit scurt, în gând, sătul de jocul lui înşelător.
- Vă mai caut, chiar în toamna asta, voi veni mai des pe aici, vreau să studiez cetatea, mă voi abate mereu din drum să vă salut, cu permisiunea dumneavoastră bineînţeles, am rostit egal, într-o ultimă afirmaţie, în primul rând pentru a-i spune că nu dispar şi nu mi-e teamă.
- Păzite vă fie drumurile şi locurile de popas, primit veţi fi oricând veţi sosi!
M-am suit în maşină, am pornit încet ajungând să-l văd lateral, am deschis complet geamul portierei făcându-i un semn de salut cu mâna stângă.
- Rămâi cu bine, Daniil! l-am botezat pe loc pornind de la numele sihastrului Daniil.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!