agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 69 .



Îmblânzitorul de cerbi
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cioplitorul ]

2024-09-28  |     | 



M-am gândit de multe ori că am fost ales, altfel cum aș fi găsit harta după cinci sute de ani, apoi cerbul căruia i-am lăsat viața m-a răsplătit incomparabil mai mult, nimic nu poate egala răsplata primită, el mi-a arătat locul, calea către nestematele domnitorului. Într-o dimineață, după vizita cerbului la crăpatul zorilor, după ce i-am atins coarnele, din senin m-am luat după el, de fapt pe urma lui, pe potecă, el dispărând repede din raza privirii mele, am trecut o zonă de grohotiș albastru în care nu se vedeau urme ale trecerii animalelor, am continuat să merg în stânga, ocolind vârful muntelui prin nord, pe partea opusă peretelui vertical orientat către sud. După vreo cincizeci de metri am ajuns iarăși în impas, drumul meu s-a oprit brusc, eram pe un fel de balcon care semăna mult cu cel de la sud, doar că era mai îngust și mai scurt, acoperit cu vegetație de parcă te găseai într-un tunel și se termina brusc, după care începea povârnișul. Copacii care își aveau rădăcinile mai jos cu vreo patru metri, cam la fel cu balconul de dincolo de munte, creșteau foarte aproape de peretele de stâncă ce susținea balconul din nord, ascuns sub vegetație și ar fi putut constitui, la necaz, o cale de salvare pentru cineva cu puțin curaj, care ar fi sărit de pe stânci pe crengile lor. Astea-mi treceau prin minte în clipa în care m-am trezit la capătul drumului, iar cerbul și caprele nu erau nicăieri. Am renunțat la explicație, capre în copaci, cerbi în stejari, o aiureală care doar în mintea mea obosită de atâtea căutări fără izbândă putea să încolțească, am mers înapoi refăcând drumul de câteva ori crezând că voi identifica o variantă plauzibilă pentru dispariția animalelor. Înțelegând că poteca nu putea fi străbătută de cerb, coarnele lui fiind mult prea mari pentru spațiul tunelului de sub vegetație am mai refăcut drumul de câteva ori oprindu-mă la începutul tunelului, dar tot nu am găsit nimic. Cred că de vreo zece ori am parcurs distanța de la fântânița pietruită până la povârnișul de capăt fără să văd o cale de ieșire din potecă, apoi încă de vreo cinci ori varianta mai scurtă. Nu înțelegeam de ce m-am luat după turmă si nici unde au dispărut cele cinci făpturi. Am rămas o vreme la intrarea în tunel gândindu-mă, căutând soluții întrebărilor noi ce-mi invadaseră creierul. Nedumerit, suferind din cauza neputinței și nepriceperii lucrurilor m-am întors acasă sperând ca la o nouă vizită a turmei să pricep mai mult. Am stat treaz până la miezul nopții, rupt de somn m-am culcat, vizita a avut loc, dar în puterea nopții când somnul îmi era greu și surd. Dimineața am fugit la fântână, am văzut urme proaspete, învățasem să le deosebesc, mereu erau patru capre și cerbul, uneori, când ploua rămâneau urmele și în bătătura casei, am reluat drumul cerbului ajungând la povârniș. Am ieșit din tunel parcurgând drumul invers, privind în josul dealului, dar nu vederea avea să mă ajute ci auzul. În vale, la baza grohotișului albastru, am auzit mugetul inconfundabil al cerbului, și, destul de greu datorită distanței, i-am văzut coarnele și suita. Caprele pășteau, doar cerbul mă privea din vale, i-am mulțumit în gând, am înțeles că drumul lui de la fântână înspre ascunzișul protector al văii adânci era pe vâna de grohotiș până mai jos cu câțiva metri, apoi prin pădurea care străjuia bolovanii de amândouă părțile. La urcare cred că la fel se întâmpla, ieșeau în poteca ce ducea la fântână tot pe grohotiș, părăsind pentru scurt timp întunericul pădurii. M-am întors în tunelul verde, m-am așezat, întrebându-mă de ce am ales drumul în stânga descoperind tunelul? Pe grohotis în jos nu aveam ce căuta, se merge destul de greu, dar puteam să mă opresc, poteca din stânga nefiind vizibilă ca o continuare firească a drumului. Vezi, atunci, în acel moment am simțit că Dumnezeu m-a ales, trimițându-mi cerbul care să-mi aducă scânteia înțelegerii. Chiar dacă uneori simt norocul ca o evidență, nu sunt atât de nebun încât să mă cred un sfânt. Cred, poate, într-o predestinare, prea mi s-au întâmplat toate cu un scop, gândește-te de ce caprele si cerbul urcă muntele să bea apă din fântânița pietruită, când aceeași apă o au lângă pășune, aproape de ascunziș, pârâul din vale ducând aceeași apă izvorâtă dintre stânci. Lucid și rațional fiind, mi-am spus că mai jos, probabil, apa spală o zonă impregnată cu ceva toxic, rău, pe care animalele îl simt ca pe un pericol. Mi se părea explicația logică pentru efortul animalelor de a urca muntele, o bucată de drum pe grohotiș, dar mai erau izvoare în vale, pe fiecare versant izvorând câte un firicel de apă. Oricum, să știi prietene, viața celui ales nu este ușoară, nu este o bucurie. Alesului îi sunt interzise alegerile, el nu mai face ce vrea, face ce i s-a dat. Știi ce mă sperie cel mai tare? Nu bogăția comorii domnitorului, este firesc să fie așa, podoabele unui domnitor trebuie, pot să-ți ia mințile, cel mai tare mă sperie cei cinci sute de ani trecuți de când Petru Rareș a ascuns podoabele în muntele acesta binecuvântat, până ce eu, un păcatos, reabilitat într-un fel, am găsit-o, am fost dirijat să merg tocmai unde zidul era cel mai subțire și aurul cel mai aproape. Dumnezeu știa că am harta, doar o ținuse ascunsă cinci sute de ani, așteptând să o găsesc, uimitor este că mi-a fost dată întru dezlegare atunci când săvârșeam cele mai grele păcate, împotriva semenilor mei, mai trebuia să mă înveţe să o citesc, să mă facă să gândesc la fel cu Domnitorul, gândurile mele să se suprapună identic peste ale lui în momentul când, stând probabil în acelaşi loc în care stăteam eu, a înţeles ceea ce am înţeles si eu atunci. Deşi drumul la comoară era prezentat pe hartă ca începând de la cetate până pe balcon, locul fiind marcat undeva pe peretele vertical, acest drum, fiind de fapt o capcană, nu ducea la nicio comoară, ajungând, într-adevar la o grotă între stâncile muntelui, dar prea mică şi prea la vedere să constituie o ascunzătoare. Am refăcut traseul de peste o sută de ori, luni întregi, zi de zi, indiferent cum era vremea, porneam de la cetate, totul era relativ uşor de urmat, dar m-am lovit, de fiecare dată, de un zid. Nicio comoară nu mă aştepta la capătul traseului, pe care, la început l-am făcut în două ore, apoi în final în douăzeci de minute. Acum era altceva, stăteam cu harta originală în mână, alt semn al destinului, care mi-a spus să renunţ la copia făcută de mine pentru a nu uza harta, şi care nu conţinea cele două săgeţi abia vizibile. Ceaţa întreţinută de entuziasmul nebun, fără argumente s-a risipit, înţelegerea venind din urmă cu cinci sute de ani, în clipa când am văzut ceva ce nu văzusem cu adevărat până atunci. Semnul acela mi-a arătat că totul era pe dos, nordul era sudul, sudul era nordul, toată harta trebuia rotită cu 180 de grade, şi, atunci, printr-o suprapunere, identică pe vremea aceea, relativă acum din cauza modificărilor reliefului în timpul îndelungat, traseul trebuia început în oglindă, dinspre Ciceu Giurgeşti. Când am înţeles acest semn, cele două săgeţi care imaginau o axă suprapusă peste creasta muntelui, această cheie simplă, suficient de sigură, cel puţin pentru acele vremuri, nu am mai dormit două zile. Am realizat zeci de copii pe folie transparentă, la diverse scări, răsucidu-le în jurul axei abia descoperite, şi, după nesomnul necesar, timp în care am încercat zeci de suprapuneri peste harta fizică, urmate de încercări în teren, încercări în care am transformat distanţe clar determinate, în paşi, folosind pasul ca unitate de măsură, am aflat punctul de pornire al drumului, dar mai ales pe cel de final. Pornirea pe hartă era figurată din cetatea Ciceului, în realitate ea trebuia făcută dintr-o aglomerare de bolovani uriaşi de pe partea opusă, dacă luam în considerare axa muntelui, cuprinsă între cele două săgeţi. Când am desluşit simetria, înţelegerea a devenit mai uşoară, încercam să realizez în oglindă fiecare metru de traseu, ajungând în cele din urmă, în seara celei de-a doua zile de simulări, pe balconul din nordul muntelui, formaţiune geologică simetrică faţă de axa crestei, raportată la balconul din sud, la urcarea căruia ţi-ai spart ochelarii.
La început dezamăgirea mea era la fel de puternică, dacă nu şi mai mare, când, după multe încercări în teren, am ajuns de fiecare dată pe balcon, aflat pe stâncile acelea îmbrăcate în vegetaţie, la patru metri înălţime, nu mai aveam cum să aleg prea multe variante. Balconul era un drum închis, spre seară am stat ceva vreme la intrarea în tunel, privind de-a lungul lui până nu s-a mai zărit nimic din cauza întunericului. Pe drumul spre casă, când eram în dreptul fântânii mi-am formulat în cuvinte concluzia celor două zile: comoara era ascunsă, cu siguranţă, în zidul care se sprijinea pe balconul de nord. Acest adevăr personal mi-a dat o stare de bine, eram mulţumit, atât de mulţumit încât nerăbdarea mi-a dispărut. Am dormit bine, dar nu până dimineaţa, m-am trezit pe la patru, mi-am amintit toate câte se petrecuseră în ultimele două zile, m-am ridicat din pat, mi-am făcut programul de dimineaţă încheind cu o cafea tare, apoi am ieşit în bătătură pregătindu-mi câteva scule, două ciocane cu dimensiuni diferite, o daltă lungă şi una scurtă şi groasă.
- Nu dormiii! Nu va mai fi o altă zi a mărturisirilor, ascultă-mă bine, ce afli azi este tot ce vei şti, nu va mai exista o altă ocazie a poveştilor!
- Arată-mi hărţile! i-am strigat sec, în faţă, arată-mi o hartă, originalul care te-a luminat şi te ascult mai departe.
- Nu se poate! Acum în niciun caz, nu le am aici! De fapt cred că nu ţi le voi arăta niciodată, nu ai acest drept, nimeni nu-l are, mi-au fost date mie după cinci sute de ani şi nu le va vedea nimeni, niciodată! a rostit cu o privire mândră, pozând, inconştient, într-un ales al neamului, cu o misiune prea însemnată pentru un muritor de rând.
- Mai du-te dracului! ales al neamului, de ce p...a mă-tii îmi spui tot ce-mi spui, dar nu-mi arăţi nicio dovada? Vreau să văd harta, să mă conving că nu delirezi, vomitând istorie închipuită! Sau mai simplu, arată-mi comoara!
- Poţi să pleci, idiot bătrân, nu-ţi mai spun nimic! Ai dovada, ai furat-o ca un borfaş ordinar!
- Borfaş eşti tu cu mă-ta, moldovean nenorocit, eu am furat-o de la un hoţ, tu ai furat-o istoriei neamului! Dacă plec acum, poţi să fii sigur că mâine dimineaţă sunt la poliţie cu declaraţia scrisă şi dovada pe masă. Eu voi fi salvatorul istoriei neamului, tu un borfaş ordinar. De fapt nici nu plec, doar dacă mă omori mai scapi de mine, stau până dimineaţă să nu poţi dispărea şi chem poliţia aici, aşa voi avea ocazia să vad şi harta şi comoara mai repede decât ai crede tu. Vezi, povestea ta gogonată îmi place, te voi asculta până la capăt, încercând să nu te mai întrerup. Dacă te întreb ce păcate atât de grele ai săvârşit, îmi spui?
Realizând pericolul cuprins în vorbele mele s-a calmat instantaneu, fără replică, ridicându-se şi aducând dintr-un dulăpior suspendat o sticlă de vin roşu, o feteasca neagră de Vrancea, i-a scos dopul turnând în paharele de suc.
- Puteai să le clăteşti, măcar! i-am reproşat nu neapărat că m-ar fi deranjat foarte mult să beau vin roşu cu cola, dar nu i-am iertat nepriceperea, sau, mai degrabă nepăsarea.
- Am trăit în păcat mulţi ani, a reluat pustnicul povestea, foarte multă vreme am generat suferinţă în jurul meu. Am trăit în cârdăşie cu ei, cu trufaşii respectaţi, i-am folosit, folosindu-mă şi ei, ne-am folosit reciproc doar să facem bani, fără să ne trebuiască pentru ceva, doar să avem, oricât am fi avut nu ne era destul, unii-şi cumpărau proprietăţi, eu locuiam în aceeaşi casă în care am locuit şi când m-am apropiat de ei, dar îmi urmăream contul care creştea, creşteau de fapt, aveam mai multe, împrăştiate în mai multe bănci. Am făcut foarte mulţi bani, dar şi foarte mult rău în jurul meu, nu ţineam cont de nimic, jocurile erau atât de dure, necinstite şi perverse încât călcam pe cadavre doar pentru clipa când îmi vedeam suma în cont. Am evacuat familii din casele lor, am scos bătrâni în stradă, fără măcar să le aranjez primirea în azil, eram în gaşcă cu cei mai oneroşi cămătari din zonă, nu mai aveam altă raţiune de a trăi, decât să fac bani, eram între clienţii lor, îmi virau mereu, ilegal, sume inaccesibile pentru omul de rând, din bugetele locale şi regionale, dar trebuia să plătesc gras pentru asta. Eram şi eu şi ei multumiţi, nimeni nu simţea că am fi făcut ceva ilegal, de fapt simţeau, ştiau destui, dar cei care ar fi trebuit să reacţioneze, fie erau beneficiari, fie erau blocaţi de cei cu bani din surse neidentificate. Poţi să-ţi imaginezi orice mârşăvie financiară, orice înşelăciune, ofeream statului orice produs sau serviciu la preţuri supradimensionate, pe lângă produse furnizam şi parandărătul, nu-mi păsa de niciun risc, voiam doar să-mi crească suma din cont, aveam peste cincisprezece milioane de euro când s-au stricat lucrurile, asta lichizi, că bunuri erau mult mai multe. Tăiam lemn, câştigam licitaţiile de masă lemnoasă din judeţ, şi erau multe păduri la noi, asfaltam drumuri şi înălţam blocuri de locuinţe ANL, pavam suprafeţe întinse, curţi, parcări şi trotuare, calitatea nu era punctul cel mai tare, trebuiau câştigate licitaţiile, începute lucrările, unele era obligatoriu a fi terminate la termen, altele generau venituri suplimentare, tocmai prin tărăgănare, acoperită cu documente justificative, acceptate din start de finanţatorul lucrărilor, primari sau consilii locale sau judeţene. Eram ca o fiară însetată de sânge şi am greşit, orbit de extrasele de cont tot mai grase nu voiam să renunţ, nici măcar formal, la vreo sumă, totul se acumula în conturile mele. Când am căzut a fost foarte simplu pentru ei, totul era uşor de socotit, nici nu a durat tare mult cercetarea, turnătorul le-a dat toate informaţiile, sursele de bani, conturile, căile de fraudare şi evaziune, oricum erau profesionişti, ne ştiam de mulţi ani, a doua zi după denunţ m-au săltat şi pe mine odată cu toată arhiva şi tehnica de calcul, aveau atâtea dovezi încât fără probleme m-au reţinut treizeci de zile, apoi încă de două ori câte treizeci, până când, într-o după-amiază, m-au scos din celulă ducându-mă, în prezenţa avocatului meu, în sala destinată audierilor. Erau trei, nu-i cunoşteam pe niciunul, cred că intenţionat au trimis străini, din alt judeţ, mi s-au adus la cunoştinţă atâtea ilegalităţi pe care le făcusem de-a lungul timpului, fiecare cu timpul de privare de libertate prezumtiv, de la evaziune fiscală pe multiple căi, până la abuzuri nenumărate şi fraudare de fonduri europene. Ştiam ce va urma, avocatul mă prevenise, negocierea a durat puţin, într-o oră am recunoscut toate învinuirile, erau reale, iar în schimb am rămas cu două sute de mii de euro într-un cont nou, atât mi-au oferit, şi o pedeapsă de trei ani jumate de închisoare, în loc de minim nouă ani, cât aş fi luat, dacă refuzam oferta, cerând procesul.
- Denunţătorului cât i-aţi dat? i-am întrebat cu un zâmbet strâmb şi trist.
- La fel ca ţie.
- Și acum te întrebi ce naiba caut aici, în muntele ăsta, când am atâția bani în cont, așa-i că asta te intrigă? m-a întrebat, oprind povestea.
- Nu pot să spun că nu m-am întrebat, dar, știind câte ceva, am o explicație, parțială e drept, a prezenței tale aici. Mai ciudat mi se pare felul în care ai ajuns aici, cum ai reușit să-ți faci casă în inima unei rezervații arheologice, și de unde naiba ai avut anumite informații, că cerbul nu ți-a dat și harta, doar te-a ajutat să o-nțelegi, să o descifrezi.
- Îți spun și asta, toarnă vin, mai sunt multe taine de dezgropat, viața mea a fost una predestinată, sunt convins de asta.
- Las-o mai moale! toate viețile sunt predestinate, dacă e să ne gândim aşa.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!