CAIETUL CU PROZĂ

Celor care au adâncit potecile munţilor

Pe tata l-am găsit prăvălit peste tablourile mele, le privea mereu, ori de câte ori avea nevoie de o bucurie. O bucurie specială, ce-i ajungea până la următoarea întâlnire. Avea o forţă de a trăi pe care încerca să mi-o transmită şi mie, o poftă de lucru care mă punea uneori în inferioritate. După ce am umplut pereţii cu lucrări, nevrând să renunţe la niciunul dintre cele noi, dar nici la cele mai vechi, le schimba doar locul, atârnându-le pe ultimele şi rezemându-le pe lângă pereţi şi mobilă, pe cele vechi.
- Nu mă satur să le privesc! îmi spunea, parcă vinovat, când îl găseam în camera lui, mângâindu-mi lucrările cu priviri blânde.
Ar fi vrut să pictez fără încetare, iubea peisajul, pe care eu nu-l simţeam aproape. Puţine lucruri iubea mai mult decât tablourile mele, şi asta am înţeles-o mai târziu, şi tot atunci am descoperit o altă latură a sufletului şi mai ales a conştiinţei lui.
Suferea necontenit, o suferinţă grea, permanentă, pe care nu am înţeles-o decât după ce am citit caietul cu proză, tot atunci încercând să determin în memorie perioada declanşării suferinţei, a schimbării lui. Nu sunt sigură că am reuşit datorită implicării mele relativ indiferente în tot ce i se întâmpla, în mod curent, nespectaculos, cotidian.
Poeziile mi le citea, aştepta părerea mea cu nerăbdare, cu emoţie, avea mare nevoie de opinia mea, mai mult sau mai puţin obiectivă. Oricum eram singurul lui cititor, de fiecare dată spunându-i cu sinceritate: - Ce fain!
Chiar scria bine, poezie clasică, bogată în sensuri, cu o rimă lucrată, aproape perfectă. Scria din orice poziţie, cum spunea el, compunea câteva strofe la volan, se oprea şi le scria într-o agendă ce o purta în permanenţă cu el, îşi relua drumul, şi, în final, acasă, revedea tot textul, căutând perfecţiunea formei, cel puţin.
Cred că dragostea lui de viaţă avea si o notă de disperare, un fel de presimţire, de aşteptare nedefinită. De altfel spunea uneori că nu-i e teamă de moarte, dar simte că de acum se poate întâmpla orice. Mai spunea că înţelepciunea în faţa vieţii constă în a o lua în serios dar nu în tragic, de aceea, spunea el, nu i-a căzut părul şi nici măcar nu a albit.
Nu am înţeles, sau poate nu am ascultat niciodată atât cât să înţeleg.
Caietul l-am citit mult după aceea. Când l-am găsit, îi căzuse din mână dar nu
l-am luat în seamă. După ce a trecut totul, l-am deschis, am citit câteva cuvinte şi l-am închis, speriată. Nu puteam să-l mai deschid, îmi era frică, doream să-l citesc, dar amânam mereu, de parcă mă temeam de ceva. Acum, privind în urmă, cred că vina ce mi-a încolţit în suflet la cele câteva rânduri citite, dar mai ales în urma evenimentelor nefericite mă făcea să amân lectura. Era ca şi cum caietul acela ar fi preluat toate simţămintele lui de vinovăţie, toată suferinţa generată în acest fel, şi oricine l-ar fi atins, prelua o bună parte din încărcătura negativă închisă între paginile lui.
Există o energie a lucrurilor care influienţează tot ceea ce facem. Încerca să mi-o spună uneori dar nu aveam timp să-l ascult. Ar fi fost fericit să-i împărtăşesc convingerile, măcar o parte din ele. Când voia să-mi îndepărteze durerea de cap cu palmele îl respingeam, poate prea dură şi neîncrezătoare.
La povestea din caiet nu m-am aşteptat în niciun fel. Mi s-au clarificat foarte multe lucruri din urmă, dar prea târziu.
De două ori până la caiet mi-a vorbit de Irinel, dar abia după lectură am revăzut discuţiile cu alţi ochi, intensitatea cuvintelor sporind, parcă, în mintea mea.
Erau două caiete identice, dar eu ştiam doar de unul, pe care de altfel nici nu-l ascundea. Citindu-l pe cel de-al doilea am înţeles de ce, uneori, masca textul, sau întorcea pagina, în timp ce eu credeam că-mi ascunde o poezie incompletă pe care mi-o va citi, oricum, în forma finală. Voia, de fapt aproape a terminat, să scrie o poveste. O carte mărturie, eliberare, dar şi profesiune de credintă. O carte dureroasă la naştere dar vindecătoare după aceea. O poveste cu două personaje si câţiva spectatori. O carte omagiu, o spovedanie ce avea să-mi producă multă suferinţă.



I

Întorcându-mă, când l-am văzut prăbuşindu-se am împietrit. De fapt a sărit în gol, aşa cum sar copiii în apă, cu picioarele îndoite şi cu mâinile ridicate. Am întins mâna, dar în acelaşi timp m-am retras cu groază. Nu-mi venea să cred, eram năuc. Întunericul l-a înghiţit aproape instantaneu. Până ce am realizat ce s-a întâmplat, lanterna mea a rămas în urma gestului.
- Îţi mulţumesc pentru tot! – mi-a zis ( este ceea ce am reconstituit mai târziu, este condamnarea mea la suferinţă). Prezenţa mea, acolo şi atunci, l-a ajutat să facă gestul, saltul cum spunea el. Eram părtaş la împlinirea dorinţei lui din ultimele ore, cumplită dorintă, mai veche, fără îndoială, dar încolţită în mod miraculos şi dezvoltată exploziv, cu multă forţă, prin concursul evenimentelor din ultima zi. A dispărut în întuneric şi nici măcar nu a urlat de teamă sau durere. Doar un zgomot surd, repetat, îndepărtându-se rapid, în urma căruia am paralizat. Într-un târziu, instinctiv, am îndreptat lanterna în prăpastie dar nu am mai văzut nimic. Doar câteva pietre se mai rostogoleau spărgând şuieratul vântului şi întunericul hidos al nopţii. O frică teribilă a pus stăpânire pe fiecare fibră a corpului meu, un tremur necontrolabil m-a cuprins. Îmi clănţăneau dinţii, îmi tremura abdomenul, am trecut târâş, în palme şi genunchi, şeuţa de sub vârf, erau vreo trei metri de zonă îngustă care niciodată nu-mi creau probleme, dar tremurul corpului mă făcea nesigur şi am pornit în fugă la vale. M-am împiedicat în ierburi, m-am ridicat, repetând mecanic, îngheţat de frică: tâmpitule, idiotule, tâmpitule…îngrozit că mă urmareşte ceva sau cineva.
Sunt sigur acum ca frica de întuneric, groaza întâmplării petrecute pe neaşteptate, şi nu convingerea că nu mai pot face nimic m-a făcut să o iau la fugă. Mă îndepărtam urmarit de fantome. Spaima de locul întunecat mă făcea să nimeresc, cât de cât, poteca. Amestecul de simţăminte dominant îmi oprea orice încercare de ieşire între gândurile mele a comenzii de întoarcere pentru a coborî în râpă în vederea unei eventuale salvări. Când am ajuns în Şaua cu Lac am început să-i strig pe ceilalti doi, dar fără niciun rezultat. Zgomotul cascadei acoperea orice strigăt, mai ales că eram la aproape o oră de drum. Mi-am căutat telefonul, dar nu l-am mai găsit. Îl pierdusem la coborâre. Oricum semnalul era foarte slab şi doar aproape de lac se putea vorbi.
Am ocolit, cel puţin corpul meu energetic a făcut-o, cel fizic nu avea altă cale decât poteca, am ocolit izvoraşul, imaginea ultimului popas înlăcrimat accentuându-mi suferinţa şi spaima. Când am ajuns deasupra lacului, m-am oprit să-mi trag sufletul, o senzaţie binefăcătoare de siguranţă mă lua încet în stăpânire, îmi impuneam acest lucru, dar se întâmpla şi de la sine după ora de groază trăită până atunci. Mi-am reglat respiraţia, coboram încet, atent la potecă, dar, liniştea fizică ce mă cotropea, lăsa cale de intrare mult mai agresivă simţământului devastator, pe care îl tot alungam în subconştient: vinovăţia. Epuizat, am ajuns la corturi şi m-am prăbuşit. Nu mai voiam să vorbesc cu nimeni Voiam doar să mă lase în pace, în siguranţa dată de prezenţa lor, şi să pot gândi. Să mă gândesc la moarte, întuneric şi vinovăţie. Simţeam acut dar nedefinit, o cumplită vinovaţie. Aveam să-mi dau seama mult mai târziu de acest lucru. Aşteptau toţi să le spun unde este Irinel, şi nu puteam să spun nimic pentru că mă acuzam. Simţeam că orice aş fi spus eram vinovat.
- Lua-l-ar dracu! am strigat şi m-am aruncat în cort stăpânit de groază.
- S-a omorât tâmpitul, s-a aruncat în gol. De ce dracu m-am dus cu el? S-a făcut bucăţi în râpă la sud de Ineul. Ce-o fi fost în capul lui. Nu are rost să mergeţi nicaieri că-l găsiţi bucăţi. Mergem mâine dimineaţă să-l adunăm în rucsac.
- Ce spui, ce s-a întâmplat ?
- S-a aruncat idiotul în râpa Ineului. Mi-a mulţumit, şi şi-a luat zborul. S-a
zdrobit de stânci ca un tâmpit.
- Ai fost la el şi era mort ?
- Nu am fost nicăieri că s-a zdrobit de stânci. Nu are rost să mergeţi. Praful s-a
ales de el. Cine poate să scape în cădere liberă de pe Ineul? Mergeţi voi dacă vreţi! Idiotul m-a luat de martor la sinucidere.
- De ce s-a aruncat?
- De tâmpit şi idiot! Că nu avea niciun motiv. Oricum s-a dus dracului. Mergeţi
voi ca eu nu merg nicaieri.
- Hai să mergem, unde-l găsim?
- S-a aruncat de pe vârf exact în râpă. Şi-a dat drumul în gol şi s-a dus
în p.. m… Acum e liniştit, dar ce i-a trebuit s-o facă noaptea şi în prezenţa mea?
Şi-au luat lanternele, nişte frânghii şi au pornit în grabă.
- Hai şi tu să ne arăţi locul!
- V-am spus că nu vin nicăieri, că mergeţi degeaba şi nu vedeţi nimic şi oricum
e mort, să-l mănânce corbii că nu-mi pasă!
Insistenţele lor, repetate mereu, să merg să le arăt, parcă aş fi avut ce să le arăt, m-au enervat, erau ca o acuzaţie, ca o sentinţă chiar, nu ştiau ce trăiam eu atunci, şi, ca să scap de ele le-am spus să stea cu spatele lipit de bornă, cu faţa spre sud, şi să sară în gol, şi sigur vor ajunge exact lângă Irinel.
Au plecat fără să mai încerce să mă convingă şi urmatoarele ore au fost cele mai
chinuitoare din viaţa mea. O luptă disperată mă luase în stăpânire Aş fi vrut să merg după ei, eram în stare să-i ajung din urmă , dar groaza de locul blestemat mă ţinea pe loc. Oricum e mort…îmi ziceam, dar totodată îmi spuneam că sunt un mizerabil şi un laş că nu am făcut tot ce trebuia să-l ajut. Dacă era încă în viaţă şi eu nu am făcut nimic să-l salvez.!.... La toate astea m-am gandit mai târziu, când le-am scris în caiet. Atunci, în acele clipe teribile eram rupt în două – speranţa de viaţă si teama de moarte. Nu eram conştient de simţămintele mele, eram confuz, şi o vinovăţie dureroasă mă amuţise. Am ieşit din cort, m-am trezit singur, am rotit lanterna cu spaimă în jur, şi apoi m-am închis în cort îngrozit. Am deschis iarăşi, am aprins lanterna şi am pornit pe cărare dupa ei. Când am trecut de lac, vuietul cascadei mi-a adus în minte zgomotul surd al căzăturii, şi, speriat, m-am întors în cortul protector.

* * *
- Salut , ce mai faci Iri?
- Totul pentru aventură! – era răspunsul lui pueril şi discordant cu statutul de
tată a trei copii.
Eram candva cu munca prin oraş, l-am întâlnit, avea în mână patru cepe noi, şi în treacăt mi-a zis că le-a primit şi merge acasă să mănânce o slană cu ceapă. Ştiam că-i merge prost, o ducea greu de ceva timp, nu avea loc de muncă, nu-şi găsea unul potrivit dorinţelor lui, se mai găsea de lucru, dar starea lui se înrăutăţea încet, starea lui psihologică, determinarea lui pentru a-şi asuma viaţa, a munci, a trăi, chiar fără satisfacţii profesionale majore. Dacă zăboveam cu intenţia de a conversa pe orice altă temă, discuţia ajungea, necondiţionat, la munte, salvamont, bucurii vechi şi dorinţe neîmplinite, toate legate de munţii pe care i-am călcat de nenumarate ori împreună. Veşnicele lui nostalgii după vremuri apuse îmi produceau disconfort, şi dorinţa de a pleca cât mai repede, e adevărat cu un gust amar şi gânduri revoltate. Când l-am întrebat dacă a mai fost pe munte mi-a zis că şi-a ales şi locul unde are să moară. Ştiindu-l un exaltat, un actor nerealizat, l-am luat ca atare şi am zis că va veni şi vremea să mai urcam pe Ineul. Chiar credeam acest lucru dar şi eu eram prins în mizeriile cotidiene şi poate că mă amăgeam de fapt. Oricum nu era o dramă. Nu bănuiam ce se pregăteşte în sufletul lui.
Altădată , de sărbători, i-am întâlnit copiii într-un magazin – el nu intra niciodată , şi mai târziu am înţeles de ce – şi le-am dăruit un pachet, prea mic, zic acum, dar era un dar de Crăciun. Ştiam că bea şi tocmai de aceea i-am pus şi o sticlă de băutură. Mai bine mi-aş fi găsit timpul să beau cu el o bere ca pe vremuri, când coboram de pe munte în satele de la poale, şi să ne povestim vieţile noastre recente. În orice sat sau oraş coboram, intram în prima cârciumă, şi, invariabil, comandam pentru fiecare câte un coniac, şi o bere, care de multe ori se dublau sau chiar triplau. Ce vremuri teribile! Ce vârstă fără griji! Ce mult a trecut de atunci şi ce final neaşteptat!