agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 100 .



Caietul cu proză
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cioplitorul ]

2024-10-15  |     | 



N-am putut să mai spun nimic. Îi ştiam în linii mari povestea, dar numai din
auzite, şi era deprimant cum a murit o pasiune ca a lui din motive financiare. De treizeci de ani, de când a descoperit muntele, omul acesta, acest copil de cincizeci de ani, nu avea alte visuri decât ascensiunea montană. Vreo douăzeci de ani şi-a hrănit patima cu ieşiri la munte, mai rare decât ar fi vrut, dar, de zece ani încoace, din cauza sărăciei, nu a mai putut urca niciodată. Nu putea să existe pedeapsă mai mare pentru un om ca el. Nu putea să existe un om ca el fără munte. Dacă ar fi existat un serviciu Salvamont plătit şi nu voluntar el era cel mai potrivit, dar până la un anumit moment când altă patimă i-a anihilat voinţa. Oricum pasiunea lui devoratoare l-a însoţit toţi cei treizeci de ani. Avea o lume a lui, bogată şi agitată, altfel decât cea reală din jur, în care nu-şi putea găsi locul. Deşi subjugat de nevoile zilnice, spiritul lui era în permanenţă liber. Mai citea doar reviste şi cărţi legate de munte şi chiar mi-a spus cândva despre un film în care personajul principal, un om al muntelui, desăvârşit, şi-a găsit moartea din altruism într-o crăpătură în stâncă, salvând alte vieţi. Mai târziu am văzut şi eu filmul şi mi-am dat seama câtă hrană şi-a luat sufletul lui din acea poveste. Era foarte curajos si îndemânatic. Cobora sau urca prin locuri pe unde doar caprele se încumetau. Totdeauna am invidiat curajul lui, socotindu-l nebunesc, iresponsabil. Când am traversat câteva locuri periculoase din peştera Izvorul Tăuşoarelor, pentru mine a fost un adevărat exerciţiu de autocontrol al spaimei, în vreme ce el zburda ca o căprioară. Muntele nu l-a învins niciodată. Doar viaţa.

* * *

Prima oară mi-a vorbit de Irinel în urmă cu câţiva ani, când l-am întrebat cine sunt cei ce apăreau mereu în nişte poze din tinereţe, pe care le privea nostalgic. Erau aceiaşi cinci tineri, cu tata şase, veseli, bronzaţi, cu părul lung, mereu în decor montan. Mi i-a descris pe toţi în câteva cuvinte, prezentându-mi, cu vădit entuziasm, şi locurile surprinse în poze. Poze vechi, alb-negru, mai puţin generoase pentru un privitor din afară, dar cu o valoare sentimentală deosebită pentru el. Citind caietul mi-am amintit unda de tristeţe din privirea şi din vocea lui când mi-a vorbit de Irinel. Am fost emoţionată, atunci mai puţin, şi infinit mai mult la citirea caietului, de situaţia dezastruoasă în care a ajuns. Nu înţelegeam atunci cum un om de patruzeci şi ceva de ani nu se poate redresa. Era de neînţeles pentru mine, şi, în acest context, nici pledoaria tatei pentru munte şi în favoarea calităţilor prietenului său nu m-a dat gata atunci. Îmi revin în memorie foarte clar eşecul repetat la facultate, o căsătorie un pic ciudată şi niciodată acceptată de familie, sancţionată cu izolarea, abandonul unui loc de muncă foarte bun, problemele de sănătate ale lui şi ale soţiei, alunecarea, încet, încet, spre o altă patimă, dar peste toate acestea, puterea devoratoare a unei pasiuni de o viaţă, pasiune mistuitoare şi neîmplinită. Am recitit de multe ori întregul caiet, cu altă înţelegere pentru tot ce au trăit în acei ani, cu multă simpatie, încercând îndelung să pătrund în tainele ascunse în fotografii. Am dobândit un sentiment special pentru cel care a însemnat atât de mult în viaţa lui, simţindu-l aproape ca făcând parte din familie. Suferinţa mea pentru pierderea tatei este acutizată de regretul de a nu fi adâncit discuţia de atunci, dar mai ales cea purtată după acea întâlnire de treizeci de ani, absolut originală, de o frumuseţe unică, dar cu un sfârşit tragic.



III

Ideea unei întâlniri de treizeci de ani pe munte a avut-o Irinel. L-am întâlnit în piaţă, niciodată nu ştiai unde merge, de unde vine, dacă are o destinaţie. Grăbit, cu barba neîngrijită, cu şapca lui Fidel Castro pe cap, îşi trăda suferinţa hepatică prin ascita tot mai evidentă şi prin paloarea feţei.
- Ce zici, facem întâlnirea de treizeci de ani?
- O facem, dar pe munte! s-a luminat el.
- Ştii tu vreun restaurant mişto prin munţii noştri?
- Ce restaurant, în cort, la Lala Mare.
- Bravo moşule, şi cine mă rog ne duce până acolo? Că eu n-am mai urcat de
vreo douăzeci de ani şi fumez de peste treizeci. Crezi că mă mai ţin plămânii, ca pe vremuri? Unde mai pui că nici nu pot să urc în costum.
- Ei costum, cu rucsacul în spate, cu securea şi ceaunul bălăngănind la curea.
Gândeşte-te ce superb ar fi să ne întâlnim într-o zi şi la o ora stabilită
- Serios, Irinel, ideea este de roman de aventuri, dar fantezistă, să nu zic
utopică.
- Hai măi, ce Dumnezeu, stabilim o zi la ora opt dimineaţa şi ne întâlnim în
Şanţ, la drumul care pleacă spre Valea Blaznei. Îi anunţ eu pe toţi şi să vezi că vor veni. Pornim de la tabără şi în câteva ore suntem în Şaua cu Lac. Tu nu vrei să mai vezi o dată locurile acelea? Îmi doresc mai mult decât orice să mai urc o dată Ineul… Poate ultima dată.
- Hai la o bere că începe să-mi placă ideea. Când ţi-a venit?
- Mă gândesc mereu la o ieşire în vechea trupă, dar ideea cu treizeci de ani mi-a
venit acum, pe loc, când m-ai întrebat tu.
- Eşti un visător incurabil. Dar unul care a avut o idee genială. Pe mine m-ai
câştigat. Ştii cum facem: tu îi anunţi pe cei din oraş şi eu pe ceilalţi. O să-i bat la cap pe toţi până o să fie de acord şi apoi stabilim data. Chiar aşa vom face. La ora opt cine este în Şanţ bine, cine nu, să fie sănătos. Dă-mi numărul tău să ţinem legătura.
- Nu am telefon.
- Nu-i nimic, mai vin eu şi te caut.
Am fost realmente cucerit de ideea lui. Numai el putea să gândească atât de liber şi de frumos. În vremuri în care ne întâlneam rar şi ne salutam pe fugă, de parcă abia ne cunoşteam, şi nu am fi trăit anii de liceu şi mai ales cei ce au urmat în ieşirile noastre pe munte, împreună, acest copil mare a avut o iniţiativă ce mi-a adus în suflet toate aşteptările ascensiunilor din anii când, şi pentru mine, acest lucru însemna foarte mult. Oricum, întâlnirea în varianta civilizată şi cuminte, aşa cum se face de obicei, nu a avut loc, aşa că nici măcar nu a trebuit să aleg. Când i-am sunat pe ceilalţi patru, bineînţeles că toţi au avut o primă reacţie negativă: nu pot pentru că…, nu ştiu, să mă mai gândesc, voi nu sunteţi normali. Localnicilor, pe care i-am sunat şi eu, le-am spus că sunt nişte căcăcioşi pentru că nu au fost în stare să organizeze întâlnirea nici la douăzeci şi nici la treizeci de ani. Apoi le-am cerut să se reabiliteze în ochii mei şi să se gândească serios la propunerea lui Irinel, acum cât mai putem urca pe munte, le-am dat răgaz câteva zile şi deja s-au înmuiat. Au mai cerut răgaz o săptămână, mai puţin Ionel care era un urs, acesta refuzând participarea. După alte câteva telefoane, am stabilit întâlnirea pentru ultima vineri din iunie, la ora opt, în centrul satului Şanţ, la uliţa ce ducea spre tinereţea noastră trecută. Cu două săptămâni înainte am hotărât să întrerupem orice comunicare şi să facem exact aşa cum a sugerat Irinel. Cine vine, bine, cine nu, să fie sănătos. Eu cel puţin eram sigur că Irinel va veni şi aş fi urcat şi în doi. Am mai făcut-o de multe ori şi întotdeauna cu el. Am încălcat convenţia tăcerii, şi, indirect i-am transmis că îl voi lua cu maşina la ora şapte din faţa blocului. El nu avea maşină şi am zis că e mai bine aşa. În zilele dinaintea plecării m-am simţit fantastic. Simţeam acel freamăt teribil pe care l-am trăit în aşteptarea fiecărei ascensiuni. Sufletul mi-a întinerit cu douăzeci de ani. Mă bucuram de fiecare zi care îmi aducea mai aproape ziua de treizeci iunie 2006. Eram ca un adolescent la prima întâlnire. Vedeam cu ochii minţii întregul traseu pe care îl făcusem de nenumărate ori. Ani la rând munca m-a purtat în satele de la poalele Ineului pe care l-am văzut din toate direcţiile şi în toate anotimpurile. Nu mă săturam să-l privesc şi să retrăiesc bucuriile trecute, dar să mai ajung vreodată pe Ineul nu m-am gândit, niciodată, în aceşti ani. Incertitudinea prezenţei celorlalţi, pe care de altfel o doream foarte mult, sporea farmecul aşteptării. Îmi venea să pun mâna pe telefon şi să-i sun.
În cele din urmă a venit şi ziua de vineri, şi, pregătit pentru trei zile de sărbatoare a sufletului, aşa cum numai marile întâmplări fericite din viaţă ţi le pot oferi, am pornit călătoria în timp, întoarcere fantastică, din care aveam să mă trezesc cu o violenţă distrugătoare.
Am cules de pe drum un om fericit, zâmbitor şi vorbăreţ ceea ce m-a bucurat şi mai mult. Şi-a aşezat rucsacul în portbagaj şi am pornit la drum. Ne-am amintit prima ascensiune prin Obârşia Rebrei, cu traversarea Pietrosului, când, crezând că muntele este teribil de duşmănos, ne-am încărcat rucsacii ca pentru o aplicaţie militară. Am mers cu o cursă locală până în sat, iar de acolo cu o maşina forestieră pentru cărat buşteni, până la capătul drumului de acces pentru vehicule, într-o zonă în care se tăiau brazii ajunşi la maturitate. Ne-am încălţat bocancii noi, nepurtaţi, împrumutaţi de la sala de sport a liceului, dar după o jumătate de oră de mers, cu călcâiele şi degetele sângerânde, am reîncălţat tenişii sau pantofii uşori şi comozi, bocancii urmând a fi duşi în plimbare peste munte, în loc să ne ducă ei pe noi. Unde mai pui că ne-a prins ploaia, ne-am speriat, şi în aceeaşi zi am coborat de pe Pietrosul în Borşa cu proviziile intacte. Am dormit o noapte în Moisei şi a doua zi era o vreme superbă. Cu regretul de a fi coborât prea repede, ne-am întors acasă. În anii ce au urmat am câştigat suficientă experienţă încât ne dimensionam cantitatea de hrană cu precizie maximă. Ploaia nu ne speria niciodată pentru că viaţa în cort era haioasă.
- Ce ţi-ai luat de băut? l-am întrebat într-o vreme.
- Cinci kile de ţuică…
- Tu eşti nebun, vrei să te omori? am zâmbit prieteneşte.
- Păi nu ştiam dacă luaţi şi voi, şi vreau să ne simţim bine. Sunt atât de fericit
cum nici nu poţi să crezi.
- Am şi eu un coniac şi sigur au luat şi ei ceva. Abia aştept să ajungem lângă
Lala, să facem un foc şi să prăjim o slănină.
- Mai tălpaşule aştept de zece ani clipa asta…
- N-ai uitat expresia.
- Care? Tălpaşule? În Himalaya aş fi fost un tălpaş exemplar.
- Te cred. Ţi-ar fi plăcut tare mult. Dar lasă că şi Ineul este super, mai ales
pentru boşorogi ca noi.
Când am ajuns nu era nimeni în locul stabilit, dar era încă devreme.După un sfert
de ceas a apărut Barbu şi la trei minute şi Răzvan. Eram fericiţi cu toţii, ne-am îmbrăţişat şi toată înstrăinarea ultimilor ani s-a topit. Era ca pe vremuri, când nişte copii teribili începeau să ia viaţa în serios.

* * *

Ce sentimente frumoase trebuie să fi trăit în acele vremuri, ce bucurii fără seamăn, am realizat tot mai mult citind şi recitind caietul. Abia acum am înţeles că tinereţea este la fel în orice epocă. Citind şi recitind caietul am înţeles că şi tata a fost cândva la fel cum sunt eu acum.
Toate astea m-au schimbat foarte mult şi mi s-a desluşit, cu adevărat, ce înseamnă să iei viaţa în serios dar nu în tragic. Mai bine spus, să faci lucrurile serioase cu zâmbetul pe buze. Tot acum l-am descoperit la fel de pasionat de munte ca şi prietenul lui, o pasiune la fel de neîmplinită. Diferenţa este doar că el şi-a controlat mai bine trăirile şi
şi-a împlinit viaţa prin dragostea şi grija pentru mine şi pentru mama.

* * *

Când au ajuns Barbu şi Răzvan, în Şaua cu Lac era tăcere. O tăcere disperată şi una tristă. Ştiam că nimic concret nu îndreptăţea tristeţea ce m-a cuprins, dar atât era de puternic simţământul, încât nu găseam cuvintele potrivite. Mă agăţam în gând de orice posibilitate, dar gândeam haotic, incoerent. Orice aş fi spus mi se părea inutil. Ceilalţi doi, fiind mai proaspeţi, au urcat pe Ineul. Eu am rămas cu Irinel dintr-o solidaritate nedefinită. Când am ajuns în dreptul Lalei Mici, care oricum era mai departe de potecă, a spus un lucru la care nu mă gândisem niciodată:
- Tu-ţi dai seama că am trecut de zeci de ori pe lângă lacul ăsta şi niciodată nu
m-am dus până lângă el?…Hai să mergem acum să ne spălăm pe faţă!
- Dar ai băut din apa lui.
- Cum să beau?
- De fiecare dată când ai băut din Valea Lalei, ai înghiţit şi o gură de apă din
lacul ăsta.
- Da, ai dreptate, se unesc mai jos. Hai să ne clătim ochii!
Am lăsat rucsacii în iarbă şi ne-am bucurat de priveliste. Deşi era mai puţin
spectaculos decât Lala Mare, fiind prima dată lângă el, ne oferea o bucurie a noutaţii. Şi imaginea Ineului era una nouă pentru noi, alta decât ce am văzut până atunci, din alt unghi. Barbu şi Răzvan mai aveau un pic şi ajungeau în vârf. I-am strigat şi ne-au răspuns la fel. Siluetele lor profilate pe coasta către Ineul mă făceau să regret că nu m-am dus şi eu pe vârf.
- De ce nu ai vrut să urci? Nu puteai să ajungi până sus?
- Ba aş fi putut, dar prea ar fi fost pe fugă şi vreau să mă bucur mai mult timp de
înălţime. Mâine dimineaţă voi sta în linişte, singur, şi voi medita. Mi-e foarte greu şi trebuie să iau o decizie. A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!