Iată, am ajuns la vârsta bunicului dinspre mamă. Moșul, cum îi spuneau toți nepoții. Avea moșul 87 de ani. De unde știu? De pe crucea lui de pe mormânt (1860-1947) Cum oi fi reținut aceste date, trecut-au de atunci 78 de ani. Am tot vrut să mai merg odată la acel mormânt. Mi-aduceam aminte de înmormântare. Vedeam, cu ochii minții, cum am intrat în curte împreună cu mama. De peretele casei era rezemată o cruce ce mi se părea enormă. Sasul, iată că-mi amintesc și numele lui, Bausmerth, tocmai terminase de scris și își băga în straiță ciocanul și dalta. Bunica îl tot îmbia să ia niște bani.
- I-ai bade, că nu-i numai crucea ci și copârșeul.
- Nu-i iau lele Mărie. Io, încă din copilărie, am fost bun prieten cu răposatul. Atât mai pot face pentru el.
Povestea vărul meu, Niculaie că toți oamenii din sat au fost treziți din somn în noaptea când sufletul moșului s-a despărțit de trup. Câinele lui, Leu, a început să urle. După el s-au luat câinii vecinilor, apoi, luându-se unul după altul, peste sat s-a lăsat un sunet lugubru.
- Ce or fi avut câinii azi noapte, tu vecino, auzitu-i-ai ?
- D-apoi cum nu ? Tot satul i-a auzit.
Povesteau, cei din țichidiș, care-i săpau mormântul, că Leu, a apărut de câteva ori lângă ei, de au trebuit să-l alunge, aruncând cu bruși. A treia zi, când mortul era dus la groapă cine mergea cu capul aplecat înaintea celui care purta crucea ? Leu!
Când au început a se auzi primele bucăți de glie căzute pe copârșeu cățelul a fugit, și luându-și avânt a sărit în groapă. Cu mare greutate a putut fi scos de acolo.
După șapte săptămâni, la primul parastas, ne-am dus iarăși în satul bunicilor.
- Bunico, unde-i Leu ?
- Nu știu. Nu l-am ma văzut de când l-am înmormântat pe bunu tău. Atunci a fugit la vale prin sat. S-o fi dus după el că prea erau împreună.
Am revăzut de curând acel mormânt. Crucea nu mai era enormă, de abia îmi trecea dincolo de genunchi. Din înscrisul de pe ea se mai vedeau, cu greu, doar câteva litere